47. Domnișoara Viviana
Pictura ei vie umbla prin lume cu mînuțe mici, de copil, care dezghiocau realitatea fără să te doară. Din păcate era un hoț în antreu, umbră între umbre, violet între violeturile casnice, complice cu ea. În timp ce tu îi parcurgeai furoul cu unghia nenorocitul opera cu o dăltiță exact la zidul unde tu țineai ascunsă mumia originală furată din patrimoniu. Dracu știe în ce fel era conectată mumia cu Viviana, care în momentul ăsta te survola cu buzele ei calde în timp ce tu, cu un picior pe sofa, reușisei s-o debarasezi de danteluța intermediară prin care respira. Așa da, așa. Trei sferturi din melancolia care te apăsase o viață-ntreagă zbura pe acolo și te lăsa senin. Păcat că tîlharul muncea din plin, putoarea artistică îi confirmase bănuiala că pornirile tale de nabab ascund ceva necurat. Bucuria lui era mai mare decît a ta cînd dădea peste tifonul murdar atît de prețios pentru orice colecționar care se respecta. În starea ta fluorescentă dădeai asalturi mici la penitenta din brațe și te apropiaseși s-o simți prin metode latente și competente de bărbat bărbierit care nu mai poate rezista. Te dădeai la ea prin zonele ardente... Hoțul avea o față de gheață concentrată. Lucra de mult cu Viviana și în mintea lui groaznic de calculată își dădea seama că întrun fel sau altul s-a atașat de amețita aia care părea în timpul liber o păpușă dezarticulată. Multe lucruri par importante în viață dar ușor-ușor rămîn în urmă. Apropo, să nu cumva să uite să lase amprente greșite cu mîna de mort pe cre-o avea la el fix în acest scop. Ce-ar fi, Iisuse Hristoase și toți sfinții din Marele Hall, să aibă el o viață tihnită cu Viviana, o viață de reparator patriarhal..
Tu, fără să-ți treacă prin cap că cineva ar putea afla de comoară, o lăsai pe Vivina să-ți țină mînuța rece la subțioară. Era atît de mișto încît ai fi lăsat-o să plece fără să-i faci nimic, aproximativ ca un bunic de la țară a cărui fericire depinde numai de-o țigară, de țoala în carouri de pe fotoliul vechi, de o fotografie complect ștearsă. Oricum, în clipa următoare asiști la propria farsă prin demolare, o strîngi pe Viviana cu totul la piept: dacă o scăpasei o clipă fusese o scăpare de pervers inocent. Ce-ai face tu pentru ea? (înafară de faptul c-o să plătești cam mult) . Te-ai duce dracului descult pe afară, la vîrsta ta, chit că faci pneumonie. Nu cumva se aude un zgomot de pahar în bucătărie? Ca o ploaie de scorțișoară părul Vivianei desface sufletul tău uscat. N-ai știut niciodată că o femeie poate să te lase la macerat ca pe-o păstaie grasă de vanilie în rom curat. Chiar, nici meseriașul nu știa așa ceva. Își terminase treaba-n hol, ar fi trebuit să-și strîngă sculele, să plece, să dea pe la geam un semnal ca un miorlăit semn că totul a mers bine și Viviana poate petrece cum se cuvine, cum o vrea mintea ei rece... Atunci de ce intrase în bucătărie, hoție secundă, incitantă, ca de copil care se-ndoiește de orice poantă? Chiar îl interesa cum trăiește acest boșorog care pare un amărît anost și olog? Chiar vrea să guste din vinul lui de merișoare albastre făcînd cu mîna mortului amprente apăsate, lăsînd fire de păr decedate pe tocător? Presupunînd că Viviana acum l-a făcut să turbeze, el îi dorea blocaj circulator și lipsă repetată de diureze, mintea lui tehnică era deja îndrăgostită de femeia aia atît de ponegrită, atît de taciturnă în descurajarea ei nocturnă, ce mișto ar fi fost s-o fure efectiv din lumea ei meschină și s-o replanteze la el în grădină... Da, numai la furat se gîndea, deformare plastică. Mai stătea și cu mîna mortului legată de gît cu o fașă elastică ca s-o folosească cît mai ușor. Nu cumva îl mîngîiase mîna aia macabră pe zbor? Nimic de zis, boșorogul avea un vin satisfăcător. Ar fi culmea să-i propună Vivianei să rămînă cu el. Se bătu peste gură direct, cu mîna de model.
Cu Viviana pe piept tu nu mai știi ce înseamnă strîmb sau drept. E ca o inerție străbătută din cînd în cînd de nebunie. Da, e ca bradul de Crăciun care se aprinde singur în bucătărie: nu poți să-l vezi, e de ajuns să știi că moșul o să vie la alt moș, o sindrofie fără multă gălăgie, cîteva chestii apetisante în coș și multă filozofie... Hoțul ia pachetul cu mumia, îl ascunde în mașină, sub canapea, după care se întoarce mînat de ceva mai rău ca însăși fatalitatea. Vrea cu orice preț s-o ia pe Viviana din brațele lui înainte ca el să facă cine-știe-ce. De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere, dar totuși îi venea durere de-a nu-știu-cui. Vroia să fie doar a lui, în vecii-vecilor hai-hui, acum la metereze, mîine poate în gutui iar ea să delireze povești lucide, amărui, care să se intersecteze cu sentimentul mare-al lui tip-top de dioceze. Ce spune oare? Pîș-pîș prin bezna tremurată ajunge la Otrăvitoare. Pe care tu o crezi curată și-i ții o mînă pe spinare tot căutînd de zor gurița. Femeia asta-i însăși fița: aci pare ondulatoare, aci s-a cuibărit ca mîța, aci pornește defilare, aci să-mbătrînești cu mine că sunt sătul de toate cele, am în grădină floricele, de vrei o cumpărăm pe Mîța, îți fac bazin de poleială, te duc în parc la hîța-hîța, că dacă mă desprind de tine simt că mă ia cu bîța-bîța. În fine, mod de exprimare de tip Luluța. prin aburoasă-naintare hoțul ajunge lîngă dînsa și o ciupește delicat de picioare. Ea rîde. Tu crezi că are gîdilare la tine, rîzi și tu. Parcă-parcă mai e o răsuflare între voi doi, ceva atît de delicat că pare-o deflorare de vulpoi cînd schimbă blana roșcată cu cea mai adecvată, de iarnă, argintie. Așa de mult priește în astfel de ocazii substanța sinilie pe care hoțul o poartă mereu cu el, pentru sine, dar nu de data asta... O picătură mică pe buza ta de jos și simți întîi o mare ușurare, trupul vrea relaxare, apoi cristalizează în jurul tău, destul de dureros. Viviana își dă seama cu groază că omul paralizează, omul ăla duios pe care-l adusese în stare de iubire anormală, animală și super volubilos... Hoțul o ajută să se desprindă, întro clipă au fugit, n-o să-i explice niciodată ei ce i-a venit...
43. LOVE-STORAGE
Știa că are boala aia incurabilă, ca pe ace, și că o să moară în curînd. Și logodnicul ei știa și rîdea mai mult ca de obicei, exagera orice gest conștient, se entuziasma din orice. Știa și familia ei și a lui, toți prietenii și vecinii. parcă strecurau toți zer printrun tifon rupt, întro stînă, în vîrful muntelui. Știau și oile stăteau scîrbite la muls privind în sus spre Dumnezeul Oilor care le făcea semn cu degetul la gură să tacă dracu și să mai rabde puțin. Știa și vîntul și se năpustea prin pelin, știa și toamna și coclea tot ce-i cădea sub mîna grea de aur. (balaur nu știa). Și, ca să spun adevărul curat, știa și Dracu. Da, știa. Zăcea și el în vizuina lui cu ochii verzi-aprins spre un punct fix, scuturat de primul și unicul sentiment uman. Ar fi avut poftă de gutui. Nu mai era nimic de aflat, toate urechile se ofiliseră și atîrnau bleojdite în golul informațional, toate diformitățile se vedeau cu ochiul liber iar logodnicul le mîngîia. O iubea întrun mod mecanic, vroia s-o depaneze cumva, se muta cu ea de pe un picior pe altul: cică dansau... Cică dansau, da, toți stăteau la geam și se uitau înăuntru, venise și un urs care lua imagini pentru hibernare, să-i fie mai ușoară, ca o proză diafană în care sugîndu-și laba să fie fericit pînă la primăvară lîngă ursoaica lui, deși nu merită... Ziceți că Dracu nu avea Drăcoaică? Corect. Aia era sănătoasă-tun, fluiera și tăia lemne (pe cine?), știa și ea că eroina e bolnavă iremediabil de ceva cu un nume insuportabil făcut din lumînări aprinse pe catifea neagră îmbîcsită de ceară, știa și ea dar nu vroia s-o prindă iarna nepregătită. Făcea și dulceață de vișine negre combinate cu mure, cocea vinete, distrugea prin perpelire tot ce avea culori închise, tăciuniza prin pădure, rînjind. Dracu, precaut, se făcea că n-o vede. Era pătruns de durere, fata aia tînără va muri hodoronc-tronc la sfîrșitul cărțuliei și se întreba de ce ea s-a mai complicat să facă idilă cu tăntălăul ăla care știa tot și încă mai dansa cu ea la stînă. Chestiile iremediabile se abordează altfel:
-- Ești pă morte, n-am ce să-ți fac, dansează mai repede și sărută-mă mai des.
-- Nu pot, abia mă țin pe picioare. Îmi vine să leșin.
Era în stare să leșine, să cadă albastră în aer albastru adică să uite de ea și să mai trăiască puțin după perdea emanînd falduri de tristețe elefantine în care ceilalți se împiedicau, își ștergeau ochii, șamd.
-- A murit încă?
Se relaxau cîteva clipe, făceau listele pentru parastas, plezneau copiii prea curioși apoi el anunța că oglinda mai aburește puțin. O boare de iarnă îi făcea să ridice capetele aplecate, moțăinde și să se uite iar. Dap, era acolo. Fluturiza cu el, care avea deja o figură cu colți lungi de lup romancier căci era sigur că o să scrie-descrie un roman în care el o să apară dansînd cu ea la geam în frigider ca două sperietori-de-cititori cu panoramă spre subsol. Foiala șterpelită, viermuiala cu sclipici în beznele durerii, tot ceea ce Dracu îi insufla la ora aia ca să-l trezească în scopuri pur drăcești pe care cîndva le detestase dar acum le accepta. CÎND EA O SĂ MOARĂ... Așa începeau acum toate gîndurile lui și ale gloatei și ale ursului. Cînd ea o să moară, binecuvîntată zi de primăvară, ne vom odihni. Cînd ea o să moară... ce chestii nemaipomenite vom face, vom înnebuni?? Și ce se întîmplă dincolo de roman, sub ultima pagină ușor transparentă, nu cumva se scoală iar și tot spitalul începe să arunce cu cărămizi în ea întro autodemolare furibundă, alții cu torturile aduse pentru bolnavi își năclăiesc fața rotundă, aia umblă în cămașă transparentă de noapte lunatică și parastatică făcînd zece pași pe secundă. Zboară? Cade din ea scorțișoară? Căzuseră dedesubtul romanului, era o lume mărunt sprințară de idei care te înțepau. Ce-ar fi să mergem la țară cu ea, ce-ar fi să-i dăm must să bea, ce-ar fi s-o sărutăm pe rînd, pe rindea, să vedem cum reacționează? Dacă e beată o să accepte, nu-și dă nici ea seama în ce hal delirează. Aici autorul se ridică oripilat și mare în două picioare:
-- Băi, nu se atinge nimeni de așa Arătare! Toată lumea cu botul pe labe și labele în dotare. Plus înjurături grele justițiare.
De moale și fierbinte ce era romanul se lungea cu alte romane, foarte neclare dar gustoase și aromitoare: draca gătea în continuare. Singură. Să nu zicem tristă fiindcă săraca n-avea batistă. Avea doar frigare și fumul ăla mare, colonade de griuri învolburate în care cică afuma un mistreț pe la spate, de viu. Paralelipipedo-gagiu. Ăla habar n-avea, oare mistreții hibernează sau stau dracu treji și visează? Simțea o căldură așa de binefăcătoare că i se ridicaseră toți țepii pe spinare. Era la mare? Unde mama-naibii era? Încurca emisferele? Le deregla cu greutatea lui alunecătoare? Ce căuta aici ținînd în brațe o Adormitoare care-i trimitea furnici pe funiculare prin toată pastrama lui tremurătoare?
-- Hai, hai, că mai urmează cîțiva la înduioșare. TMM de iarnă io azi și mîine! Știu, Doamne, că o să fie grea. Las că vine și Pintea Viteazul să dea o mînă de ajutor. Zici că-i Moarte Lirică frate, păcat că n-am motor uman să mă emoționez și eu ca orice vietate. Par verde și Par bleu, s-au cam îngălbenit toate!
21. Spovedania lui Păsăsrilă
Sigur că n-avea curaj! Două femei înalte, cu bretele, vorbeau nemțește în fața lui înmulțind consonăraia generală în care era obligat să stea, expus pericolului de a fi recunoscut.Se ținea de telefon de parcă ar fi avut în el una din acele zîne suave care-și trimite voalurile să te calmeze, contrar celorlalți care nu știu decît să înfigă piuneze cînd lași pernuța afară. Coada înainta încet făcîndu-l să se simtă mai păcătos decît era. Se uită în spate: numai mutre pleoștite, renunțătoare la bunuri de mare valoare. Ca și el de altfel. Își scoase pălăria și se tamponă pe frunte. Încerca să uite că are 50 de ani, sarmalele cu mămăliguță, motocicleta abandonată, hainele alea de profesor care nu erau ale lui. Îl pufni rîsul. Nici telefonul nu era al lui și totuși era sigur că zîna suavă e în el și, mai devreme sau mai tîrziu, o să-l sune. E și ăsta un mod de a face cunoștință cu o femeie, prin telefonul victimei. Ea să-și dea drumul la ciripeală. ce faci dragule, pe unde umbli, de ce nu m-ai sunat și el, cu morga lungă pînă la Dumnezeu să răspundă: îmi pare rău, îmi pare sincer rău. Și ea să se sperie de vocea necunoscută, să-și facă tot felul de gînduri vii, gînduri pe care să le simtă intrînd în el, să-l curenteze, să-l facă să se simtă uman încă o dată. O să se ofere să-i dea înapoi telefonul soțului pierdut, dacă e frumoasă o s-o invite la o cafea și o să debiteze pe loc ceva care să mai stîrnească un val de emoție, ultimul, după care o să-și vadă de treabă. Avea nevoie de emoții puternice în doze unice. În fine, mesaj de la o anume Antimona: vezi că te caută Fery, e plină de draci” Fery trebuie să fie zîna, simte un fior. Între timp ajunge la ghereta unde Omul cu Flori spovedește lumea pentru un preț mic, îi întinde bancnota.
-- Ai făcut ceva nashol, îi mormăie Omul cu Flori, nemulțumit.
-- Destule de.
E atît de distractiv încît se bucură că face chestia asta. În jur buchete de flori de cîmp în căldărușe nichelate care stau în sistem sinergetic cu păcătoșii.
-- Da nu poți să spui ce, nu-i așa? N-ai voință.
-- Nu, n-am voință. Oricum, intenția contează.
Omul cu Flori, gras și neras, scuipă întro cutie de înghețată.
--Du-te... Altul, vă rog.
Se simte mult, mult mai ușurat. Fery, Fery, Fery, Fery- ce nume predestinat! Zici ”Fery” și intri cu nasul în poveste, ca un măgar neașteptat. E straniu că Fery, deși e plină de draci, nu-l sună. Se oprește, pune piciorul pe o bancă și verifică lista. Fery e acolo, cu multe apeluri spre și dinspre. Ea trebuie să fie, instinctul nu l-a înșelat nicicînd. Poate lucrează și nu are timp. Păi dacă el a ajuns să facă așa ceva doar pentru emoția primei întîlniri cu o femeie, ea ar trebui să mănînce jar, nu altceva. Să lase dracului tot și să sune odată! Scrîșni dar se recompuse imediat- ok, Fery, am răbdare cu tine. Dar-ar Domnu să nu fii roșcată... Nici cu părul negru, brrr.
Nu se recunoaște în vitrină, asta-i bine, o să se îmbogățească! Și el, care se credea suficient de bogat... Data viitoare o să se-mbrace în țăran de Maramureș, cu opinci, cu tot dichisul. Îl fură un pic viitorul, în meandrează, își ia o înghețată doar ca s-o arunce la coș. Ochit! S-o sune el pe Fery? La așa umilință să ajungă? Și chiar atunci, oh, Marele Apel:
-- Ești la dracu-n praznic și mănînci înghețată, right?
-- Ă, tocmai am terminat-o.
-- Minți, și vezi să nu pătezi pardesiul.
-- Stai puțin Fery, știi cu cine vorbești?
-- Asta-i culmea.
Poc. S-a închis. Ca dovadă că lucrurile nu merg totdeauna ca la carte. Vocea fusese încîntătoare. Simțea că timpul se răcește pe el așa că o sună din nou:
-- N-am timp acum, vino mai repede că te așteaptă Neli să-i dai un autograf.
-- Stai un pic, să nu închizi. Putem să ne întîlnim în centru, în față la Melchior?
-- Ce dracu ai? Și mai ești și răgușit.
-- Te rog, e urgent, e Musai!
-- Cînd, acum? Hai că încerc să vin, întro juma de oră. Ce tîmpenie...
Fery Boat, Fery Mell, Fery Lady, Fery Cross... Stă în față la Melchior, expus ca un gîndac mort, descheiat. Frumoasă, urîtă, el e îndrăgostit și gata. Oricum n-are de unde să-l cunoască. Nici el pe ea. O să fie așa de nasholl...
Fiecare femeie care trece e un etalon, un mod de a-și face autoanaliza sîngelui. Majoritatea sunt acceptabile, cu condiția să le cheme Fery. Tocmai își lăsa privirea ciuruită de tocurile verzi ale unei blonde cînd auzi telefonul:
-- Măi tu ești normal încă? Sunt aici de cinci minute.
O reperează imediat, e bruneta cu sandale, fustă lălîie și geacă. Îi urmărește avid reacțiile, chiar dacă e plină de draci știe să-i țină în frîu și frîul de mătase împletită-n.. da, are cîteva codițe împletite în grabă. Fluieră ușor, ea îl șterge cu privirea oarbă a femeilor exasperate, el se gudură. O abordează direct:
-- Fery?
-- Nu, Santa Claus.
-- Am găsit telefonul ăsta pe stradă... Sper că soțul tău n-a pățit nimic.
Ea micșorează la minin fanta privirii, zici că-l iradiază.
-- Dacă vrei intrăm aici la o cafea, să-ți dau detalii.
-- Da, cum să nu, vreau multe detalii.
Deși obiectivul era atins, bărbatul se simțea trădat, dar nu știa în ce fel. Fery era chiar rușinoasă, speriată desigur dar rațională. Înțelegea că s-a petrecut ceva grav cu soțul său și vroia să afle cît mai multe detalii. A trebuit să-i promită că o duce unde a găsit telefonul, lîngă motocicleta din tufiș. Era atît de plăcut să mergi pe stradă cu Fery! Îl ținea de braț ca un copil, se lamenta, aproape că nu mai ținea cont de el decît ca martor. Era foarte riscant așa că se opri și-i spuse:
-- Fery, nu vreau să am de-a face cu poliția, să dau declarații și chestii de genu. Am vrut doar să te ajut, că altu ar fi fugit cu telefonul, sigur.
-- Da, înțeleg, aveți dreptate.
Era marcată rău. Și tocmai d-aia nu-i venea să-i dea drumul.
-- Pot să te mai sun? Sper că nu i s-a întîmplat nimic rău soțului...
Ochii lui Fery erau plini de lacrimi acum. Îi explică unde era motocicleta și fu nevoit să se despartă de ea, după ce făcuseră schimb de telefoane.
-- Vă mulțumesc din suflet domnule profesor.
Chestia cu profesorul îl făcu să zîmbească. Da, arăta ca un profesor și era, în fond, un profesor. Și probabil nu va fi nici o a doua oară decît dacă, cine știe cum, va vrea să se complice cu ea. O urmări cum se îndepărtează fîlfîind. Hainele lui elegante îl stînjeneau deja și ducea lipsa unui coniac, deși nu bea niciodată.
Fery ajunse alergînd la motocicletă și sună imediat la poliție:
---- Ai reușit?
-- Am găsit motocicleta. Am impresia că făptașul e chiar tipul care m-a adus aici. E clar psihopat.
-- El e bestia, poți să-i faci portretul robot?
-- Cred ca da. Încerc.
Avem vreo șansă să-l anihilăm pe ticălos?
-- Poate. Acum tre s-o sun pe soție să-i explic. Nu va fi ușor să punem mîna pe el, e așa alunecos.
Fery rămase gînditoare pe bordură. Era o zi așa de plăcută... Și nici nu o chema Fery.
13. Zlătar de Mall (citit mai pe inglizește, mai cu gura plină de prune, slotăr zăm ol)
Au plănuit o nuntă-n Mall care să pară mai degrabă un shop-lighting. Nimeni nu se aștepta ca ea s-apară dintrun roz de pijama. Nici el. A încercat să facă un ocol cu privirea dar n-a putut: cravata îi stătea cu toate dungile oblige in gît. Alături, din greșeală de om sărac, un scriitor își lansa o carte printre ei. Se amăgea cu gîndul că mulțimea șanelată îl bagă și pe el în seamă. Și, întradevăr, o profesoară îl apucă de undele verbale: venise să-și cumpere o pălărie și nimerise în plină fantezie socială. Scriitorul, măgulit, se lăsă înhămat la sufletul ei tomnatic. Întrun acces de suferință, Dumnezeu opri acțiunea. Cel puțin așa credeau cei-de-jos. Se făcuse frigg pe sub coafurile pompoase iar mirele dispăruse din punct de vedere ideatic. Era un băit bun totuși, rămăsese fidel dintro iubire-n paralel. Să intre-napoi în rozul din care venise mireasa nu mai lăsase uși deschise, să nu fie curent. Ca să nu se producă alterări ulteriare de timp au măritat-o cu un marinar care se întorcea vesel acasă. Nunta s-a consumat în engleză, nimeni nu a înțeles nimic, marinarul a dansat cu mireasa și i s-a părut drăguță dar chiar atunci a apărut personajul princupal, anonim și încruntat, mișcîndu-se prin mișcări laterale, mușcîndu-și buzele subtil. Se fereau de el ca de alte alea, era ca o ciupitură fără cauză aparentă: ciupea din senin.
--Du-te domle acasă, vezi-ți de treabă!
Trepidație. Nu-i plăcea să I te adresezi direct, suferea de verberație pe sub cupole și de unghi drept la coloană (tip Sorescu). Se supraestima. N-avea ce căuta acolo. Venise doar să supună mireasa, cum se supune o insulă de crin, dar mireasa îl pleznise cu metafora înapoi, că avea prea multe. Sigur că o durea și pe ea inima, aia din dreapta, că aia din stînga e ocupată. Și cum inima din drapta, străvezie și ultracochetă. doare în modul ăla subit și imbecil, de zici că e înfarct mezozoic, au trebuit să reconstituie nunta picior cu picior, agrafă cu agrafă, copcă cu copcă, chiar acolo, în Mall:
--Slaughter ”em all!!
14. Nay
--N-ai curaj să scrii o proză de spre Dumnezeu îndrăgostit.
--N-am curaj, dar am venă.
--L-oy fi avînd pe venă-n coa, dar nu e suficient (știu)
O, da! ori mă trăznește, ori rămîne trăznit. Amîndouă nu se poate că s-ar face coloană, sau altceva (nu știu de cîte ori o să mai plagiez chestia asta de Nichita Stănescu, Du-mă fericire-n Sus), și totuși cum să ne obișnuim cu gîndul acestei oblicități fățișe, că El nu are dreptul... mai departe doar cuvinte tamponate întro carte de vată: S-a Îndrăgostit Pentru Prima Dată. Pe sub faldurile sfinte lăsînd soldauții cu gura găscată, ca un zîmbet întro grotă întunecată? Nu mă mir că am fost atacată (llicată). Merită, plus toate celelalte proze aiurea, pe mine nu m-a întrebat niciodată cineva dacă vreau să public o carte, ar fi fost o luptă pe moarte. Nici măcar un poet n-ar fi putut descrie politeismul ăsta redus la o poetărie. Printre mișei a trecut pe nesimțite și ei au aruncat cu grîu, că așa se face, iar el le-a răspuns cu alice, că prea făceau pe porumbeii. Despre asta nu se vorbește!!! Toate limbile au început să bată latinește, s-au dus dracului prozele realiste ca și cum Moby Dick ar mai fi putut să se miște, să existe și să care nu un schelet ci o dragă la piept! Sigur, niște semne tot mai avea pe spinarea mentală, mentalități de bondar și mania de a se hrăni cu nectar, dar în general izbutea să pară îndrăgostitul cel mai normal. Și, oricum, Paradisul era în renovare, schimbau în sfîrșit culoarea cu aceeași culoare. Primul ghicitor care I-a ghicit în palmă a fost o umilință: uitase că El Însushi a făcut totul cu putințăl, că a prezis că se va îndrăgosti, că i se pare normal să fie primul care se supune jugului ancestral, putred de bogat, pe care vacile și boii l-au cam tocit, ce ți-e și cu călătoriile astea stranii în inffinit-- pe o minciună de argint a călătorit, ca Papa Verde (paciit), aia chiar că are viteză, e preocupantă și ca să zboare n-are nevoie de nici o p(o)antă.
Draci, pare Oyna, pare ceva neracordat, poți să-L ai dacă plătești un preț așa ciudat, că săracu” nu a știut să fixeze așa un preț de la început. Nu e crezut, deși știa că se va ajunge chiar așa, în flux dezarticulat și totuși Bărbat-Bărbat. A, zis să se ducă naibii toată filantropia, m-am radicalizat, am sugrumat cîteva vise, pe altele le-am înecat, nu am chef de paradiți cu aparate de recalculat, Plictiseala e groaza la nivelul ăla. E suprasaturat. Că asta e dragostea fără gravitație: fuga de suprasaturație și cît de plicticoasă e în context bila cu ochelari mari cît porțile deschise spre altă lume. Dumnezeu n-a mai găsit pe nimeni care să meargă cu el în zadar deși din punctul nostru de vedere binar a căutat-o cu lumînarea. Și aia a explodat. Plictiseala generală s-a mai aerisit pentru o vreme, dar nu știe daccă, expandînd secunda, o să-L mai placă lumea... Oricu, nu dă doi bani, știa deja și asta, dar turbează dirijat, ca un păgîn.
...și nu e niciodată concretă; alunecoasă, fricoasă, de natură peșteroasă, singura Fericire care-a mai rămas acasă.
Și (..........) joacă cu toate *ing cărțile pe massă!
15. Nu oferă garanție
--Cum adică telea? Nu lași nimic??
--Nț. Pămîntul e al celor care-l iubește.
--Iubesc!
--Iubește! Ca la noi, bă, prăpăditule!
--Agramat și agronom pe deasupra... Și cine-l muncește?
--Ce să facă? Să moară de foame? Sau, și mai rău, de sete?
Dar lui Mărin nu-i convenea și de unde nu mi ți-o înșfăcă de păr șuierîndu-i „ vezi că dacă te aude Sfîntl Vasiliceanu ai mierlit-o!”.
Aia era analfabetă și deci nevinovată, așa că n-a chițăit. Totuși, în Con Text se vedea totul nașpa și pîtlit, ca după secetă. Pardon, ca după seceră!
-- Eu am mai zis odată că se zguduie placa teutonică, zise fiul care-și făcea temele la colț alb.
--Tu ești Dima, dintra șaptea?
Asta era o întrebare pe care n-avea cine s-o pună așa că rămase în aer pîndind o gură deschisă din care să se lanseze. Era Dima, dar mai mic, cu puf pe botic și lăbuțe înmănușate: am uitat să zic că era prin februarie.
--Tu să taci, că și-așa n-ai întrebat nimic, îi răspunse răspunsul întrebării.
Și era o liniște... ca la carte, adică o psihoză care, culmea, își trăgea seva din proză, nu din poezie. La fel au pățit și la Babilonie. Reset și gata, pacea cu TATA! Sau Pachea cu tec, nu mai îmi amintext. Ix banghii? Adică se uită cruciș?
--Taie fă mămăliga cu ața! îi zise Mărin ca să astupe golul.
Și ea se suspuse, blîndă și iertătoare. Ca un rechin în mușama toți dușmanii se mira de așa transformare. O nevastă oarecare, hodorong într-o proză avansată, fără să deschidă nici gura, nici mura, cu halat leșinăthor de pe care păsările migrau despăunate, mai bine pe un nud de-al nostru decît pe așa nuditate planetară.
Dacă Mărin s-ar fi ridicat puțin ar fi alunecat planul în gol, mînca ceapă ca să-și justifice plînsul -- (undeva în cer ceapa se uita urît la dînsul). Apoi îl luă pe Dima de mînă, ca la o plimbare, dar rămăseseră doar pe derulătoare. După nu știu cîte derulări greșite se făcu în sfîrșit ieri pe nesimțite, o zi fără motricitate, cu izmenele pe sus și cămașă sub pat, ca după Holo-claustrat.
--Nu știam că ești așa lacustru, îi șopti nevasta cea nouă, copleșutoare.
Greutatea părului ei făcea gaură-n soare, deși soarele era pe partea cealaltă, trecea prin toată populația simțitoare cu filamente de gîdilici aproape kitsch.
Nu! În fața Elenei Farago au devenit incandescenți o serie de răuvoitori ai acestei proze, în care bietul cățel, din nou, se exprimă prin tuberoze. Dacă-i șchiop de ce nu moare odată? Că ne doare mîna de la aruncat piatră și nimerim numa picioru lipsă! Ori e o pistă fals autistă, ori e un cameleon?
La care Mărin a aruncat de perete cu telefon.
16. Confesiuni bibilice (adică mici, scrise chirilic și cu miniaturi pe margine,biet Chiril )
1. Mi s-a spus că n-o să scriu decît o carte bună și aia o să fie execrabilă, oricum a meritat. Dacă nu, mai încercăm peste o bucată zdravănă. Eu m-am obișnuit cu ideea, sper că și ceilalți. Înainte sufeream de nevoie, acum sufăr de plăcere, ca întro căsnicie cu figuri impuse, mai rupestre, mai confuze. Acum înțeleg de ce un ins, pe care aș fi vrut să-l cunosc la vremea respectivă, dar n-am reușit, să-i mulțumesc, a scris: „ (.....)Voi da un singur exemplu: Simona Dancila”. Pe atunci îmi părea banal mesajul. Acum îmi pare... Marțial!
Sigur că femeile n-au voie acolo: asta e Culmea Discriminării!!! (Porthos și Aramis sunt ok)
2. Nimeni nu ține contul catargelor trăznite pe navele fantomă, că n-are cine! Mai ales în Marea Moartă, dac-o mai fi vreunul, bine înfășurat în vele (rim și Veler Doamne). Ca orbii care confundă elefantul cu alte lucruri pe care nu le-au văzut niciodată nici pe alea, că dacă n-ar fi fost orbi din naștere ar fi văzut vreodată animale, chiar dacă nu tocmai elefantine. Că stau prost și la zoologie, nu ca Tolstoievski.
Aia nu, aia nu, mă luasem de gînduri pe sub gheață și mă duceau direct prin cerneală de s-au epuizat sepiile, săracele.
3. Stau și mă gîndesc? Sunt cîțiva oameni pe lumea asta cărora aș vrea să le mulțumesc pentru atenție, dar gindul zboară pe gheață, ca Pinocchio. În sălbăticie la ce te-ar putea ajuta un trofeu? Să spargi nuci cu el, să cari apă, să pui la eclozat vreo pagină de roman și s-aștepți să se-mpădurească (prin proces invers, de la celuloză la copac...) pentru ca sufletele blînde să-și facă cuib în el și să ciripească?? Cînd împodobești ca mine bradul de Crăciun cu Lanțul Cauzal ar fi mai bine să nu scriu nimic. Chestia cu mîntuirea ar fi o chestie bună dacă intre mîntuire și mîn(t)uială n-ar fi o legătură atît de strînsă.
4. Ride de mine-n tot și-n toate imi las chipul în oglindă să văd dacă rezistă pînă dimineața fără să plîngă. Cică asta-i mascaradă! Și dacă-i doar o demascare de rutină? Cîte lecții am încasat s-au dus toate la plimbare, toată înfofotăria sufletului întro iarnă plină de cristale seamănă cu singurătatea iepurelui cînd s-a speriat de urechile dumitale... Rîsul cu lacrimi rezolvă ambele sentimente- nu se poate spune că nu ești vesel dar nici că plîngi de supărare.
5. Huo din culise: Pe cînd trăgeau Luna pe sfori scîrțîietoare Bădăranii făcură atac de cerberitate- cum să trișezi la jocul ăsta, măi Frate, cînd cartea din frunte vorbește singură și speră săraca să aibă dreptate.
6. Aprinzi chibritul în catifea. La capătul dungilor de jar te oprești, ca în Marile Speranțe, de frică să nu ardă și restul de stanze. E mai bine să nu știi cine ești,crede-mă, rămîi așa, numește-o dantelă pirogravată-n carnea mea dacă vrei explicații lirice- crede-mă că sunt atît de sec încît primul bob de rouă s-ambobotat cu apă rece. Dar îmi trece.
7. Cînd s-a-nceput numerotația se aranjau rîndunelele p-afară și s-a numit permutația asta primăvară. A, bicicleta mea mov de pe balcon care stătuse toată iarna cu pingeaua pe balcon nici măcar n-a visat să participe la Turul Franței. A rămas așa, tăcută- știa că va fi vîndută.
8. Nu mă amenința, căci știi bine ce-i în inima mea. Dac-ar fi să te pocăiești te-ai apuca să scrii povești cu lacrimi atîrnate ici și colo să lumineze calea lirică (vezi că te repeți la intervale scurte și asta te lasă rece) De multe ori cînd despăturești sinceritatea pînă la ultimele foi găsești bobul de mazăre sau diamantul care nu te lăsa să dormi și nici măcar nu-ți producea insomnie ci sticlărie verbală, vorba lu Coșbuc cu șorțul negru.
9. Cînd treci la alt nivel nu-ți dorești imediat decăt să te lauzi la prieteni, dar iia-i de unde nu-s! asta înseamnă să fii singur și sus. N-ai dat- nu primești, atenția e în putearea marilor reclamanți care se leagă de lucrurile cele mai mici, de felul cum te izbeai de dală cînd te credeai singur (s-a dus vremea cînd eram holteică, s-a găsit unu să-mi pună zăvorul: recunoaștere publică! Vax aligatorul...)
Oricum, voi știți că sunt păcălistă, bucurați-vă-ți că nu sunt pe listă!
17. Hora de la Frumușica
--Așa o încleială mai rar, se rotește în alt plan și la noi se oprește.
--Logica divină nu-i de nasul nostru, nici măcar logistica.
Cei doi băieți de treabă se sculaseră din somn cu mintea-n dungi cu steluțe.În fața lor ziua fîlfîia ca la mare. Arheologia nu era punctul lor tare dar reușeau, la o cafea, s-o facă praf. Dacă ar fi avut o poiană cu alune la îndemînă ar fi devastat-o. Băieți malinconici. Literatura mea umilă nu e în stare să-i descrie. O stăreție? Cuvîntul Sion iese singur, ca împins de-un sifon. Woody și Pekker s-au separat în ciocănitoare: una să bată, alta să zboare. Un tub de neon nu e lumînare, n-ai cum să te-nvîrți în jurul lui, așa că fluturii au luat-o haihui. Și-ajungem iar la Frumușica, de-a Frumușelu, fără speranțe năruite, fără violență, fără găuri în steag. Ne-am obișnuit s-o numim Horă, că amărîții ăia se ocupau cu dansul, lumina mai păstrează legătura cu paieta, balansul.........
--Gîndește și tu mai citeț!
--Ca ce chestie? M-ai ajutat tu cu ceva?
Cît pe ce să se ia la bătaie în catifeaua neagră, ca niște momîi care n-au ascultat de „Gindul cel dinîi”
Pe la nouă și un sfert un telefon îi face să tresară:
--Bă, voi nu mai veniși la muncă astă-seară.
Evident ziua, cu toate podoabele ei de aur, fusese înghițită de Balaur. Cu plajă, cu pescăruși, cu mirosuri amare, cu fumul ars de la grătare. Un concediu plătit avea mititica, Hora de la Frumușica. Ce dracu făcuse aia în timpuri imemorabiliale de să joace și astăzi liniștită în fața ochilor dumitale? Să prelungească duminica prin ceață trimițindu-te delicat cu moașta pe gheață. Și moașta să scoată un picior din incubator, de sub fustă, ca să măsoare cu el vechea pustă. Băieții ăștia, aparte că nu se pricep, admiră! Admiră lutul modelat, intenția contează, decența, admiră chiar și-n planul ultim excrescența. Și uite-așa s-a mai redus o zi la un punct roșu-n vodkă, undeva prin galaxii frumușeii dansează strînși ciotcă, s-ar putea ca Dante să fi avut dreptate cu Beatrice, din care multe fete curate și-au făcut matrice.
18. ERAU
Erau la alt etaj. le ruginea pixul într-o ploaie de cuvinte care nu se abătuse pe acolo în ciuda previziunilor parameteoodontologice. Erau mamifere, da, și aveau dreptul și ei să nască pui vii așa că Mulian a căscat și s-a îndrăgostit de o vecină. Restul prozei coboară la subsol și se maimuțărește pînă cînd Mulian, transpirat, se retrage din ea speriat că va deveni roman așa cum fac toate prozele astea noi și ușurele în care personajele își găsesc cîte un membru dezlînat la Ana în timp ce altul rătăcește la Caiafa. Nu că ar fi Ana mai cu moț, dar nici Caiafa nu se mai știe pe unde e om cu om. Mulian, băiat serios, poet pe dedesubt, își trage strada sub picioare (vorba lu” Băieșu) și o lasă să curgă prin joia aia pierdută. Doi bețivi l-au confundat cu al treilea și a trebuit să plătească o cinste și să facă portretul celui mai urît dintre ei.
Spre seară, cînd toți se cocoțaseră pe umbre lungi și tremurau, și-a dat seama cu groază că era în alt cartier. Nu vreau să mă agăț de scena asta, s-o lungesc și s-o lățesc ca un scriitor profesionist, îi arunc mici obiecte- cluuri- chiștocuri, cutii de bere goală, bilete mototolite dar valabile- ca să-l aduc pe drumul cel bun deși știu bine că Mulian e pierdut. Privește ca un catîr gunoaiele și o ia invers. Am anticipat și asta, sunt un Goliath puțin mai deștept decît primul Goliath. Îl admir, sincer, pe Mulian. Uite-l din spate, linia moale a pardesiului bleumarin mîngîie lumea periferică, știe că-l urmăresc deși am altele de făcut, știe, nemernicul. Și crede. De fapt asta contează, chit că-l urmăresc sau nu, faptul că el crede. Pînă la urmă o să se întoarcă singur printre cei buni și cinstiți (sau invers), o să-și pună și el un pulover de praf gros, o s-o ia în brațe pe Marcela și iar se va scurge proza la subsol, cu sughițuri... Hmm... Încep să mă dezmeticesc. Mulian mă enervează, nici nu-l mai zăresc. Și dacă nu-l zăresc Eu, atunci ce mama-dracului să mai aștept de la alții? Trec prin doi copii care se joacă cu lanterna, prin fierul rece al uni felinar ruginit, prin rugăciunea de seară a unui cerșetor, printrun ziar fîșîit și ajung din nou în spatele lui Mulian. Ar trebui să aibă 49 de ani dar pare mult mai tînăr. Bine, e un fenomen normal la bărbați. Are o sacoșă mare în mînă, probabil ardei capia, trage de idei fără spor și știu că dacă începe să cadă în sine n-o să se mai termine- e și ăsta un fel de nemurire. Îi scot în față o duduie veselă care vinde jeleuri, la ora aia... E clar că am greșit, din repezeală, cel mai tîmpit lucru e să te ocupi de un poet tăbăcit ca Mulian ăsta! O privește lung pe duduia care se privește și ea lung. Le scot în față pe soțul duduii, care vinde țigări. Bine că nu vinde prune uscate.
- Pe unde umbli, fă?
- Pă stradă, pă unde apuc.
- Știți cumva unde e stația lu ”89? îi întreabă Mulian în trecere.
- Care ”89? Faci pă deșteptu”??
Mulian se răsucește și îmi zîmbește ironic. Ăsta chiar vrea să vadă ce e dincolo de realitate. A avut dreptate șefu”! E un caz! M-aș fîstîci dac-aș putea. Regret din tot ceea ce s-ar putea numi suflet că nu mă pot fîstîci. Dac-aș fi femeie poate l-aș intimida. De ce nu? Dacă datoria mi-o cere voi fi femeie! Voi fi frumoasă cu păr negru lung și geacă argintie. Voi fi fluvială, neglijent eșarfată, încheiată doat la un nasture de cămașă. Voi căuta veșnicia în buzunar cu degete tremurătoare și n-o voi găsi. În fine, mă desprind de lîngă zid. Sunt sigură că apar semifulgerata, bluesistă, cu o inimă mică și buze aproape negre. Am impresia că Mulian e ironic și nereceptiv. Pac-pac- împușc asfaltul cu tocurile și nu moare. Nu există așa ceva, nu există să-mi reziste cineva cînd pun arcușul direct pe carne. Prima notă sună lung și, întradevăr, Mulian își aprinde o țigară și rămîne pe gînduri cu sacoșa sprijinită de un stîlp. Întrun tîrziu, după ce am trecut de o mie de ori prin imaginația lui de i-am făcut-o ferfeniță și i-am festonat-o ca vai de lume cu macrame roșu, mă întreabă:
- Ești din cartier?
Ar trebui să-l pedepsesc și să nu-i răspund nimic. Nimic-nimic. Să se ducă dracului în continuare. Păcat că sunt în misiune.
- Nu, nu tocmai, dar îl cunosc. Căutați ceva anume, stimate domn?
- Stația lu ”89. Aia nostalgică.
Cît pe ce să fie interesant, d”ăștia am mai văzut doar în vacanță, în locuri necunoscute, în pliuri existențiale unde simțirea e atît de vie și parfumată încît răcești. Strănut, apoi răspund scurt:
- Nu știu unde e, îmi pare rău.
Acum ar trebui să se trezească și s-o ia frumușel spre casă. E marcat, știu că e marcat. A scris un articol plin de minciuni și de mizerii, el, omul bun și cinstit, și nu poate să inchidă paranteza. Că d”aia nu-i bine să deschizi parantezele, ca să nu le rupi. În fine, fiindcă nu se mișcă îl iau de braț, oftînd, dar el se retrage.
- Pardon, nu înțeleg. Mă sechestrezi?? Pentru articol??
- Ce articol? Ce mare scofală de articol, domnule? Îți închipui că lumea nu are altceva de făcut decît să te citească? Cine te crezi?
Am greșit din nou. Acum probabil că mă urăște. Sau nu? Izbucnește în rîs.
- Mi s-a luat o piatră de pe inimă, domnișoară! Credeam că ești agent secret, că mă urmărești...
- Vai!
- Scuze, te rog. Te invit la cofetărie.
Eu, la cofetărie de periferie, la 19.38 în luna lui marte... Oftez din nou, deși nici n-am ce ofta. Mai mult vint e afară decît suflet înăuntru.
- Hai, nu mă refuza!
Familiaritatea lui e astenică, încerc să-i fixez trăsăturile mișcătoare, jucăușe, de griuri si gălbuiuri.
- Cum te cheamă? mă precipit să-l întreb înainte ca gîndul să-și desăvîrșească opera.
- Mulian, cum altfel? Mulian Ionescu, tipic. Pe tine?
- Eudopia Chiaburu.
- Europia? sau dropia?
- E-U-DO-PI-A.
- Încîntat. Ce nume!...
- Antipoetic, știu.
- Nu, nu, din contră.
Din contră-n contră, dar nu spun nimic. Ar trebui să fiu mai prudentă. Se pare că tot ce spun se ascute, se îndoaie și mă amenință.
Mă ia de braț, n-ar trebui să simt nimic și totuși hainele se miră, hainele de pe gard...
- Sunt eu, Mulian, îmi șoptește omul ăla dificil în timp ce intrăm în ceva care nu e cofetărie ci un iad futil. Frișca stă gata să ne pleznească moale pe limbă, ca-ntro poveste de catifea albă. Ca-ntr-o nuntă montată pe ciocolată. Dacă sunt om nu pot să gîndesc așa și nici Mulian nu s-ar descurca așa bine, de parcă s-ar fi născut întro cofetărie. Mă simțeam atît de obosită încît am pus capul pe umărul lui.Mă uitam printre gene la toate structurile alea stelare, discret strălucitoare pînă cînd, în fine, am înțeles: pățisem ca Veronica! Mă lăsasem trasă în proză, prostește, intrasem și eu în rîndul lor. Mulian va primi cine-știe-ce rang pentru așa captură și fiecare minut care va trece va fi pentru mine o zbatere în căutarea unei ieșiri roz.
- Ți-e rău?
M-am zburlit, deși n-aveam ce zburli. De data asta i-am recunoscut vocea rupta de carne.
- Tu ești? l-am întrebat fericită. Chiar tu? De ce?
- Doar nu credeai că sunt un pîrlit de ziarist.
19 Cum să crezi că moare diamantul??
Cum să crezi că moare diamantul, cum să-l înlocuiești cu un oușor de sticlă
in care caricatura așteaptă zadarnic să eclozeze fiindcă nici una din păsările uriașe care trec pe deasupra nu catadixește să-l bage-n seamă iar pe o pasăre mică ar omorî-o prin îngheț și ar trebui să vizualizeze tot procesul descompunerii ei văzut pe dos, de jos, din întunericul pe care numai putrezirea și spulberarea carnală a bietei păsărele l-ar mai lumina deși în felul acesta carcasa scheletului ar cădea peste oușor prinzîndu-l în capcană, dînd caricaturii tale senzația că e întrun avion schematic gata să decoleze spre țara păsărilor care fac oușoare de sticlă și s-ar putea să fie o țară normală, nu o istorie paralizată întro carte de copii, un ghilgameș de lut mic care nu poate să-și dezlipească picioarele și ține spațiul strîns între picioare, pliat de la călcîie în sus pînă-n punctual terminus al nemișcării lui sensibile care coincide, culmea, cu punctual terminus al nemișcării tale sensibile, al modului cum fixezi oușorul ăla de sticlă ca un vrăjitor care a uitat vraja, care în ultima vreme greșea ca și cum n-ar fi văzut bine, punea ierburile la fiert pe lîngă oală și vrăjile îi ieșeau invers, speriindu-l, dîndu-i de înțeles că ar trebui să se lase de meserie dacă aia putea fi numită meserie, să se pipăie ca să simtă incongruența lui cu toate celelalte lucruri din natură, distanța uriașă pînă la nasul celui care se zgîiește-n oușor încercînd să-l vadă mai bine, aplecat ca un bătrîn aplecat asupra obiectului ultim al existenței, să vadă cum concentrează lumina apusului care umple oușorul de roz portocaliu, un roz portocaliu în care se îneacă, da, chiar că se îneacă dacă nu găsește o fisură, stă lipit pe dinăuntru de coaja transparentă și pipăie cu tot corpul suprafața concavă pe care însăși puterea minții lui o bombează astfel încît să mai aibă puțin aer acolo, slavă-Domnului că își lăsase un plămîn amplu respirator în altă proză și pe celălalt îl redusese la un punct de oftat, simte pe spate presiunea oceanului fosforescent pe care plutește numele lui Nergal, fără pînze, negru și bidimensional, așteptîndu-l să cadă invers ca orice trecător în propria umbra esoterică, singura scăpare pînă la urmă, așa că pîndi momentul și își dădu drumul fix deasupra lui, căzu prin el cicatrizînd spațiul în urmă astfel încît nici o picătură de roz portocaliu să nu ajungă în lumea adevărată, își scutură hainele cam largi și cam ieșite din modă și știu că că se află în Umbria, Amelia, pe Via Serafica în fața numărului 22, unde Luciana Quadraccia, sora faraonică a lui Luciano, care deși avea 23 de ani o întreba tot timpul cu ce trebuie să se îmbrace de parcă n-ar fi reușit să înțeleagă cum și de ce trebuie să-și ascundă goliciunea și ea, răsuflînd aer violaceu, îi indica mereu haine galbene, complet aiurea pentru un bărbat, nu, puterea minții nu mai rezista, Luciana îmbătrînise și ea și nu-l mai putea ajuta, punea și ea ierburile la fiert pe lîngă oală, perlele ei ingălbeniseră, fusta de lînă se desfăcuse în zbor de molii, Luciana ar fi trebuit să-l atingă cu nodurile ei osoase ca să-l recunoască, să-i măsoare circumferința capului de plută care-l ținea deasupra, să se imperfecționeze pe ea însăși pentru a-l salva pe el, să se lase înghițită de labirintul alunecos ca el să poată ieși pe partea cealaltă, în aceeași cameră, în același fotoliu, ceea ce nu l-ar fi ajutat mai mult decît dacă ar fi rămas în oușorul lui de sticlă, inventîndu-și o soră faraonică matură, atotștiutoare care să-l întrebe la sfîrșit: Cum să crezi că moare diamantul?
10. Mînuța care scrie
Era cam lăboaie: un animal se apucase să imite omul, să scrie adicătelea. Dar scrisul îi ieșea așa supțire și ștrîmbuleț că-și închipuiau că o virgină din fundul pădurii s-a apucat printre lacrimi să-și plîngă nefericirile. Și le-ar fi plîns sărmana virgină dac-ar fi fost chiar ea, dar era Dumnealui, Fiorosul. Și cu stînga, și cu dreapta, că se plictisea, sărmanul, îi dispăruse con-soarta de bîrlog și nici nu voia să știe unde e. Oricum, ideea vînătorului spînzura în aer și toți plopii foșneau de frică. dar animăloiu depășise faza și se ținea de plan. Găsise un jurnal cu multe-multe pagini albe, o trusă de scris și o măntuire uitată acolo de ceea ce el ar fi putut numi zînă dacă ar fi știut ce-i aia. Dar nu numai că nu știa, nici nu vroia să știe (asta înseamnă că știe? Nu, stați liniștiți.) La atîta lucru l-a dus mîna și pe el: să ia bățul ăla și să-l plimbe leșinat pe albul hîrtiei, să rupă hîrtia (nu să se șteargă la fund cu ea, ca noi, că nu ne văzuse în ipostaza aia încă), să fugă cu ea în dinți pînă la casa grofului, ținîndu-se de garofițe, să i-o arunce taman pe noptieră pe cînd sforăia. Grofu ăsta chior, chior, dar tot știa să citească, n-avea nici o scuză, tot mai bunghea cîte ceva. Doamne, și ce mult se mai umflă în curcubeie personale cînd citește scrisoarea lu Ileana Cosînzeana, c-o fi, c-o păți, că-i inamorată de el! Fosiliza pe unde apuca despre ea, despre ei, desprenoi, despre toatî lumea.
--Care ea, Doamne? Care-i aia?? Să iasă la lumină s-o vedem și noi!
--E, draci!!! Nu iese, bădăranilor și neciopliților și nemiluiților! Nu iese că nu aveți ganciu „vinoncoa”!
Așa a început toată floarea masculină din preajmă să se ferchezuiască și să pufnească lin, doar-doar o vor atrage.
Animăloiu se simțea încolțit oarecum. Parfumuri peste parfumuri șerpuiau peste tot deși nu erau șerpi în pădurea aia. Nimeni nu mai reflecta cum trebuie, dar erau toți OK, cu bucle și pompoane.
Despre animal, un colosal parbleu, nu se putea spune că evoluează sau involuează, își făcea doar datoria, dar ei sigur evoluau. Cu urlete, cu înjurături, cu mîncare de-acasă, cu plete dalbe, dar evoluau. Ce vremuri, băi tată!
Dacă Obtuzu ar fi avut curajul să se arunce în oglindă ar fi văzut că seamănă cu Lăpușneanu cînd s-a sculat a doua oară: Popea.
În mod inconștient Animalul se lăuda. Semnele alea fine, chinuite, îl răcoreau de parcă ar fi plîns o mamă. Chiar, nici nu-și cunoștea mama. Și uite așa, din aproape în aproape groful s-a pregătit de nuntă.
--Cu cine, Bre, te-nsori?
--Cu aia delicatissima care-mi scrie dulcețuri dantelate.
--Comandăm rochie la Paris? Pă ce măsură mă rog??
XXXL cică ar fi scris lăboaia pe hîrtie. O clănțăneală l-a cuprins pe grof, pe toți, ca în răscoala obiectelor indigene.
„Povestea asta s-o arunci la coș! mi-a zis Animăloiu. Asta n-are haz. Iar eu nu vreau nici o mutră tristă, etc.”
Oricum, cînd n-are belet la filme de groază, grofu arată hîrtia aia xxxl și-l lasă să intre, săracuț.
Apropo, al cui era jurnalul fraților??? Al văduvei veseloe?
11. Baba dintr-a II-a
Ni s-a spus că e tataia lu Marcel, dar Marcel era prea tîmpit ca să aibă vreo mamaie. Sta cuminte în colțul ei și lua notițe. Mici. În pauză citea Arici Pogonici și cînd venea Lerul tot pe ea o lovea: Hit! de ne luaserăm și noi de pe gînduri, să nu le spargem chiar pe toate. Evident, calcula băbește, ca la billiard. Dacă-i dădeai o bilă ți-o pătrățea și-i scotea rădăcina rotundă, Bumbirițichel, adică sufletul. Se prăvălea matematica pe ea și prăpădul n-o impresiona. Cioarecii de lînă-n lînă încrucișați pe sub bancă, o basma la Ana, alta la Magdalena, n-avea niciodată bentița la ea. Întrun tîrziu își dădea seama că clasa e goală și tibișirul scrie singur. Și iar apărea Lerul, pocalamir! Ceva de nedescris. O compunere descompusă pe momente de împrumut: o lume-ntreaga-nțelegea. Ea, nema. Îi dădea înainte cu bioritmul dat peste cap, fidelă pînă-n pînzele albe. Cine dracu ar fi avut curajul să intre acolo și să-i scadă nota la purtare? Sau orice notă, în general. Avea un miocard complicat ca un labirint în care infarctul se rătăcise de tot. Și nu dădea vina pe nimeni. Cînd nu dormea stătea întrun lotus de plastic și cînd au început să iasă oameni artificiali din ea nu s-a speriat. S-a sprijinit de spetează-- era prea tîrziu ca să îmbătrînească mai mult de-atît, ar fi crescut pădurile invers, spre centrul pămîntului, ca să nu le roadă. păi și nu era păcat să rămînem fără umbră?Și fără umbrioni? La circumspecție baba noastră arăta cam ca o mumă fără ciumă. la sport se perdona singură, deși rezista la eforie nord și sud. Nu știu ce să mai zic despre ea, e ca o depresie cu broșă de aghată pe care sfinții o evită, oripilați. Chiar și sfințișorul ăla care se credea pui de cuc s-a înghițit în sine: n-a apus Priveghetoarea... Și cît s-a rugat el să apună, să cadă prin fonoteca de aur, să dizloce un humeraș, ceva... Aici a sărit dopul la o șampanie din ”05 și baba a clipit de două ori la rînd. Dac-ar fi avut sîn ar fi scuipat în el, romînește, florile de pe catrință s-ar fi înviorat, o vioară subțioară și-ar fi prins firul din zbor și noi am fi mărșăluit stupiți pe Calea Moșilor. Pe cînd așa, va trebui să inventăm alt final, fanfaroneal, să facem un cuibar de poezii rupte și să clocim în el asemenea fructe?! ( sunt prozator înrăit, mă pierd și eu cu personajul, ca să nu se simtă singură...)
12. Stîpînii Soarelui
Îmi cerură cinci franci că stau la soare.
--Păi, zic, am stat și ieri, gratis.
--Plătești încă cinci, retroactiv.
--Am mințit! strigă țăranul, adică eu.
--Pentru minciună încă cinci franci.
Trebuia să fac o sforțare de a-mi înghiți viitorul cumva, altfel mă curățau.
Și, în timp ce mă sforțam să dezumflu jumătatea vie, a început să crească iar carnea pe mumie, mici umflături albe ca niște ciupercuțe, care se uneau. Și deasupra capului ei se umfla Sfîntoidul,plin de curaj, poleială goală pe dinăuntru care oglindea totuși realitatea, cam ca o proză scifi-- era locțiitorul soarelui. În halul în care eram am vrut să mă întorc și să plătesc cei 15 franci, dar genele mumiei mă înfășuraseră pe nesimțire (pe nesimțire, nu pe nesimțite) și probabil cînd va deschide ochii voi fi ca o păpușică uscată. Și ce țăran frumos eram!
--Va să zică dumneata ai plătit prețul mumiei?
--Da... cred... răspund precaut. Rambursați?
--Noi nu. Ea rambursează.
Din ce în ce mai lipicios aștept ca vreo poveste să deschidă gura și să mă înghită. Sfîntoidul foșnește nemulțumit de rezistența mea teatrală. Poveștile trec fără să catadixească să mă bage în seamă.
--De, n-ai vrut să ocupi un loc sub soare. Ai vrut să-l uzurpezi, zice întrun tîrziu una.
--L-am putea folosi pe post de Turbincă? îndrăznește alta. Se umflă și-n plus și-n minus.
--E un pungaș, nu o turbincă! Nu ești niciodată în siguranță cu el.
Mumia își slăbește strînsoarea, intimidată. Sunt mai lipicios decît Cupidon, Sfîntoidul simte primejdia și se ridică rapid la propria înălțime scăpînd căteva sclipiri fără importanță.
--Ce dracu e asta? Legenda păianjenului care a prins în plasă o mumie și a supt-o toată? Hai să fim serioși!
--O mumie? se amărî mumia. O lumentreagă, nu doar o mumie.
Din adăpost, Sfîntoidul se lingușește la toată lumea fără să zică nimic clar. Dacă dincolo eram țăran aici ar trebui să iau taurul de coarne, la asta sunt buni tăranii în arheologie. Mumia mîncase tot trecutul și stătea pe un ghiveci, cineva în fund aplauda, așa arată o căsnicie serioasă. ( A mai crescut un gînditor pe tearsă... parc-ar lucra albinele în Glorie.)
7. Meschinăria
Fiecare lucru frumos din cer avea nevoie să se sprijine pe un manechin de lemn ghintuit de stejar cu aspect de cavaler fioros. Ăsta n-ar fi trebuit să fie motiv de invidie, și totuși era. Dacă Ivan, în timpul liber, mai meșterea la cîte unul în pădure, ba lustruind un ghimpe vechi de fier, ba ungîndu-l pe la încheieturi, stăpînul, domnul Mihail, îl vorbea de rău și îi tăia din plată, pisica îi rodea sandvișul uitat pe masă și o cioară veselă îi forfotea hărtiile cu schițe. Dar lucrurile frumoase din cer erau neînduplecate (adică nu în duplicat, simple) și zîmbetul lor n-avea voie să se ofilească. Nici domnul Mihail nu era vinovat: credea că Ivan lenevește prin poiană. Și, ei bine, era adevărat. Aia era o leneveală de băiețoi întîrziat care-și folosea propria greutate ca să încline balanța vieții. Cavalerii de stejar n-ar fi avut nevoie de îngrijirile lui, dar nu le puteau refuza așa că stăteau îmbufnați și sprijineau gingășiile care se revărsau de sus. Curios, Ivan a vrut să știe și el cum e să sprijini gingășia. Și-a ales o duminică lungă de vară, s-a spălat bine la rîu, apa rece, apa repede rece, îl făcea să se simtă puternic. Pe la nouă l-a sunat un vecin dacă poate să-i repare gardul. A refuzat, evident. Deschizătura din inima lui nu putea cuprinde decît un singur gînd: să simtă gingășia. Și-o închipuia ca pe o balerină care i-ar fi atins umerii cu vîrful picioarelor învîrtind deasupra lui un dans natural ca o ninsoare, iar el, plăcut sufocat, ar fi întins mîinile oferindu-și palmele în zbor greoi, spre invidia cavalerilor de stejar. Căci el era viu! Da, ce viu era... În pădure, pe cărări vagi, a ajuns întruna din spiralele alea de la începutul lumii, de frunze uscate necălcate de nimeni, s-a înțepenit bine și a început să aștepte. Cavalerul de alături nu-și făcea iluzii și nici măcar nu putea să aplece nasul spre pămînt, ca un învins. Pierdea în picioare, cu capul drept, în aceeași poziție dintotdeauna. Ivan nu vroia să fie răutăcios. Nu era vina lui că are puls. Ca o coadă de păun gîndurile i se răsfirau cuprinzînd împrejurimile. Pe la 12 si un sfert începu un vînt himeric. La unu fară cinci se certa deja aprig cu Dumnezeu, că de ce să intre el în corpul cavalerului, că n-a știut că așa va păți, că renunță, etc, dar degeaba. la unu și cinci a simțit atracția laterală și miros de lemn crud, deschis în pori. La unu și douăzeci era deja mut, iar gîndurile îi curgeau invers. Resemnat, s-a resemnat și mai mult, rezemat s-a rezemat cu totul. Acum cavalerul știa că n-are de ce să-l invidieze, oricum, era prea tîrziu pentru amîndoi. Gingășia, uluită, nu știa ce să facă. De ce se mai derulase pînă aici dacă nu era clar ce are de făcut?! Curiozitatea învinse pînă la urmă și ea se dantelări pe umerii lui Ivan, un muritor. Era exact așa cum își imaginase el, ocupa fiecare buclă săpată de tristețe sau deznădejde. Era bine.
8. Dă-ți interesul!
Da de ce să-l dau?? Doar n-am intrat în glorie pe ușa aia neagră cu stele verzi și n-am nici o vînătaie. Corp desfășurat fără semne, alb în intuneric, fără depresiuni tipice, mutual. Cînd m-a văzut Matei a scăpat liniștea pe jos, că nimeni nu ajungea la el acoperit de valuri, ca mine (înspumate pe deasupra).
--Ești varză?... Varză lichidă?? se corectă el imediat.
--Nici una, nici alta. Sunt cu o plîngere. (din valea cerbului, aș fi adăugat, ca să nu vorbesc singură)
--Sigur, trebuia să-mi închipui că e o plîngere...
Mi-am dezlipit primul val al plîngerii, la care Matei s-a strîmbat ca pleznit și s-a grăbit să mă oprească:
--Nu e nevoie s-o dai jos. Rămîi așa.
--Cum sărămana șa? Am venit s-o dau jos. Cît o să mai port plîngerea asta? m-am stropșit la el.
A început să se audă mareea deja și Matei s-a șters la ochi de stropi, și-a suflecat pantalonii și a lăsat valul să i se-nvîrtească de glezne. Al doilea val l-a izbit mai sus de genunchi, dar nu-i mai păsa de costum ci de succesiunea stupidă a evenimentelor. Un pescăruș tăia cu fierăstrăul în timpan, altul ciugulea realitatea crudă. Să te fi rătăcit pe acolo ar fi fost ca un animal cu blana toată scrisă indescifrabil. Matei a făcut un pas îndărapt, călcînd pe coadă lașitatea, dar valurile veneau acum dinspre plajă (care ar fi trebuit să fie un loc sigur), din spate, uitaseră direcția și se închideau fix la gît cu un clămpănit sec (si). Ar fi fost cazul să mă opresc, lumina plumbuia imaginea pe margini trăgînd-o în jos, în capul lui Matei-- îl traversase un pește, argintîndu-l. Se gindea la altceva. poate la o soție pe care a plimbat-o cu motocicleta, rămăsese o urmă de motocicletă în aer, un drum cu rîsete și fluturări de eșarfă crem, săruturi-păpădie, ciocolata pe care i-a cumpărat-o din care n-a mai rămas decît energia cinetică, cinegetică aș zice după felul cum o urmărea, animat de speranțe aeriene care curățau orașul de praf în dimineața aia.
9. Mijlocul acțiunii
--Și embrionul?
--Era o caramea mestecată mai aiurea și aruncată pe stradă de Colan.
Erau în mijlocul acțiunii dar nu se prindeau. Își deschiseseră larg punctele de vedere, ca niște ulii, dar tot nu vedeau nimic.
--Și femeia?
--Era o fustă ambulată de un inginer pensionar, Ieremia, dacă-l știi.
--Am auzit de el. Era ceva în tinerețe...
--Nu știu, nu-l cunosc.
Enumail se mai gîndi puțin apoi trezări:
--Și stofa pentru fustă?
--Măi, ce pisălog! Stofa era veche, dintrun magazin de ceară. Știi, un magazin din ăla vechi unde totul alunecă și miroase a petrol.
--Nu, că asta-i bună! își pocni Enumail degetele.
Părea că pricepe ceva așa că Moley continuă să-i povestească în speranța că împreună vor ajunge la o concluzie viabilă. Fibră portocalie... pistruiatul în dungi verticale.. . Malonya... De fapt încerca să-și cînte singur un imn de slavă pe care subalternii îl uitaseră. El era supraaltern acum, dar tot mai simțea nostalgia în părțile moi. Din păcate persoana a treia a lui Enumail zburase și se vedea ambientul sărac.
--Dormi?
Voise să zică do-re-mi, dar îi ieșise mai scurt. Nu mai aprecia cum trebuie de cînd era mare și tare. Avea tendențiozitatea să taie și să spînzure. Întîi să taie și apoi să spînzure pe dinafară-- hangaut, cum s-ar zice. Hangautist. De modă veche.
--Ne-am obișnuit să pîndim....
--Neam, Neam...
--Tu dom?
--Nu, sunt treaz.
Erau aproape adormiți cînd cel pîndit a sărit dintro mașină alabastră. Era ca un iepure de praf, trecea prin vedere sfîșiind-o și în același timp descompunîndu-se în figuri de om fugărit pe care le arunca tacticos în spate, peste umăr. Figurile de om fugărit deveneau coperți, romane, amenințătoare în întunericul librăriilor, la marginea materiei vii. Era frig, era un octombrie care fluiera arii de Wagner și, dacă tot l-au pierdut pe răufăcător, Enumail propuse să-i facă o vizită inginerului Ieremia, doar-doar vor afla ceva.
1.Un aspect lingvistic
Când s-au ridicat tăcerile din toata valea, tăceri spanioleşti care zăcuseră pe noi cu toată greutatea lor zemoasă, latină, presând ideile adevărate, ne-am văzut unii pe alţii foarte originali şi vulnerabili şi ne-am ascuns pe sub frunze, eu nimerisem lângă tine şi senzaţia că pământul e abrupt mă făcea să înfig degetele în noroiul moale. Amândoi purtam pene şi credeam că nu avem voie să punem nici o întrebare. Şi apoi, pe ce limbă am fi putut vorbi? Una tocmai plecase, cealaltă nu sosise încă şi Muţenia era singura în stare să cuprindă toate părţile corpului, Muţenia lua forma sânilor mei terminaţi în fructe mici de pădure şi lua forma feselor tale pe care penele stăteau zbârlite în sus. Doi învăţători de modă veche răscoleau frunzele cu toiege şi ne-au găsit şi pe noi în acea înspăimântătoare Muţenie şi ne-au dus împreună cu ceilalţi la şcoală, casa de lemn în care limba natală atârna pe pereţi în rime simple. Fiecare în bancă lângă Idolul Său necioplit încă pe care-l cuprindeam pe furiş în braţe în timp ce ni se explica Decenţa. Ca să explice Decenţa dascălii ăia foloseau o mulţime de salivă, o mulţime de dinţi galbeni cu partea de jos lată ca o lopată şi partea de sus rotundă şi înfiptă doar pe jumătate în gingie, o mulţime de vîrfuri violacee de limbă şi o mulţime de ondulări vocale.
Ne făceam mari văzând cu ochii şi ne luam adio de la copilăria care ne rămânea mică şi crăpa la încheieturi. Te-am văzut o dată pe hol şi am putut să vorbim în Dialect, să găsim în Dialect rădăcinile tuturor părţilor corpului şi să devenim cât de cât reali, un indian şi-o indiancă bine delimitaţi, deşi încă nu aveam faţă. Şi nu aveam voie să folosim vrăji, ca aceea : " ieşi din tine şi arată-te exact aşa cum eşti".
Pe care, oricum, mereu o înţelegeai greşit...
2.Ce încape între...
Eram deja mari şi am hotărât să ne jucăm de-a " ce încape între un mort şi un călugăr"-- eu ziceam chestii femeieşti iar tu chestii bărbăteşti. Era un gol pe care, ca să-l umplem cu adevărat, a trebuit să punem multe lucruri. Tu un maiou şi o cămaşă perlată, eu fusta de blugi şi papucii cu talpă groasă, tu dulapul de pe hol, eu uşa de la intrare, tu scările blocului, eu o bucată de asfalt cu tot cupomul rotund şi umbrela din faţa cafenelei, tu curba lungă cu felinare portocalii, eu drumul mărginit de stânci cu miez fierbinte şi uite aşa am ajuns până la urmă la mânăstirea istorică Aremita plină de amintiri gotice şi călugări împăiaţi cu părul aspru îmbibat în ulei sfinţit care ajuta la menţinerea aurei lor religioase. Cică de ce suntem îmbrăcaţi indecent, vorbele nici nu se produc singure, trebuie să le luăm de pe limba lor înţepenită, să le desprindem ca pe midiile fixate în lemnul navelor bătrâne şi făcând abstracţie de putoarea sfântă să ni le împingem în urechi până cînd ating nervul înţelegerii. Îmbrăcaţi indecent?... Mă uit la tine dragul meu şi nu văd nimic indecent, te uiţi bine la mine şi nu vezi nimic indecent dar călugării ăia Eccoişti au o metodă de a scoate indecenţa din om la iveală pe care noi doi nu o ştim, ne trezim numai cu senzaţia că suntem nuzi între imaginile noastre pure din oglinzi şi ducem mâinile cruciş, invers, tu la ale mele şi eu la ale tale părţi ruşinoase, ghidul la ale unei doamne şi doamna nu la ale ghidului ci la ale unui tânăr cu ochelari venit să studieze basoreliefuri şi care neavând încotro duce mâinile la ale ghidului. Orga organizează aerul şi ne retragem într-o adâncitură plină de oase, ne simţim de parcă am avea scheletul în exterior şi toată carnea în burtă, eu aş fi vrut să scâncesc şi să-ţi spun Te Deum dar nu mă lăsai, fir-ai să fii!
3.Ora la care Omul
Ora la care Omul iese din Oră și din Oratorie ( mai are puțin și iese și din anatomie...) şi crede că se odihneşte, partidul bunicilor are o activitate de vârf care nu dăunează nimănui. Ei vor doar să mai simtă prin politică ceea ce au simţit într-un şanţ după ploaie când aveau toată adolescenţa în cârcă şi toată forţa necesară. Din mila poporului îşi cruţă inteligenţa în pernele de catifea ale fotoliilor parlamentare căci sunt tare sensibili la inteligenţă.
Ora la care Omul se caţără în Prezenţă dar nu mai ajunge să umple decât puţin din ea restul fiind doar demnitate împietrită pe sub riduri. Se uită la noi fără nici o plăcere cum facem abstracţie de laboriosul şi întortocheatul sistem, neavând într-adevăr nici o prestanţă şi neoferind nici o garanţie, ne bucurăm de o bere pe bordură. S-ar zice că facem gaură în lume să cadă toţi ochii pe noi, îmbiem o doamnă cu sticla şi primim înjurături cu nemiluita. Zic prietene, filozofia face spumă, apare diferenţa dintre Mumă şi Ciumă. Îmi zice prietene, ştii că noi acum gândim dublu şi fără plată, închide robinetul la creier, ceea ce turnăm pe o parte să nu iasă pe partea cealaltă.
Încep să iasă din colivă domnii eleganţi, le rămâne grâu dulce şi zahăr pe costumele scumpe. Ne întreabă ce căutăm la ora aia acolo răspundem că reparăm trotuarul pentru urbe. Îşi dau sema după miros că am cules paşi de domnişoare şi ni-i confiscă pe toţi. pentru că suntem proşti şi acceptăm această prostie a noastră ca pe o molimă sfîntă şi ne simţim bine împreună în aceeaşi tăcere cu două coarne: de unde mai furăm câte-o bere?
4.Se împuţ(in)ează elementele folclorice
Alea care ne făceau să arătăm ca nişte păpuşi, atât bărbaţii cât şi femeile, buni de pus să strângem praf undeva la vedere, acolo unde se cere un pic de patriotism şi multă imagine bună, cu feţele noastre de acadele , de zahăr de lună, făcând reclamă la popor. Alea pe care le scoteam din ladă la date fixe deranjând moliile şi încercam să le înfoiem pe bătrâneţe, peste bârnele încă vii care atârnau din umeri. Alea-n care am fost tineri. Soldaţi de lână într-un război al lucrurilor moi, vărgaţi cu nuanţe naturale de cireş, gutui, nuc sau dud, glasul pomilor pe care nu-l mai aud. Uşor de deşirat, uşor de transformat iar în materie primă, doar un puf colorat ne animă. Toată tevatura asta modernă nu-i de noi, iubirea noastră a fost înfăşurată în dantele, în pânză de casă moale cu modele, o mie şi una de straturi şi feşe pe care îţi trebuia o viaţă întreagă să le desfăşori, să afli că nu era nimic înăuntru şi să mori. Oricum, era un mod de-a evita putrefacţia, ceea ce vedem astăzi ne taie în două imaginaţia şi oamenii ăştia noi cu fermoare în loc de nasturi şi şireturi, oamenii ăştia cu capse şi buzunare false, cu anatomie strigătoare la cer se trag din ruşinea noastră, din grija abundentă de a ne acoperi excrescenţele, de a oferi în loc de reliefuri corporale câmpuri de mătase brodate cu flori şi frunze, o vegetaţie a decenţei care să abată gândul pe făgaşuri ireale.
Dorinţa noastră de a imita fantasticul, de a ne scălda în fantastic...
Dorinţa voastră de a imita realul, de a vă scălda în real...
Moda noastră de a apărea ca dragoni zburători... şi moda voastră dea apărea bronzaţi şi tatuaţi în pantaloni scurţi.
5. Matrimoniu unilateral
Toți bărbații moderni pică testul sălbaticului: miezul nopții nu mai e un ritual misterios, stăm singure în copacul mare din mijlocul luminișului. Un șir de indieni intră după copac și nu mai ies pe partea cealaltă fiindcă din greșeală copacul crește între lumi, ca să nu se dărîme una peste alta. Matrimoniul unilateral era mașina infernală de tocat cu o singură mînă pe care-o puseseră în scorbură, să pară mai naturală. În zadar ne așteptam bărbații. Cele care vroiau să se recăsătorească aplecau capul și lăsau greutatea gîndului să tragă greutatea corpului care trăgea alte greutăți pe maidane. Pe madame, pardon. Carne cu junghi, asta rămînea din ele , titluri de poezie care făceau stratosfera nostră alunecoasă. Da, ne-ar fi plăcut și nouă să fim legate cu versuri de gît și abisalizate ici și colo, în cite-o căsuță de hîrtie creponată, cu un șorț de hîrtie creponată ascunzînd sălbăticia, cu un teanc de coate dulci, de rezervă, pe noptieră, pe care să le înfigem ușor pe sub coasta adamică, direct în burduful sforăitor. O, slabe ca vai de capul nostrum, luciferice, nici un indian nu mai ieșea pe partea cealaltă, foloseam gelatina văzătoare comună ca să-i reperăm, uneori puncte mov înțepau gîndul dar nu aveau destulă putere să-și transmită coordonatele. Poate ar fi fost mai bine să transmutăm toată energia noastră militară, mîndră, genuină soarelui, că tot era în scădere, numai din vina noastră și a curiozității noastre feminine care ne ținea pe creangă, poate doar-doar om zări cum funcționează drăcia aia de matrimoniu unilateral. Ne ciupeam de realitate și realitatea ne ciupea înapoi, totul era ok. Penele strălucitoare pe care le lăsam să zboare singure ajungeau la rădăcina vîntului și schimbau cumva clima, puteam fi acuzate de antimeteorologie, dar eram obișnuite.
6. Petalizada
Nu mai ajungeau urechile la sunet, se retrăsese(ră) din labirint și firul gîndirii și senzația de leșin a debutanților. În mahala îl credeau vorbăreț, gureș chiar, dar aici, între ranguri de scenă înaltă nu-l mai percepeau. În zadar se șexpiriza butonîndu-și ici și colo corpul verbal. Hamlet și compania erau tari ca piatra, traiectoria molae a blondului nu-i ademenea de loc. Drept pentru care a început să-l recite pe Lazăr. Drept și rupt. Dacă ar fi fost vreun preot în sală l-ar fi ajutat, dar nu era. Sala se încovoiase de atîta morgă, nimeni nu venise să audă predici. Și totuși îl mai ascultau, mai ieșeau și ei uneori din tipic ca să intre în pitic. Maruzela chiar se emoționa și își storcea privirile albastre în ba(p)tistă. Pașoptistă. Cînd a terminat s-au pocnit cîteva palme și teatrul s-a inversat, la asta chiar că nu se așteptau, nimeni nu avea nimic de recitat, gurile se mușamalizau una pe alta, anunțînd mari putrezeli lingvistice pe cîmpuri. Și era toamnă, gînduri ruginite pe sub clopote, costume populare ieșite la cules, ciulinii lui Topîrceanu, tot ei, faceau peisajul ghem și-l duceau în țările calde. Aproape ca pe niște alfabete ciufulite, țepoase, pe care nu mai aveau voie să le citească. Tot acolo ajungeau, nu că era vreun uragan de incultură, dar si solul trebuie să se mai odihnească, nu? Dar despre culturi alternative ce să mai zicem? Undeva, la cucurigu, s-a trezit unu să recite din topor. Și cu ăla am rămas pentru stagiunea asta, doar dacă nu cumva stagiunea îl va înghiți și pe el: e greu să recunoști că nu ai dreptate, e greu să renunți la ceea ce îți imaginezi că e dreptatea ta... Struguri înalți.
20. Tușa Molca
Tușa Molca nu știa de ce o îmbrățișează cu drag toți vagabonții cînd trece prin cartierul lor. Era doar din cauza eșarfei lungi de angora cu trandafiri de puf alb și șerpuituri verzi și negre, așa caldă și parfumată și împăiată cu singurătatea verde clar cu șerpuiri roz și negre a mătușii, că îți venea să nu-i mai dai drumul, pe acolo bătea mereu vîntul cu șerpuiri alb-verzui de cucută necoaptă. Prima dată cînd se rătăcise pe acolo tușii i se păruse un viol (cu șerpuiri negre și roșii) în toată regula ei de femeie așezată, baticată, limpezită-n două ape. Nici nu scăpa bine de unul și altă barbă de scaiete i se prindea în eșarfă cu vorbe aspre în altă limbă dar dulci urechilor ei de pustnică. Semănau a negustori, vindeau nimicuri trăitorilor, dar norul acela de mohair ambulant îi vrăjea, îi amețea și ar fi sărutat ofiliciunea tușii dacă ar fi fost nevoie. Dar nu era. Pentru tușa Molca era mai mult decît suficient așa. Altfel s-ar fi complicat și s-ar fi simțit incultă. Totuși nu putea ignora senzația de întinerire, pînă cînd nepotul Marco n-a scos nasul din carte cu un ochi lung, verde, pipăindu-i inima:
-- Ce e cu dumneata, mătușă? Unde zăbovești în fiecare zi atîta? Înainte făceai bunătățuri, acum te rezumi la strictul necesar...
Tușa nu răspunse. Îi era frică de inteligența nepotului, de modul cum înflorea și răsucea gîndurile altora, fără nici un drept de altfel. Se apucă să facă prăjituri cu cremă, dacă asta era o scuză. Îl punea astfel întro lumină proastă de mîncău care bîrfește. Marco, care n-o privise niciodată cu luare-aminte pînă atunci își dădu seama că mătușa Molca nu e chiar așa bătrînă, că nu e cocoșată nici obeză și îl apucă spaima că o să-și găsească bărbat iubitor de apartament cochet cu balconaș în centru iar el va fi nevoit să-și găsească alt adăpost. Ceea ce i se părea literalmente imposibil, așa că după ce mîncă cu pietate prăjiturile se apucă de curățenie. O va urmări. Va preîntîmpina catastrofa. Poate are deja unul cu care se întîlnește? Da, a fost atît de nevigilent încît acum tremura. Să dea dracu-n toate romanele cu vrăjitori tineri cu nasul mare, tip studenți la chimie, al căror unic scop în viață e să facă Minunea. Probabil că schimbarea lui de atitudine venea cam tîrziu căci mătușa îl privea fără milă cum mătură și șterge praful.
O urmărea de două zile dar în dreptul unei ferestre cu dungi verzi pe care scria Animatoare o pierdea din ve(r)dere. Era o trecere aglomerată de pietoni unde se amestecau haine de toate culorile sau doar atracția pe care Animatoarea o exercita asupra lui, nu știa. Lumea îl înghiontea, se ferea să fie izbit de zid, mai zărea cîteva clipe baticul alb și eșarfa mătușii apoi totul reintra în vechea matcă, se întorcea acasă și se apuca de citit. Rupea orele de pe cotorul acru al zilei și foițele indigo de pe cotorul strălucitor al nopții. O urmărea avid pe mătușa Molca, fiecare mișcare pe care ea o lăsa pe masă, pe scaun, el o înhăța și o punea să miște iar, reproducînd o Molcă aberantă, doar cu o mînă sau doar cu un picior. I-ar fi fost mai ușor să se drogheze, dragul de el...
După o săptămînă Marco s-a lăsat storcit de zid și a bătut ușor în geamul Animatoarei: cine-știe, poate ar fi avut nevoie de un trîntor deprimat. Deși nu, nu, nu putea fi. Absorbise ani de zile aerul vechi din jurul Molcăi, îmbătrînise în plan aerian cum s-ar spune, dac-ar fi trebuit să facă o ghidușie ar fi ieșit ca o pădure de hîrtie pe care vîntul o culcă și o ridică aiurea. S-a auzit un zgomot înăuntru, s-a aprins un neon crud în dimineața aia de octombrie înmărmurită, s-au răsucit stofe și danteluri și fereastra s-a deschis cît să cadă un coltuc uscat. Animatoarea credea că s-a întors un Grivei pierdut. Conform destinului Marco a luat coltucul. Era culmea umilinței. Cei care l-au văzut s-au îngrozit.
22. Spovedania, alta
dacă ceilalți proveneau dintro genă, ceva, el provenea dintrun cuțit în jurul căruia se tot cicatriza sucindu-și carnea ca o frînghie pe care usca rufe prea colorate pentru un bărbat. Stătea pe balcon să admire ceva că pe strada aia trrreceau numai Cachine înfoiate cu fuste în dungi din născare. Știa că este căutat dar nu se mai grăbea să fugă, în fond. Nimeni n-avea cunoștință de TOATE tertipurile pe care le folosise așa că era inutil. Se rostogolea cu privirea ca oricare dintre ceilalți admiratori ai arterei principale, bani avea, numai de mîncare ducea lipsă și nici asta n-ar fi fost așa o eclipsă dacă nu i-ar fi fost așa de foame. Căuta un chioșc din ochi cînd îi căzu ea în imagine, deformatoare. Era ca celelalte Cachine dar se vedea că nu e nici tînără, nici frumoasă, se lăsase neîngrijită la vatră, ieșeau paie din ea pe la încheieturi și se ținea de surate cam acrită, cu medalii ruginite, cam cu păcate necunoscute, dac-o fi avut, cam cu bețe-n roate. Fără s-o piardă din ochi își trase pe el un poncho sanza cu burta mare și ieși (în cale). Pe stradă era altfel, evident. (uite cum stric eu proza direct în centru...) O pierduse dar știa , conform dansului lor simplu și lent în formă de cerc că o să apară exact în același punct așa că se puse pe ceva de stat jos și rămase în așteptare. Îi era foame, da, dar îi era lene, soarele ăla de primăvară îi făcea bine, nu mai ieșise pe-afară așa relaxat, fără teama de a fi prins, întrebat, luat de suspine, dezarticulat. Eventual acuzat că e beat mort, că șifonează lumina, că vrea să fure inima vreunei Cachina. Nu dom”le. Eronat. Păi dacă n-ar fi ars el gazu degeaba nu s-ar mai fi inventat benzina care făcea bule de curcubeu pe orice parbriz. Fiind perioada jocurilor sfinte ceilalți oameni se făceau că plouă, că nu-l văd cu bocancii ăia care vorbeau de la sine despre tipul de caracter care te rupe-n două. În rest ai fi zis că-i efemer, că peste cîteva minute o să se plimbe lejer cu vreo Cachină necunoscută, o dezlînare care din păcate rimează cu destrăbălare, n-avea ce face. Dar nu cu aia urâtă. P”aia vroia doar s-o întrebe dacă a fost dintotdeauna p-acolo, iar dacă nu să-i cumpere o pereche de sandale cu tălpi groase de plută să se care dracului de unde a venit că strică peisajul uniform folcloristiq. La care o să-i arate el peisaj lingvistic! Nu se bătea cu femei, nici nu le lua în considerare, așa că nu putea să-și justifice astfel de gînduri, d-aia stătea liniștit la soare, cu ochii printre rînduri totuși că, în ciuda rotirilor calme ale dansatorilor, ceva, undeva semăna a scăpare. Începuse lumea să-l cam calce pe picioare, să facă abstracție de el ceea ce îi plăcea: nu mai rivaliza cu peisajul stradal, se lăsa înghițit. Aha, iat-o la colțul rutei ocolitoare, Cachina aia care i-a stricat imaginea de dans liniștit. Intră în panică. Ce-ar putrea să facă, să zică? Mă scuzați doamnă, am amețit, dați-mi vă rog o batistă... Ea se apropia la fel de pesimistă. Ce naiba să caute pe stradă așa ceva, cum o să reușească să treacă de el, dacă-i cere batista cu mironoseli și-i zice că are dragă-doamne amețeli cu ea oarecare tîmpenii imposibil alcov de catifea cu gardenii tra-la-la? Deși ținea o mână-ușă pe umărul celei din față, se retrase în căutare de ceață vizuală, pe sub fustă picioarele se retrăgeau de tip decolare, lăsați-mă dracului că nu mai transmit nimic, am trandafirare la inimă plus transfigurare la botic. La inimă trandafirare, hai? Topică dezgustătoare, mințeai că ești Cachină din fire nu vagaboantă... Dialogurile astea lunare curgeau doar pe vitrine, le făceau să pară hilare pe celelalte Cachine pe care cu grijă le păstorea. Cînd a ajuns în dreptul lui s-a ridicat, întradevăr, dar ea i-a dat un măr din coșul artizanal, din dotare, din ceva ascuns. I-a tăiat astfel orice posibilitate de răspuns, a înclinat capul și și-a amintit că-i e foame.
Să dea dracu-n patefoane!
23.Îl urmărea
Îl urmărea pînă-n fundul reacției. Era o mică șatenă cu păr creț care vindea suveniruri direct în stradă, ți le băga în ochi, patina verbal pe toată inima lor înghețată și tot nu vindea nimic. Au trebuit s-o ia invers, mașina o lovise întrun teatru de păpuși la care nici ea nu se așteptase și acum chițăia. Ca să nu se facă actriță au început să cumpere în scărbă cînd și cînd cîte-o chestie d-aia cu flocoșei. Au prăbușit interesul pînă la nivelul ei. Cumpărau prin vată cu spirt ca să nu se infecteze iar suvenirul îl răstigneau în pioneze la birou, la primul venit, la infracționalitate, la urma urmei, la înecate. Acolo era bine la înecate.
-- Cum adică înecată în teatrul de păpuși? De ce ați luat-o pe apucate?
-- Că nu vroia să se apuce de nimic deși aruncam paie paietate, d-aia. Suntem stresați, muncim noaptea ca viezuroii, ne facem idei blindate...
-- Nu cumva s-a întîlnit cu Păpușoiul pe alte coordonate? V-am spus doar să nu vă mai atingeți de înecate. Au sclipiri neașteptate, țin mereu un ochi deschis cu care unele se sprijină de raza vizuală direct în abis. Sunt destul de concis?
D”aia e bine s-o dai pe Campari cîteodată, te face mai juvenil, mai julvernist, mai iunie- julist. Dar nu august, asta nu se poate, te devastează, nu putea să-și revie. În timp ce se certau, fugise. Ce bine, Doamne, nimerise prin cele mai plușate găinării, la magazinul cu de toate. Nu mai aveau suflet pentru ea, o urau a la carte, se dezvizionau de toate suvenirurile maltratate. Păcat că n-avea bani. Oricum, conform manualului ei de navigație nu era păcat să faci anafurație pe stomacul gol, sau chiar plin. Altfel faci dracu” halucinație la un pahar de vin, la un sandvici, la orice. Mînca și se gîndea că nu mai are voie să vîndă mărțișoare, că inima s-a înnegrit referitoare la ce-a greșit și n-a greșit, ce naiba să facă acum? Să-mbrace cruciulițe și să le trimită să zboare ca fetițele spre soare?? Nu te-ai fi așteptat la ființa aia tîmpită să mai iasă vie din magazin, ce-i drept căpătase paloare pe undeva pe la intestin dar mergea ca și cum n-ar fi fost ea. Vroia să-și vîndă flecuștețele pe care le avea în dotarrre.
24. Cum nu se uitau criticii la mine
Cum nu mă uitam nici eu la ei, dar mai răuvoitor. Le zicea să treacă pe partea cealaltă a bulevardului dar le era frică de Omul cu Flori că trebuiau să traverseze calea ferată. Mie îmi promisese Acceleratu că nu mă calcă, dar lor nu. Așa că stăteau pe bancă, puseseră bănci pe tot trotuarul și așteptau ca și cum visau sub o prelată neagră că-i ia în armata aia a lor, ceva. Nu pot să zic că din cele 15 grade ale mele de vedere nu-i admiram separat, foarte repede pe fiecare și apoi îi recompuneam întrunul singur, unul pe care-l chema Stupe-fante. Băi, mă teroriza cu aerele alea reluctante, îmi apărea ca un cîrlig de rufe pe un dedesubt roșu, adică atrăgea atenția ca stopu între dobitoace. Ar fi trebuit să-mi iau turmă ca să-l pot folosi ca lumea. Criticii își făceau de lucru prin magazine mici în care abia încăpeau, cumpărau chiștoace, cozi de pește, cică mama lor gătește numai delicatesuri. Io, pă partea mea, ploua. Nu era tu magazine, nimic nu era. Cred. Trebuia pînă la urmă să mă îndrăgostesc, nu? Că așa îmi place, de cînd mă chinuiam. Rezistam la ploaia aia, parcă eram croită din mușama. El n-avea cum să-și aplece privirea la așa ceva. Toate domnișoarele roiau în jurul lui, nu pot să neg că nu mă enerva. Avea o tașcă tîmpită cu care te întîmpina, ca și cum te-ar fi cunoscut de cînd lumea, dar sunt sigură că pe mine nu mă cunoștea. Mințea. O minciună-n plus, la el, e ca musca pe turnul Eiffel, doar nu vine lumea la paris s-o vadă pe ea, Ploaia asta la un moment dat o consideram habitatul meu natural, m-am învățat să trăiesc printre stropi cu gura închisă, de fapt nimeni nu vorbea pe partea aia de anatomie. Era un jubileu stins. Pe partea criticilor semăna a patrulare la punctul B în fața unui spital mic cu statuete de ghips cărora ei trebuiau să le împrumute cîrje, dar atunci nu mai puteau ei să meargă și doar măcinaseră o groază de zile ca să ajungă acolo. Se uitau chiorîș la mine, adică aruncau cu buline văzătoare care nu păreau nici ochi nici nimic, cel mult confetti-în-plic. Aveau o casă de vacanță în dotare pe care o cărau cu rîndul, eu n-aveam așa ceva. Am copilărit mai mult p-afară, creșteam dintrun fular într-altul, ca-ntro ascunzătoare. Păreau preocupați, dar nu de mine. Era o preocupare atît de generală încît se ridica spre cer, fără cuvinte și fără nici un fel de pomeneală, ceva.
25. Vițelul de la secția nouă
-- Cum rămîne? Facem adeverință de răpire cu viol? Vreți să vă concentrați puțin, doamnă, vă dați seama că nu ne-am deranjat degeaba pînă aici? Aveți ceva consistent de declarat? V-au luat pe sus, v-au sechestrat și apoi ce s-a mai întîmplat? În detalii vă rog.
Biata victimă în vișiniu părea înecată. Poate o fi fost și violată cîndva, altădată, în nămol.
-- Domnule inspector să știți că-i pentru prima și ultima dată...
Privea în gol. Părea deranjată de ceva. Se temeau să nu aibă izbucniri de apă plată. Pe hol alții vorbeau de un pulover portocaliu, nu se înțelegea. Era insurmontată. Din documentele ei rezulta că se pierduse deci întradevăr chestia cu sechestrarea stătea în picioare. Ar fi putut să tragă o haină de pe ea și să zică c-o furase, ca s-o acuze totuși de ceva, nu măi Năstase?
-- Unde ți-e gîndul tovarășe căpitan?
Aparte că arăta ca un urangutan cu blănurile la vedere mai avea și previziuni de cădere.
-- Scrie doamnă ceva aici, orice, o chestie funny, un obicei tradițional, ce mama-naibii aveți toate așa un look de babe? Și mai și insistați pe chestia cu violul. Toate femeile se miorlăie așa și noi înghițim...
În secția nouă era o atmosferă de doliu combinată cu pelin. Înjurau de Sfînta Vineri, de moaște, de, asta-i viața. Aia vroia reparații la înjurături și alte nimicuri. Avea ochii atît de verzi încît părea că înviase.
-- Vedeți-vă copii de treabă, e în circulație de mult. Trece pe sub corăbii, le zgîrie pe burtă, face nunți acvatice pe acolo pe la ea...
-- Cum poți domle să vorbești așa? Cum e posibil, dacă ai vocabular, să-l folosești pe post de ghioagă? Nu cumva ești Ghilgameș? Asemena chestii saifai nu se spun la poliție. La cinstea noastră cu fundițe să nu faci premoniție.
-- Corect. Scrie că a fost scoasă de păr o mătură din canal. Fapt banal, fără consecințe. Nu există traume în plan moral, nu mai face și tu atîtea fițe! Murdăria noastră umblă cu pernițe, n-ai tu auz de așa ceva...
-- Adică și eu ce dracu am mai făcut? De ce eram p”acolo? De nebun? De pion? De tură?-vură?
-- Băi tu să te piepteni în gură că-ți ies numai noduri verbale. Aparte că n-ai habar de coduri. Nu te-aș pune nici la greblat mătreață, deși faci fața aia lunguiață. Uitasem cu totul de ea. Apărea și dispărea, ca un episod în ceață. Cînd înecată, cînd cu unul în brațe. parcă-i culegea de pe plajă, de pe mal și-i invita la balul final. Nici nu vroiu s-o gîndească. Cic-a făcut ea un mare bine! Sfinte Moș Martine! Păi cuvintele alea făceau rană mă în tine, cu circumstanțe agravante, ca să te mai duci pe la biserică odată înainte de moarte. Că cică nu mai văzuse Infante. Ete fleoșc! Parcă Infante îl mai văzuse vreodată pe el la chioșc, la spovedanie. Piei vădanie! Lasă-mă dracu să dorm!
-- Măi, dacă nu semnezi te dăm la televizor că trișezi. O să spunem verzi și uscate, dacă trebuie o să mințim că ești ciorchine de păcate și te facem vin. Aparte că-ți dăm și ție să bei puțin.
N-aveau ce face. Erau întrun impas cu fulgere de sus și tăieri de nas. Așa ceva mai rar, ce-i drept, dar îi ardea cu fiarele prin piept. Nu mai aveau cum să plece acasă că nu rezolvaseră cazul. Și cum un necaz nu vine niciodată singur se făcuse o tăcere de s-o spargi cu ciocanul. Nu se auzeau unul pe altul nici cînd lătrau. Stăteau cu ligheanul în caz de ploaie, unul să alerge, restul să-l jupoaie. Mirosea a dejecții de Sfîntul Nicolae. Unii le mai numesc și frecții la partea ambulantă, alții se cred foaie volantă și chiar zboară după ce s-au semnat, cu acordul lor neapărat, spre o șomerie cu beție și somn pe beton, unde zace amintirea unui om.
-- Doamnă, vă rugăm la infinit, spuneți ceva oarecare aici că vă luăm pe sus și vă ducem la groapa cu furnici plus toată familia să vă trăiască de tip înjurătură țigănească. Și țărănească, evident.
-- E vident pe naiba! E orbi-scient! Folosea penseta în loc de patent să scoată pironul ce-i intrase în piept. Dă televizorul mai pe conștient s-audă poporul că ești impotent!
-- Și țăranca asta ce facem cu ea? Că tot nu vorbește, zici că-i placă-turnantă pe vreun mormînt, ceva, dacă se deschide cădem toți în ea.
-- Sfîntă Paraschivă, noi te-am întreba, dar știm că-i degeaba. ia-ți naibii moaștele și cară-te de-aici că data viitoare te gonim cu bîta. Și să nu mai vii cu povești din astea de viol, că nu ține. Noi suntem, corecți, curați, avem și patine și ne luăm numai de oamenii de bine. Restul sunt executați.
Cum ar fi putut să plece, bietul cadavru, îmi exxplicați? Pe ce tip de rulmenți să ajungă acasă? O puseseră iar pe apă și-au trecut-o în fine la capitolul „ ÎNECAȚI”
Iar eu am încălecat pe-o șa că și-așa m-ați rugat să scriu ceva despre secția nouă, ca și cum ar fi ceva de scris pe acolo....
26. Lifturi în diagonală
Era mult mai dulce panta decît se așteptase. În lumea asta greutatea corpului fără carapace îl făcea să se simtă vulnerabil la toate tipele care-l înțepau cu coada ochiului, codița aia neagră pe care el n-o suporta la ele. Oricum, știa că odată și-odată îl vor agăța. D”aia nici nu purta șosete, se cocoța direct în adidași și o lua hai-hui, că nu mai exista altceva de făcut. În spate, lifturile alea în diagonală cărau pe altcineva, ca un fel de incubatoare de idei din care radia lumină pală. Nu-i trecuse prin cap că poate să nu fie elegant. Lîngă orice decor se punea era ca o descărcare de branduri dintrun cer înnorat. Așa slab cum părea și cu chef de încrucișat nu prea făcea niciodată rebus. Dar va încerca. Cică altfel ne ia dracu. Dac-ar fi avut o mie de perechi de pantaloni ar fi sărit dintruna-ntralta, dar nu avea. Și oricum paranteza nu se vedea. Nu erau confesiuni lirice, era un perdaf în general, care la un moment dat izbucnea în rîs. Nu era momentul oportun. Lifturile alea în diagonală spînzurau aiurea, ca să ajungi la parter făceai zigzaguri în care te durea stomacul. La carabinieri. Și oriunde altundeva. Cum ajunsese oare să gîndească așa ceva? O tipă trecea pe lîngă el dar neiscoditoare, aproape îl atrăgea. Tînără, cu un pulover alb pe gît și sandale înalte la pantaloni ușori, ziceai că vine spre el anume ca să-i dea astfel de fiori după care trecea pe altă bandă. Să-ntoarcă vreun cap după ea ar fi ca o răsfoire de idei pe lumea cealaltă. El n-are cum să iasă din înțepeneala de vedetă, rezultă că ea, dacă nu știe încă cine e el o să afle cu spume. O să-l regrete, o să se simtă ca o rochie pe umeraș întrun șir infinit de rochii pe care el le ridică să vadă dacă nu e cumva acolo. Atît de neatentă! Îi făcea violete în păr și-llăsa să și le descurce singur, o încîlceală, un șir de imperfecțiuni evidente, asta nu era moarte clinică ci moarte aparentă, cu accent pe lirică. Cîte-o bucată albastră de seară îi cădea în cap cînd ieșea din modul ăla de speculație, noroc că avea ochelari mari de observație, cu oglindă, pe care stelele făceau popas cînd se uita în sus. Doamne, ce fenomene cu schepsis se petrecură spre miazănoapte! El era la curent cu toate, stătea fără grijă, se scufunda în iaurt ca întro răcoare difuză.
-- Tipul ăsta eu îndrăgostit. Vorbit pe altă limbă. Făcut economie temporală la el dar nu reușit. Simțit semi-mofluză.
Din lifturile alea în diagonală ieșise tipa cu pulover alb, ca trăznită. Vorbise înainte să creadă ce spune, era amețită, iar se îndrepta spre el, spre iaurt, spre golul lui din stomac, noroc că se oprește, se învîrte, o ia în altă direcție în care el nu este. Mai bine așa. E ca și cum el ar putea s-o controleze. S-o oblige să se-ndrepte spre alt bărbat, s-o privegheze cum se scufundă, să-i desfacă fundele, să fie naibii în același lift cu ea și să nu-și dea seama, strîmb cărat la alt etaj, ca un mort care-și face singur masaj. Normal că rima! A treia oară nu se mai poate, altfel nimeni nu va mai avea în veci dreptate, tipa în pulover alb, cu toată neglijența ei declarată, îl urmărea. Nu fiindcă l-ar fi apreciat dar nu era în stare să-l scape din suflet, fără gesticulații, ca și cum s-ar fi gîndit la niște ecuații sau formule bio-degradante, la arheologii, la chestii stupefiante. Îi venea să rîdă de ea. Oricum, privirile lui reci-razante nu detectau astfel de sentimente, lumea are voie să ia lifturile în diagonală, să se plimbe, să stea în apropiere, pe el nu-l interesează. Presiunea are atmosfere? Ce chestie... Se simțea, ce-i drept, apăsat, dar rezista fiindcă era ca o săgeată care le înțepa pe toate. Pentru el nu existau bariere între puncte diferite de vedere.
27. Prieteni de servici
Nimeriseră pe strada Corpului. Lipsa de identitate îi arunca de colo-colo, ca o durere de cap fără farmacie prin apropiere.
-- Spune-mi sincer, Vasile, suntem în concediu sau e o vacanță d-aia nelimitată de-a lor în care nu te mai întorci cu toate oile acasă? Eu mă simt nedormit ca un lucid între stele.
-- Ești romantic, amic nenorocit de circumstanță. Ești romantic cu mintea acră. Doar am hotărît împreună să ieșim la agățat și să nu ne mai întoarcem, cavalerește vorbind, fără Ea. Uite ce puzderie de balcoane pe strada asta cu căderi de imagini feminine. Uite-acolo, în albăstreala aia de cameră goală una care face miraj ca și cum ar vrea să se mute. ..
Oregon avea dreptate. Vasile nu. Erau în misiune dar de alt fel și el n-avea chef să mintă că aleargă după cul-de-sac. Era mai bătrîn, ei da, și mai gînsac. Becurile somnambule îi cădeau direct în cap, nici nu știuse că e noapte pe strada Corpului parcă-i zicea? Ridică șapca să vadă mai bine. Precis în cîteva minute vor fi pe altă stradă deja. Cineva atîrna buline întrun brad uscat, chiar la scară, niște copii. Era obosit cu bijuterii mentale despre femeia visurilor lui, el care deobicei nu visa în misiune și mai era și căsătorit în două rînduri deasupra lui Vasile, ca un elicopter greoi.
__ Nu are rost să zăbovim mult, ascultă la mine. Aici toată lumea e liniște și pace, cel mult mai spală vase, mai calcă cîte-o rufă, nu le arde de nedreptăți sociale.
-- Crezi că eu nu știu? Dar n-am încotro. E un fel de oroare pentru mine s-o caut p-aici.
Iar gîndea p-alături, bietul Vasile, celălalt se temea să nu se sinucidă fără motiv și fără acoperire.
-- Hai să intrăm în birt sau în ceva asemănător, facem cum s-ar spune un popas bi-locomotor.
Doamne, ce-i ieșea din gură... De frică, de noapte, de tip chef de distracție întrun cartier abandonat de grație.
-- Omule, eu zic să mergem deja acasă. dacă n-ai văzut nimic pînă acum nu avem mari speranțe. Acum însă avem.
-- Te contrazici singur cu mine, eu nu sunt încă în infern cum se pare că ești tu. Și faptul că vreu s-o găsesc nu înseamnă nimic. Păi dacă n-ar fi deșteaptă în ascunzătoare n-aș da doi bani pe ea. Risipă.
Era aceeași încăpățînare care-i adusese aici, aceeași lipsă de coordonare, ei doi nu știau să lucreze în grup. Strada Corpului, rămasă în urmă, suspina prin guri hăituitoare de cîine-lup. Acum erau pe strada Cloșca cu pui, ceva cu multe magazine în care se luptau lumini verzi cu obiecte recalcitrante de mostră. Și se făcea dimineață lateral, prin analogie cu o vitrină mare la poștă în care ei pluteau inegal, Vasile fiind mereu în inferioritate numerică, celălalt în superioritatea lui himerică de general.
-- Nu mai am țigări, Vasile. le-am ars, le-am golit de fum, le-am terminat cum s-ar spune ca un șirag de chiștoace aruncate pe drum ca să știm să ne întoarcem.
Nu, că Oregon era deștept. La asta nimeni nu se așteptase. Vasile, s-ar fi uitat îndărăpt dacă n-ar fi avut ce face, dacă l-ar fi crezut vreodată în stare de așa ceva, dacă ar fi ieșit la socoteală cu el undeva în centru. Uniformele lor de salpetru, zău, nu altceva.
-- Ești dispus să admiți că e inutil să te îndrăgostești de ea? Că ai familie constantă cu alt tip de femeie, mai neinteresantă dar care de bine-de-rău e nevasta ta la ora asta trează așa că mai bine o iei prin spate. Sănătate.
-- Stai mă puțin, de unde atîta sănătate la ora asta? Prin ce-am trecut? Suntem umflați, avem chestii umflătoare pe undeva? Eu n-am văzut nimic.
Era greu de băgat în casă. dacă n-ar fi fost camarazi plus făcut Crăciun sub același brad l-ar fi lăsat dracului să se învîrtească în continuare, dar așa...
28. Din nou despre secția IX
-- Raportăm! Are tendința să se transforme-n roman polițist! Am găsit-o la dentist furînd meserie și lucra direct pe gingie cu o freză, cumva.
-- N-are cum domle să fie tot ea. Asta-i camaraderie cu dracu, sau cu altceva? Și încetați să mai urlați în versuri că dăm noi de ea! Dacă babele trec strada e că vreun voinic le ajută. Întețiți traficul pînă la limita absurdă și, chiar și atunci, luați un camion și zburași cu el pe deasupra ca să vedeți tot ce se întîmplă. Nu mai fiți așa dezorientați. Și nu mai mîncați ciuperci în timpul serviciului de cucută.
În dorința lor patriotică nu era pic de ură, nici de rea-intenție. Așa, o scurtă detenție de pan-plezir, savantă. O muzicuță le mai lipsea și un KGBist care să danseze cazanciocul pe jos, ca un căutător de aur de contrabandă care se întîlnea cu Balaur.
-- Jură că nu e tot ea. Jură, altfel o să te umplem de aur! Jură dracului ceva!
S-a apucat să jure, ce să facă? Dacă nebunia a ajuns la el păi ăla n-o mai lăsa să treacă. Să stea acolo, să-și dea arama pe față, altfel i-o scoate direct din stomac, că stomatologie nu mai avea în sac.
-- Nu mai da semne de urgie pe lac. La nuferologie stai destul de murdar, ești în drețe dar n-ai habar, n-are cine să te dezvețe de harul meseriei.
-- Nu există domle! Știu toată botanica, mecanica vegetală e floare la urechea mea, am controlat și dicționarul la așa ceva. Inepții.
Nu uitați că suntem în secția IX, nu căutați logica aici, nu vă mirați că plouă, rămîneți în tîrlici, Cîrlănaș să stea cuminte pe platformă și nu uitați să treceți prin vizită și pe la bunici.
-- Domnule profesor, am primit carne nouă, unde o mai prăjim?
-- Nu veniți la mine cu chestii de ordin copilin. Folosiți grătarele altora că tot stau degeaba. Fiți inventivi, că d-aia vă ținem aici. Adăugați la fiecare și cîte-o floare de crin.
-- Ra...
-- Tu nu mai raportezi. Te duci în fund pe dreapta și te recanalizezi. la secția violete de Parma. Că ne-ai înnebunit la cap cu violeta ta. Parc-ar fi picat drama din cui și n-a prins-o nimenea. S-a spart de luni pînă vineri și acum rezista, vii cu ea? Tu ai acasă pe cineva care să semene cu tine? Dacă da, dă-l dispărut, că nu mai vine. Și nu uita de moaștele din frigider, surprizele plăcute se țin lanț în casa ta, doar e sezon de bine.
Rămăsese cu o chiftea pe jos, dar în rest era ok. Sos nu mai avea, dar oricum nu erau marinate așa că se adaptase. Toți șefii aveau ceva cu el azi, se simțea ca un cîine bătut, dacă mai există așa ceva. Aparte abătut că nu mai primea nici un telefon de la o artistă pe care îl aștepta cu batista la gură, ca s-o mintă iar prin ea. Și nimeni nu rupea foile alea ofilite din calendar, ca și cum timpul se uscase în pom și nu mai cădea cu toate că el scutura vîrtos. Toamna toată era pe dos, se vedeau rădăcini de plante necunoscute în secție prin pereți probabil cineva făcuse o plantație în altă direcție că avea chef de zbor. Deși la o adică el era plin de sine, ca gara, dar macazul îl ține altcineva așa că trăsese pe șină moartă și numai din cînd în cînd troznea cîte-o poantă. Măi și doar le-a zis șă nu mai gîndească în versuri că se îmbolnăvesc de piftie simțitoare. Din toată lumea numai el nu asculta. Avea oroare. Încercau să-l ia la o bere, să-l mai dezvolte, să facă poante cu gagici dar degeaba. Dacă reușeau să-l scoată pe ușă cu roaba el cădea înapoi. Se scuza cu ceva pueril, ba că-l doare capul, ba că n-are fular, orice numai să-l lase singur să se răcorească la Gîndurar. Destul de rar, dar bine. Asta e valabilă numai în nopți întunecate că restul se aprind și ceilalți de toată răutatea lui invidioasă, degeaba mințea că ceva urgent îl reține din nou acasă. Urgent pe mă-ta i se striga în cască dar el căsca, nu pricepea, ca mîța care sare după vrăbia ce a zburat, intercalat cu pădure secuiască la naiba cu acest aparat!
-- Sergent, visezi? Sau pe tăcute meditezi la necunoscuta aia a ta tip x=y ghici ce face ea acum? Nu uita că examenul e colea, pe drum și tu habar n-ai înafară de fum. Sexi gent, vrei să spui? Nu te jena. Sexi gent de vei vedea verzi stele liceu trandafiri curent prin ale tale amintiri, ceva? Vezi să n-aprindem candela direct de la nasul tău de derbedeu grăsan cu puncte negre căcălău. Aparte la dracu-n Pakistan un altul suspina și tare. Că n-oi fi fost numai tu singur în lumea asta mare (și tare). Semnat Simona Dăncilătoare, sau, dacă preferi, Dănciloi.
29. Femeia din cer
Prima dată i-a căzut o lămîie. Stătea liniștit în pat, citea și bum! o lămîie în carte. S-a sculat șocat, a închis geamul și n-a mai citit o perioadă. Se ducea la servici, făcea treabă acasă, era ca un model. Se purta frumos cu vecinii, cărțile îl atrăgeau dar se ferea. Pînă întro duminică ploioasă în care sufletul naviga razna și el nu-l mai putea opri. Vroia neapărat să citească, parcă era mușcat de strechie. A închis toate geamurile, a luat măsuri de prevedere și s-a așezat în pat. Primele rînduri s-au petrecut normal, era o carte cu marinari, doar n-o să pice o balenă. S-a relaxat, și-a făcut un ceai, a aprins o țigară... Moțăia cănd i-a căzut în cap obiectul alb ca un scaun de plastic cu un fel de pîlnie atașată. Dacă n-ar fi fost obișnuit cu proza saifai ar fi făcut infarct. S-a abținut, a pus scaunul în colțul camerei ba chiar a pus o cămașă și-o cravată pe el, să nu pară stingher. În fond ar fi putut să-l cumpere de la orice magazin de profil deși, privindu-l mai atent, își dădea seama că are un stil deosebit, cam florentin. În fine, scaunul făcea acum parte din viața lui, lămîia o mîncase cu zahăr și se uita în toate părțile cu ochii mari, pentru orice eventualitate. Era tot jovial, tot fără păcate dar mai circumspect dacă se poate spune așa. Mai ordonat. Se vedea că ceva la el s-a schimbat.Cînd s-a apucat să citească a treia oară a făcut-o cu ritual: era sîmbătă seara, făcuse curat, aprinsese cîteva bețișoare parfumate, pe scaun odihnea un capod nou de femeie cu modele intrigante pe care-l luase doar ca să nu pară holtei și neștiutor în chestii litearare. Avea nectar de piersici pe noptieră și o scrumieră de cristal. S-a apucat să citească destul de țeapăn, en garde cum s-ar zice. Nu s-a mirat cînd a căzut razant dulapul cu picioare lungi plin de popice pictate roșu cu alb. Or fi păpuși. Or fi forme de joc necunoscut pe la noi. Bine că nu s-a făcut praf, bine că n-a stricat nimic în cădere. L-a aranjat la perete și a pus televizorul pe el, ca să-l umanizeze. Camera era mai completă așa, nimic de zis. El, mai împăcat cu obiectele căzătoare. A avut curaj să deschidă sertarul dulapului în care erau numai prostii mici: papiote, cărți de joc, bile, o pereche nouă de opinci, pixuri. N-a vrut să strice ordinea interioară așa că nu le-a atins. A devenit retras. Toate cărțile îi făceau cu ochiul dar, din motive de imaturitate lirică cred, nu le citea. De fapt căuta să înțeleagă ce se petrece. O lămîie treacă-meargă, o putea arunca un copil pe geam. Dar cam atît. Restul, bou să fi fost și tot ar fi priceput că nu-i în regulă. Prin procese psihice imposibil de explicat și fără să schimbe nimic în viața lui de zi cu zi a început să mai priceapă cîte ceva. Își dădea seama că îl așteaptă o zi în care, după ce tot iatacul ceresc al ființei încîntătoare va fi golit, ar putea avea fericirea ca ea însăși să coboare. Și adevărul adevărat e că nu mai avea răbdare. Trebuia să găsească ceva, tehnologic vorbind, ceva care să restabilească logica lui zguduită altfel s-ar fi putut să-i înflorească liliac pe pereți și să-i cadă în cap vreun frigider. Nu vroia să se mai expună la pericole de felul ăsta. Așa că, după o foarte spinoasă chibzuință (conferință spirituală), s-a culcat întro noapte de luni după ce a stins toate luminile, dar n-a adormit. Cu ochii închiși a început să-ntindă mîna și să caute cu grijă prin infinit, așa, ca și cum s-ar fi jucat fațea-ascunsa. Și cînd pînă la urmă a dibuit ce căuta a tras cu putere de piciorușul ăla care se zbătea cum ai trage semnalul de alarmă la un tren în plină viteză...
De atunci el doarme cu ea, se plimbă cu ea și și-a schimbat lookul la freză.
30. malony
Mă uitam la ceilalți cum construiesc pauza de masă din gesturi corecte deși fețele lor exprimau plictiseală și reticență iar mîinile se mișcau cam împotriva voinței. Emisiunea despre slăbit a porcușorului Malony ne dădea senzația că mîine poimîine o să ne scufundăm în oglindă, în orice reflexie, cît de vagă de grași ce eram. Nimeni nu se obosea să pară mulțumit. Cuvintele intrau în noi, se descărcau și ieșeau goale acumulîndu-se ca niște coji invizibile pe jos. Despre porcușorul malony nu știam decît că face gaură-de-sine în undele radio, aruncîndu-se după cîte o hiperbolă care îi scăpa de fiecare dată. Era universal valabil și îl foloseau și în scopuri recreaționale dar nimeni nu bănuia că are suflet. Bănuiam că doarme în studio, printre scaunele răsturnate după ce-și pune aura roz la fereastră, la încărcat pentru a doua zi. Bănuiam că pute în mod inteligent fiindcă n-are timp de chestii casnice. Bănuiam că nu-l interesează altceva decît să crească în audiență, să se scalde în ea cu ochii închiși rîgîind ușor, dar nu bănuiam că are suflet. Poate ar trebui să facem o anchetă. dacă e sufletist îl trecem la categoria umană. dacă nu rămîne un animist, un fel de gimnast cu membre scurte și stîngace pe care omul îl lasă să-i intre pe o ureche și să-i iasă pe cealaltă. Asta făcea și domnul Camil vis-a-vis de mine. El nu era în pauză de masă. Poate în cea de mastodont adică părea că mestecă cu infinită răbdare un zgîrci pe care niciodată dantura lui nu-l va învinge. Mă înjura tacit? Sau mă tăcea înjurător și ideile lui pătrate despre mine se mirau singure că tace? Oricum, n-aveam laboratorul la mine să-l calific și eu fără laborator nu mă pronunț. Altfel ar fi circ sonor și n-avea el atîția cîlți să-l acopere. Nici-nici. Stau pe bancă la bunici și fluier ca un amator. Punctul ăsta de observație mi se potrivește ca luna-n perete întro zi de vară desfășurător de idee elementară, mută și virginală. Lumea trece pe vîrfuri că cică nu vrea să deranjeze stratul gros de himere pe care Malony le tot emitea în cîmp pufos și care rămîneau cu un zumzet vag de albine pe jos, în prag de iarnă și odicolon de femeie tînără care nu mai vine la întîlnire. Mă rugam în gînd să treacă un albatros ca să agăț de el un ditamai mesajul de bine. Parc plicticos! Doi fraieri țineau o ață învizibilă în sistem alunecos-efemer de care persoanele elegante cădeau în dizgrație ca și cum ar fi făcut ceva urît, cînd așa ceva nu era posibil în ruptul capului. Chestie de gravitație. Oricum, în lumea de unde pămîntul e pătrat, imaginea lui magnetică depinde de cele patru puncte cardinale să-l despăturească, să-l întindă, să-l facă perceptibil în mintea omenească, așa că-i bine să iei din cînd în cînd contactul cu el. Porcușorul malony simțea că nu-l prea mai ascultăm, vroia să intre în televiziune să vorbească de acolo cu voce dulce să credem noi că zahărul mult aduce.
31. Deci ea era!
-- Pizom papagal la telefon: deși era o balerină întrun orășel de provincie, lumea depindea de ea. Și încă cum! Că aveau fonduri să construiască un mic teatru dar din lipsă de actori pe scenă se va reprezenta doar balet că aveau unul mic de statură și fără talent care scria așa ceva. Da, scria balet, adică desena niște personaje schematice pe foaie și fugea cu ea la domnu” Acrobățoaie ca să i le aprobe și ăla, cu ochii închiși, le aproba. Avea un teanc de baleturi d-astea aprobate pe-acasă, deci el era! Nu se considera artist dar cînd venise vorba să construiască un teatru își dăduse cu părerea să fie un teatru mixt, cu scenă rotativă și lumea de jur împrejur să se uite la ea!
-- Care lume, mă? Păi ce, avem noi lume aici? Și ce să facă ea cu baletul că are aproape 60 de ani, tușește de la fumat, cîteva victime susțin că se pricepe la păruială și cic-ar fi în secret logodită cu Păcală, deși au inimile legate în mod discret. Da, l-au huiduit înainte de începerea baletului dar după ce teatrul a fost gata situația s-a schimbat. În primul rînd că nimeni nu vroia s-o vadă pe stradă pe baba aia în halat. Se dădeau la ea în piață cînd vroia să cumpere ceva pentru un presupus amant și cineva sus-pus i-a aruncat o roșie în obraz! Ca să nu mai zic că toate domnișoarele făceau haz ca niște rîndunele pe sîrmă că nu se vopsește și are talia groasă și strîmbă. Întrun fel era un unicat așa că la capitolul originalitate stătea bine, cine dracu mai văzuse femeie cu ghiveci în loc de pălărie, aruncat de sus, de la Mitropolie?
-- Chemați-l p”ăla cu baletul că ne vine o comisie de teatrologie de nu se vede om cu om. Cică dacă teatrul nu e bun de nimic îl transformăm în siloz.
Cuprinși de oroare culturală l-au adus pe individ proaspăt vopsit în roz, cu un cuțit în mînă și miros de ceapă prăjită după el.
-- Erai la bordel? În fine, n-are nicio importanță. Te-am chemat la noi în instanță să discutăm despre balet. mai ai vreunul?
-- Nu domle. Și chiar dac-aș avea nu l-aș da. N-ați apreciat munca mea de caricaturist, ba din contră, m-ați luat drept un tîmpit altruist. Să vă facă dracu balete la modă acum că eu am de gătit!
Printro conjuctură de tot nefastă cînd el urla așa aia, pseudo-baletătoarea, trecea pe la fereastră cu o găleată de lături și-o cîrpă, cică făcea curat la case mari. Cei de la fereastră au luat contact cu ea în formă pămîntească. Ceilalți s-au ferit. Pă președinte însă l-a nimerit.
-- Nu se știa că are talente așa de lungi, ca niște tentacule! Fără ea teatrul nostru e ca o farmacie! Lăsați-o să urce pe scenă și să facă gălăgie cît o vrea! (pasămite vroia s-o sufoce în propria glorie, ca pe-o sarma). Dați-i dom”le partea iluzorie că restul nu pupă ea cu așa lipsă de memorie. Nimeni în sala aia neagră n-o va vedea, vă asigur că n-o să dăm niciodată drumul la curent. În plus, va fi un ghețuș pe scenă de nu-numai că nu va avea nici un concurent dar nici să se mai oprească n-o să poată. O s-avem balet, da, dar făcut grămadă, rupt pe segmente dezorientate, în latina veche, c-așa vrea textul ei și cu o pompă care aruncă roșii și ardei în așa zisa Imaculată.
Să nu mai zică lumea că n-avem și noi cultură avansată din cauza ei deformată! Și să-l destituiți pe antitalentul ăla de cravată dungată!
32. Munca de noapte
Prindea cît ce putea, pe apucate, ca Baba-Oarba (BE Fana, Santa Clauză!). Ar fi vrut să lucreze ziua, dar fiind o jigodie lăptoasă o puneau în aranjamente întunecate. Și nici n-avea față de tura-ntîi. Devenise nesimțită acolo jos și o vroiau așa. Dacă-și împletea vreo codiță i-o tăiau, că avea ciuf destul. Acasă la ea avea un loc în fața șifonierului unde se pieptăna cu părul pe jos. Era un apartament mic, nespațios, cu lipituri de palme direct pe zid, ca și cum ar fi fost un țesut adipos în care cineva bătea la întîmplare. Femeie de folos. Inovatoare. Renovantă. Vax. Era o lenevitoare constantă. (Lavish-ham adormitoare)
-- V-am spus să vă feriți de jigodiile lăptoase. Se lamentează cu vocea la mama-naibii, zici că au lungituri de melasă prin gură. Echipaj de protecție toată lumea, cu cordon centură la centură. Și să-mi arătați și mie cine dracu a angajat-o p-asta. Nu că vreau s-o dau afară, Doamne-ferește! Vreau doar să fiu sigur că nu fură.
Jigodie lăptoasă. Singurul mod de a descrie figura albă care se retrage. Știa încă de la prima ei mișcătură ce face. Fără protecție, fără nimic, ziceai că-i fachirică cu ramificații lirice la bărbați. O lăsau să treacă, practic folosea metoda „Bariere Moi” care te-aruncă lent înapoi ca și cum ai avea amintiri cu ea. Din sursă necunoscută.
-- O să tragem o linie deocamdată. Comportați-vă ca și cum ar munci. În fond nici unul dintre noi nu se spetește degeaba. O tratăm ca pe ceva cunoscut de mult, cu urmări catastrofale. Puneți în jurul ei tufișuri spinoase de idei, ID-uri de arici, tot are înclinații spre jardinieră. Poate rămîne în aranjamentul de Crăciun, așa de lent se mișcă. Da-ți-i un tort, că n-a mai văzut așa ceva. S-o facem să se creadă Gheișă, n-ar fi șic?
-- Om fi noi duși cu pluta dom” director, dar ne e rușine. Cum să punem ditamai nudul la o sărbătoare pentru copii!
-- Cine v-a spus că vine vreun copil? O să fim doar noi între noi. Prima regulă a omului inteligent: urmărește-i pe cei de lîngă tine. O să le spunem mamelor că s-a întîmplat ceva neplăcut, că Moș Crăciun nu mai vine și nu se mai ține nici o serbare. Aia folosește ochiul ca pe o prismă, ca pe Pinocchio, descompune cu el lumina și vede curcubee, cucurbitacee, o folosim în plan ornamental. E din ăia făcuți cu amestec, mozaic de pe la toți morții. Zoom Bi (pi Zoom) cred că e cu ea. M-a speriat la trompeta de tinichea.
33. Un Critic
Un critic urcă pe Grig crezînd că el e de vină. De fapt era singur dar i-ar fi plăcut să fie cu cineva să-l vadă cum se ține de streașină și dă din picioare. Desigur, nu-i făcea bine la astm. Senzația de frig și de încovrigare la vîrsta lui ziceai că aleargă pe deasupra florilor fără s-ajungă nicăieri. Nu mai avea lamente, nu mai avea desfigurare, era tot atîrnat și cu greutate mare. Nu trecea nimeni la ora aia să-i dea ajutor, nici măcar pisica lui atoateștiutoare. Strugure acru, de ce ești așa sus, cum să ajungă vreunul la tine fără înfricoșare, era lipsă totală de împrejurare ca un pustiu cu orchidee. Probabil halucina deja, primise cîndva un mail care-l înjura, dar ce logică ar fi avut asta? Că doar a ajutat pe cine a putut în situații asemănătoare, adică recomandată de vreun confrate încălțat. Îl tot izbea în minte recomandarea de a merge întrun loc de ușurare întunecat, al rudei de gradul întîi, cîștigătoare de trofeu împielițat. Nu știa cît o să mai reziste agățat acolo, nu putea să se uite în jos că avea destule amețeli și nici n-avea cap de neamț să le înțeleagă pe toate. În fine, probabil că totul se va dovedi fals, visat, iar Grig, numele ăla tăiat, nu va fi la trezire o casă ci un biet împiegat.
-- Domnilor, s-a surpat visul cu el în pat. Să nu credeți că facem vreo căutare. Suntem trimiși de florile mărului, pe vînt, realități roze s-aducem pe pămînt. Io, de exemplu, sunt domnul Tuberoze. oarecum îmi place și să cînt. Și jur, vreau să fur o grăsană dreptace care cică scrie și ea din cînd în cînd. Aș vrea să nu-i mai cadă lacrimile pe pămînt ci întro chiuvetă de cristal, adică să-i fac o baie cu piedestal...
-- Putem să batem și noi cîmpii p-aici? E voie? Vreau să fac pe eroul cu lighean că n-am baie automată acasă... Pa pa pa ra...
-- Neam-Prost, scrii? Nu mai scrie. Lasă-i pe alții să stea la coadă în florărie, în fluturărie și tu cară-ți pălăria prin altă mandragonerie, mai înaltă, nu mai boci în stil umflantă în față la Pedagogie. Cînd o să fii galanthă n-o să fii și Nivalis, ci doar o oarecare pedantă nicidecum expectantă ci greșit analisis. Boierul stă iar drept și scoate cu cleștele cuvintele din piept.
( se mai numește și casă de odihnă)
35.Dragoste între lulele
Dac-ai fi măcar pe jumătate atît de frumoasă ca în poză ți-aș da sufletul la topit, la remaiat și recîrpit, ceva. Ca să nu mai petrec Crăciunul în pijama cu ochii la Eugen Unul, care-și ține numele în băț lîngă numele meu. Între noi se dă o petrecere verbală dacă să ieșim sau nu la restaurant, altfel ne paște o desfigurare în doi fiindcă era clar că avem o fantomă între noi care chiar în clipa asta lăptoasă pe mine mă trăgea de limbă și pe el de urechi încercînd să facă cumva legătura conversațională minim necesară. Ne-am obișnuit cu forța ei pneumatică conjugală care ne respinge oridecîteori ne apropiem prea mult ca un joc de noroc cap-coadă. Un mieunat anunța întotdeauna prima noastră infatuare: electricitatea pisicii era atît de mare încît ne venea să alergăm după ea în ordine cățărătoare.
-- Măcar în seara asta nu uita că te iubesc, toate chestiile alea din brad seamănă cu ceea ce gîndesc despre tine.
Moment în care fantoma îl apropia de televizor cu ginduri senine. Ca orice femeie vroiam să ies oriunde chit că pentru asta ar fi trebuit să mor! Dar nici să mă apropii prea mult de el nu puteam, știam că toată imaginația lui e inflamabilă în cîteva secunde. Așa că am luat o cravată și am trecut prin fața pisicii cu ea ca să-i transmită. La care pisica a dat cu gheara și el și-a făcut cruce. O luase ca pe un afront la cravata preferată. Fantoma îl ținea de gît ca o femeie mult mai slabă și mult mai blondă, am tăiat camera în furou, luciu stins, la care el ar fi putut rîvni dacă n-ar fi fost prizonier optic în telejurnal. A luat un măr în mînă, aparent fără intenție, dar dacă mă mai considera frumoasă ar fi trebuit să mă apăr cumva așa că nimeni nu m-ar putea acuza de vreo invenție. Toate femeile la un moment dat intră în bucătărie cu gînduri bune, dacă luna plină ar putea vorbi ar dezvălui secrete mov, rețete delicate nocturne, ar povesti cum mîinile mele par înmănușate, refuz pur și simplu să-mi pun cămașa de noapte, deschid geamul spre altădată din care încerc să rup cîteva flori, întrun fel sau altul restaurantele vor supraviețui fără noi...
36. Ca să nu iau Maul
Nu numai că eram frizer dar cîștigam și bine. Cei din familia mea deocamdată nu înțelegeau de ce un tip mic de statură și sfrijit ca mine a început să se scoale de la cinci dimineața ca să citească două ore de lectură înainte de a pleca la lucru. Important e că vărsam banii în casă. Apăruseră două plăpumi noi, una mov cu coronițe și alta verde-impunător-de-cîmpuri-de-safire sub care Lenuța și Aglaia își aminteau din cînd în cînd de mine și îmi cereau apă.
-- Ar fi fost un saltimbanc de mare clasă! ofta tot din cînd în cînd vîrstnicul familiei, uscat în pijamaua lui albastră cu două dungi albe pe piept.
Se așteptau să mă vadă nostalgic după ceva ce aș fi pierdut chipurile și care nu se va mai întoarce înapoi. Important e că nu beau, nu fumez și nu am nevastă. În ochii alor mei umanitatea e o problemă de castă cu tot felul de subdiviziuni complicate pe care nimeni, niciodată n-o să le știe cum trebuie dar pe care toți pretind că le respectă.
-- Să-mi aduci din frizeria aia a ta un piepten, mă obliga tanti Anatolia cînd se desprindea de masa cleioasă din bucătărie.
Pentru ei eram aproape un Șaman, în ciuda aspectului meu de titirez iar secțiunea mea de haine din șifonier a început să miroasă a lavanderie, a spălătorie artificială și călcătorie. (mai lipsea să pun beteală), De un singur lucru le era frică: să nu mă-ntîlnesc vreodată cu fata deșteaptă în rochie roșie cu guler alb a visurilor mele cu care aș fi arătat ca un rahat pe catafalc. În rest puteam să duc bomboane duminica în casa de vis-a-vis plină de ființe palide care ai fi zis că sunt scriitori, ceva, și d-aia n-au bani de așa ceva, așa, și care se repezeau la ele fără să mă întrebe pentru cine le-am adus. Ei da, era o oarecare Caterină mai palidă decît ceilalți, mai cu franjuri la șalul ei țipător pe care capul îi visa cîte și mai cîte, singura care se bucura că sunt încă un băiat cuminte. Că altfel m-ar fi fulgerat cu fulgerul ei multicolor de omorît păsările sfinte că tot mă duceam pe acolo pentru hainele lor colorate și pentru tot ce, în general, nu găseam în maghernița noastră gri-cafea-cu-lapte. Cîte o cană greoaie de porțelan mă făcea să cred că în casa aia locuiseră cine-știe-ce personalități înainte dar fiindcă eu nu existam să le aduc bomboane muriseră în condiții suspecte. Pe una dintre aceste căni era pur și simplu o cruce neagră și urme de ruj mov și cum toate fetele de acolo purtau așa ceva nu-mi băteam capul cu ea. Nici fetele nu prea mă băgau în seamă, locul ăla de petrecut duminica mi se părea colosal, mă așezam între două chestii ieftine și conversam de la 10 dimineața pînă la 12 că la unu deschideam iar frizeria ca să tund popice. Eram cam pe fugă. fata aia din vis era și ea pe fugă, lua tramvaie mari de fier ca niște fiare de călcat din alea de pe vremea bunicii de le umpleau cu jar. Cred că lucra în domeniul sanitar, cuminte, modestă, neștiutoare de un sfrijit ca mine. Practic nu ne luam niciodată în calcul reciproc. Ea avea chestiile ei cu care se amăgea, eu le aveam pe ale mele, și jur că nu i-aș fi cumpărat niciodatî chestii ieftine, n-aș fi înșelat-o niciodată, aș fi făcut o casă de cărămidă pentru noi cu un geam sfînt unde ea să-și pună pătrunjel iarna că sunt sigur că îi plăcea să gătească... Vedeți? Așa mă ademenește de fiecare dată, mă plimbă, mă invită la o ciorbă de văcuță apoi, cînd să intrăm în altă cameră mă abandonează aici, pe post de frizer. Pentru chestia asta o să-i port pică ascunsă în nemuritorul meu plan efemer. Și să nu mă mai considere pe mine șofer! Să conducă singură dacă chiar vrea să ajungă acolo unde are ea chef, unde nu plouă, nu ninge și băiețelul nostru se joacă cu mingea singur la zid. Sigur, o iubește pe ea mai mult, se repede, pătratul de iarbă din curtea noastră se bucură de el, degeaba fac eu pe îmbufnatul... Am deraiat atît de mult cu fata asta încît par trist. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt, ai mei au mai tras o dimineață de sus, ne aflăm în ea, mirosuri slabe în halatul de motan al mătușii Anatolia, care îmbătrînea conform unei rețete numai de ea știută, anunțau că începe o zi necunoscută.
-- Ascultă, Firicel. Te-a căutat un domn ieri pe la șase, n-a vrut să spună pentru ce...
Toate speranțele mele veninoase se varsă în minte, mă răsucesc spre ea dar văd bine că nu mai are alte detalii de aruncat la gîște. Apoi, pe neașteptate, întro tăcere de gheață continuă:
-- Cică i-ai fi furat tu portofelul cînd îl tundeai, și că îl vrea neapărat înapoi.
Ce lume nebună! Ce idei de parveniți trufași răscrăcărați pe vreun fotoliu, cu o țigară și-un coniac colateral și cu gîndul să distrugă un biet frizer de cartier singur, trist și visător. Tanti Anatolia îmi aduce ceaiul și feliile de unt cu gem. Ca și cum n-ar fi zis nimic. O bănuiesc de o infidelitate sumbră familială și sar în sus. O îmbrățișez aproape plîngînd. Prin fel de fel de conexiuni doar de noi știute, îmi dau seama că spusese așa o minciună enormă doar ca să mă facă să-mi dau seama că în curînd, fata cu rochie roșie se va muta pe starda noastră așa că sosise timpul să cumpăr o perdea nouă, un ibric verde și eventual o altă glastră că aia veche se ciobise cînd cu alergătura pentru un revelion mort în vise de neon.
37. Oglinda-Vezică (versiune Urică)
Cînd se uita la ea se simțea ca întro bulă plutitoare: de ce-ar fi plecat singur-cuc la mare cu mutra aia iritată de la un bărbierit grăbit și neatent? A lăsat totul baltă și s-a apucat să scuture bine visul cu care încă mai plutea prin baie și au căzut din el vreo 2-3 blondine cu care-ar fi putut avea remușcări pline de cercuri mov ca și cum ar fi căzut cu rolele. Noroc că se simțea mai bine. oricum, dacă cocteilul ăla Molotov ar fi explodat mai departe ar fi fost și mai bine. A dracului oglindă îl prindea și de-acolo, din poziție seminudă cu crucifixul atîrnînd în direcție rușinătoare ca și cum Dumnezeu ar fi avut ceva de-a face cu chestiile din dotare. Oare? Măi, să nu te prind că devii plantă rugătoare. Du-te imediat la mare, mai fă un bagaj, mai uită-te pe geam, mai pune o compresă rece, chestia asta pînă la urmă va trece. Nu mai face și tu pe uraganul că n-ai cu cine. Și nu te desprieteni de blondinele făcătoare de bine. O singură chestie își doresc fetele de la stilul tău aproape bisericesc: să ridici o sprînceană și să pară că de-abia ai ieșit de la Bulău, de la Buzău, de la altă Cosînzeană cu toate geamurile în jurul tău tip mansardă cîntăreață după beție.
-- Băi, n-ai plecat încă de-acasă? S-au oprit dracu valurile în poziție spectaculos-spumoasă să te aștepte pe tine și tu visezi la fraiera aia? Ce, nu ți-e bine?
Vorbise la molecular că celularul îl aruncase ca nuca-n perete la mine. Vorbise cu tot corpul ca un rău de înălțime la care escaladau la el diverse fete discrete pe rime. Nu va purta în veacul-veacului plete, nici ele pe el, măcar de-ar cădea balet de grăsane prin Israel. Nu el! Nu cu colier de bomboane roz tip Jewel, de jad supt, care la el din cînd în cînd a corupt de mentă. Din nou în fața oglinzii să verifice dacă chestia purulentă s-a mai uscat. Cineva trage de imagine și el se luptă s-o țină cu mîinile încleștate în cleștar de calitate. O s-ajungă la mare cu toate gîndurile sfărîmate și cu semne de întrebare înfipte de alții pe la spate:
-- Ce-a pățit ăsta băi frate?
Refractar incandescent la soare luminiscent o să-l ia o dîrdîială cu apariții cețoase: somnul pe plajă produce amintiri mincinoase. Cu cine? Cu fetele frumoase.
Un prieten ici, unul colo, încep să-l suspecteze de porniri tenebroase, nu-l mai invită la nici un party, îl înjură cu glas moale desfășurat ca sulul de mătase din gură pe care scrie verzi și uscate, fără măsură. Dacă asta se numește Dragoste în termeni vegetali s-ar numi că ieși paniculat ca firul de mărar, pe numele propriu Anethum Graveolens.
37. ICONOCLISMĂ
Bătrîn care plînge invers trăgînd înapoi toate lacrimile pe care le-a plîns vreodată, resorbindu-și amarul cu scheme aeclectice ca să intre înapoi toate maimuțărelile patetice care-i scăpaseră prin cer ca niște jucării electrice de care nu mai răspundea nimeni, poate doar cîte-un arhanghel neatent la balcon incipient lunecos spre omenire. A căptușit grota cu perne ca să nu facă ecou. Acolo se ruga la Leșinătoare:
-- Mai vino sub alt nume în cîmpul de urzici cu șifonări verzuie să facem amîndoi sclipici. Centrul meu de închegare mă învîrte către tine, știu că n-am nici o scăpare, nu-mi trimite Clementine că țiu cură de uscare după tine!
Asta nu e o rugăciune convențională, știa și el. Folosea cuvintele doar ca să scape de ele legate de aiureala care-l cuprinsese de cînd nu mai ieșea la barul Caramel cu carmelite din stația Izvoarele. Lăsînd laoparte faptul că acolo se mesteca betel și se torceau fuioarele pe fuse de doi metri în stil dezbrăcățel. Ceva insuportabil se petrecea în el: să fie grosolan sau să se-arate tandru așa cum e de fel, să pună-n policandru lumini ațîțătoare sau să bîjbîie cu mîna pe inimă pe drumul lui de poleială, atît de nesigur?
-- Un samurai adevărat nu se sinucide niciodată singur, prietenii știu de ce, dă-i mînă liberă și-ți face răscoală în gîndire iar din experiența lui navală (fie-ți milă de psaltire) rămîi c-o mare amăgire. Se sprijinea cu indicatorul de femei ca să ne învețe pe noi Anatomie dar îi lipsea tichia la lunga lui pedanterie. Semăna cu unul care e credincios 100%: jumate din vocabularul lui era format din cuvîntul Dracu, cealaltă jumătate din cuvîntul Dumnezeu, cu înclinație periculoasă spre primul, că-i mai zeu și-are oi mai multe, negre și absurde: ” Sunt enoriaș convins însă singur nu m-am prins dacă Dumnezeu l-a inventat pe Dracu ca să aibă cu cine se certa, să-i dea papuc în spiritul lui traducător sau să ne pedepsească pe noi că nu dăm zor?” Degeaba ești plin de alergare pe la sistemul locomotor dacă n-ai desfășurare de pași în față sau dacă-ncerci să o zbughești pe gheață în stil rapid patinator cu semaforul nătăfleață dai nas-în-nas repezitor.
38. Scrisoare către sora mea (publicată în 2013)
“Dragă Monica, o să fim celebri, eu şi Gigi, ne-am întîlnit în tren cu un domn francez, Bresson,
care ne-a făcut o poză. Gigi dormea buştean dar eu nu, doar mă prefăceam, luasem o poziţie de actriţă obosită care ştie că e frumoasă. Am schimbat cîteva vorbe cu domnul Bresson, fireşte nu i-am spus că Gigi a trecut printr-un şoc, slavă-Domnului că a dormit toată noaptea, e prima noapte cînd doarme după accident şi m-a ţinut încontinuu strîns lîngă el ca să fie sigur că nu-l las singur. Cred că din cauza şocului s-a îndrăgostit de mine şi Eugenia o să-şi dea seama aşa că ar fi bine s-o pregateşti tu, nu vreau să creadă că sunt o fată rea. El nu vorbeşte de divorţ dar mi-a spus că nu vrea să stea acasă ci să-l găzduim noi la mansardă măcar cîteva luni. Ce să-ţi spun, nu cred că ştii cum e dragostea. Pluteşti mereu într-un vis care-ţi taie legăturile cu realitatea, zilele si nopţile au o fosforescenţă aproape otrăvitoare care emană de la chipul iubit, ştii că eşti în pericol dar în loc să fugi te ghemuieşti cu un zîmbet tîmp mai aproape de pieptul lui… Ştiu, aud deja lamentările tale, am fost întotdeauna o inconştientă, vei zice tu, Bebe o să mă aştepte pe peron cu liliac alb, ştiu dragă surioară, dar măcar aici, în trenul ăsta miraculos lăsă-mă să fiu eu însămi, să mă alint ca o Annă Karenină reîncarnată care cade din nou în aceeaşi greşeală, ca o Evă Karenină învinsă de dulceaţa ucigaşă. Domnul Bresson mi-a spus că poza o să apară într-o expoziţie, dar nu ştiu dacă bate cîmpii, e oarecum dubios în entuziasmul lui “pur artistic”, ştii cum sunt străinii ăştia- vin în România ca într-o rezervaţie cu specimene stranii cărora se străduiesc să le facă disecţie psihică pentru a demonstra…ce??! Că suntem mai tîmpiţi, mai laşi, mai leneşi, mai murdari. Acest domn era uimit de franceza mea destul de bună şi a insistat să ne întîlnim joi în centru ca să facem alte poze, i-am răspuns pozitiv dar sunt aproape sigură ca nu vom merge, Gigi e ca în transă, rupt de lume şi chiar de el însuşi, mi-e teamă să nu mă întrebe de cocoşata la care mergea cînd era mic, o ştii, doamna Kaluţescu, care-i spunea că îl vede în globul de sticlă de pe televizor cu mărgele la gît. Poate că o vizită la doamna Kaluţescu, ne-ar fi de ajutor, ne-am aminti de camaraderia luminoasă dintr-a cincea cînd împarţeam gogoşile pe bordura din Herăstrău... Acum toţi dorm dar e lumina în compartiment, Gigi mă ţine în continuare strîns în timp ce calatoreşte prin lumi infernale, simt asta în pulsul lui fierbinte. M-am îndrăgostit de el în astea doua zile, nu are nimic special, e acelaşi dintotdeauna, dar acum îşi doreşte o viaţă plină de iubire proaspătă. Pe Rux am văzut-o la morgă, Gigi nu ştie că a murit. Rux era albastră literalmente, cu mîinile şi picioarele răsucite ca ale unui idol indian, nu au putut s-o readucă la o poziţie firească şi creștinească, în plus era însărcinată în trei luni. Aş fi putut să fiu eu în locul ei… De fapt luni seara trebuia să mă întîlnesc cu el dar m-a sunat să-mi spună că nu mai poate veni şi îmi dau seama că motivul a fost Rux. Dacă aş fi psihopată şi dacă nu as şti că celălalt şofer, care a murit şi el, a fost de vină, aş putea crede că au fost amanţi, Gigi cu Rux, că ea a rămas însărcinată şi l-a ameninţat că-l dă de gol iar el a făcut deliberat accidentul sperînd s-o omoare sau chiar să moară amîndoi. Şi dacă ai şti cît de inocent e Gigi, nu e numai faptul că toţi bărbaţii rămîn mereu copii în faţa femeilor dar şi delicateţea lui obosită şi transparenţa ideilor. Da, ştiu, o să-mi spui ca Gigi e un simplu şofer de taxi ca atîţia alţii şi numai intelectualitatea mea morbidă îl ridică la rangul de prinţ, dar dacă nu-l ridic la rangul cel mai înalt pe bărbatul care m-a fermecat atunci ce îmi mai rămane? Bebe? Corectul şi omniprezentul Bebe care nu e în stare să se joace cu pernele şi cînd primeşte una în cap se ridică solemn în picioare ca un inchizitor şi se încuie în baie? Dacă chiar îţi place de el de ce nu îi propui să vă căsătoriţi? Voi doi vă potriviţi mult mai bine şi cred că tu îi iei mereu apărarea împotriva mea pentru că de fapt îl placi. Ti se pare un exemplu, un model ideal, poate îl asociezi cu imaginea acelui tată care ne-a lipsit mereu… Eu mă simt suficient de matură ca să am grijă de Gigi, ceea ce simt lîngă el e cutremurator, mă simt femeie pînă în adîncul inimii ca un fruct copt şi zemos care vrea să fie mîncat. Abia aştept să te îmbrăţişez, mereu caldă, bună şi iertătoare, cu drag, Rosalinda”
Epilog
Scrisoarea nu i-am trimis-o niciodată Monicăi, am păstrat-o în jurnal, eram surescitată, nedormită,nemîncată...
Am ştiut ca poza cu mine şi Gigi va fi publicată în Franţa, ea reflectă o dragoste ideală, foarte posibilă în acele timpuri comuniste şi mai puţin posibilă în aceste timpuri noi. Ştiam, îmi imaginam, că vom fi oarecum celebri dar ce era să fac? Să sar în sus şi să strig cucurigu? Chiar şi acum mi se pare impudic să-mi dezvălui identitatea. E suficient să ştiţi ca eu şi Gigi suntem fericiţi.
,
39. CĂRAREA (fragment dintrun roman foarte mișto scris de mine acum vreo 5 ani)
Ăia vorbeau, se străduiau să acopere tot câmpul cu conversația lor despre ce mișto e să mergi la vegetalizare întrun lan uscat de grîu (îi înțelegeam doar pe jumătate), ziceau că or să-și îngroape cu toții telefoanele întro groapă comună și în loc de cruce or să pună o goarnă de tinichea. Nu prea eram atentă. Mie mi se părea că ei nu merită să cucerească Necunoscutul îmbrăcați așa subțire și fără orientare turistică la îndemînă. Oricum, cărarea e cărare. Se mergea cu voie bună ca spre o mare Abandonadă și cum eram ultima am început să am îndoieli de vedere în stînga și-n dreapta: ce mama-naibii pretind ăștia cu gura lor voalată să nu piardă căldura? Mă conversam cu foșnetul aspru al spicelor călcate și pînă la urmă mi-au arătat din păcate altă intrare, nu chiar ca o gară făcută toată din răchită, doar o bifurcare lărgită, ca un șanț lustruit cu gărdulețe împletite pe margini care aveau mînere ușor de apucat și de dat drumul, ca mînerele de coș, foarte atrăgătoare. Era ca un tobogan teluric cu mici intervenții umane tip Gumelnița. Din loc în loc un călușel mic de lemn marca ceea ce s-ar fi putut numi înaintare legănată cu toată greutatea în stare gelatinoasă. Poate nu mă aștepta nimic bun dar merita să trec prin toate senzațiile alea de sate pustii pînă cînd aud voci slabe în ceață. Văd conturul opac de fîntînă cu două siluete pălărizate cu cîte un ce luminos în mînă. Am panică la ei, sigur că am. Îi interpretez mai mult decît să-i aud, mi-ar plăcea ca dialogul lor nud să se desfășoare cam așa:
-- Mama-Mare Ciulae pe preșul ei stătea cînd fata lu Ben i-a întins castronul- cică împletea coșulețe.
-- Și tu credeai fețe-fețe.
Ieșea rîs cu noduri din ei.
-- Așteaptă! Simt un miros ciudat! Nu mai rîde ca un apucat. E un parfum, un parfum din ăla de oraș, femeile noastre nu folosesc așa ceva.
-- Ai înnebunit, Jagger, știi că ăsta e pericolul nr. 1.
-- E acolo. Îți spun că ceva e acolo.
Bineînțeles că aș fi vrut să fiu pitulice de muzeu și să cadă tot decorul pe mine.
-- Du-te dracului! Visezi parfum cu urme de femeie prin el.
-- Și dacă... Băi, poate să fie o jigodie lăptoasă.
Celălalt se răsuci sub impresia violului verbal:
-- Nu, jigodiile lăptoase n-au ajuns niciodată atît de departe în întuneric, le e frică. Jigodiile lăptoase sunt niște cîrpe, bagă-ți asta cu pumnul în căpățîna ta ciufulită și pune dopul.
-- Tre să-mi fac codițe ca voi să mă credeți, mîrîi Jagger apoi începu să adulmece, apropiindu-se.
Mai-mai că scînceam, ca în zilele cînd mama îmi spunea povești cu căpcăuni și tot pe mine mă numeau jigodie lăptoasă. M-am trezit în picioare înainte ca tipul cu miros de animal să mă atingă.
-- Ți-am spus deșteptule că e o jigodie lăptoasă aici, rosti el rar fără să-și întoarcă fața de la mine. Hai s-o vezi.
Celălalt se apropie în fugă împiedicată ridicîndu-și și el ce-ul luminos pînă la nasul meu murdar de pămînt și fluieră o melodie tîmpită de-a lor.
-- Au prins curaj. Mîine-poimîine ne trezim cu ele în sat.
-- Ce cauți aici? se răsti Jagger scuturîndu-mă de guler. Ce dracu” cauți aici?
Nu știa cum să continue. Nu puteam nici să plîng nici să vorbesc. Jagger mi-a tras pînza albă de pe spate.
-- Ce mama-naibii e asta? Vălul Suferinței?
-- E o pînză de vînt, am reușit să articulez. Fără pretenții.
Da capo. Ăia vorbeau, se străduiau să acopere tot cîmpul cu conversația lor despre ce mișto e să mergi la vegetalizare întrun lan de uscat de grîu, parcă nu m-ar fi văzut că stau acolo, parc-ar fi trecut dracu vreun rîu... (................................................)
40. Față-n față cu Sărutătoarea
Cînd au pus mecanismul ăla de lemn în fața magazinului mic de antichități toată lumea a crezut că e o schelă (lăitoare) provizorie pentru renovarea fațadei, nicidecum o ghilotină de tăiat gîndurile trecătorilor. Se opreau cîteva secunde în fața ei cu gura căscată după care își vedeau liniștiți de drum. N-o văzuseră niciodată în stare de funcționare, nu prezenta o amenințare vădită la adresa nimănui, probabil că o foloseau noaptea la ceva. S-au obișnuit cu ea pe trotuar și cînd magazinul a fost transformat în tutungerie au crezut că de la ea i se trage. Era o tutungerie modernă, cochetă, te-ai fi așteptat să găsești și cărți de filozofie înăuntru. Vînzătorul se mîndrea cu o colecție de pipe aduse de prin toate colțurile lumii și aranjate în catifea albastră pe peretele frontal. era o complicație să treci prin fața tutungeriei: te aplecai, treceai pe sub chesti aia de lemn, ieșeai un pic ciufulit, îți trăgeai plasa cu grijă să n-o rupi în vreun cui, te luptai cu tentația parfumată care ieșea din tutungerie și te îmbrățișa fățiș fără să te întrebe dacă o iubești sau nu, dacă scăpai de ea călcai precis întro baltă cu miros dubios, așa că era mai bine să intri cuminte și să cumperi măcar chibrituri zîmbind politicos la tipul cu barbă rotundă, castaniu-intens care n-avea chef de tine. Oricum, asta se întîmplă în orice alt magazin, ieșeai palid ăi abia acum te opreai de-a binelea în fața blestematei de Sărutătoare (fusese poreclită așa ca să te facă și mai curios) să o vezi mai bine. Hîdă și greoaie, anti-urbană și anti-citadină, ca o încrucișare de bîrne în nas ea rămînea o mică atracție a muritorului de rînd. Puteai să-ți atîrni fularul de ea și să-l lași acolo ca și cum s-ar fi încălzit vremea, dar nu se încălzea. Prin deducții logice înțelegeai că a fost poreclită Sărutătoarea de niște marinari cu sechele care se mai credeau încă pe o corabie-fantomă căci numai de pe corabia aia ar fi putut aduce așa ceva cu buze roșii desenate pe ea pentru mateloții mai sensibili. Îți și imaginai un băiețandru care împrospăta acele buze cărnoase cu smac dulce, de obicei pastă de măceșe, care avea și efectul medicinal antiscorbutic, după fiecare sărutare. MWA, trecătorii cei mai însingurați mai găseau o adiere dulce acolo, își iubeau mai mult soțiile și pe toate celelalte femei, trăgeau primăvară în piept, se smiorcăiau cîteva minute și cedau locul următorului. Ducem lipsă de monumente? Nu s-ar putea spune. Avem Sărutătoarea în plină acțiune: taie, spînzură, edulcorează, dac-ai putea-o vedea la raze X ți-ar face o groază supțire, ai vedea cum retează. Cîteva analogii invizibile între ea și cerul gri te fac să-ți închipui că ar putea plumbui micul orășel, nu vrei să-ți imaginezi că singura distracție care rămîne e să stai acolo, mai rău ca un cîine, încovrigat pe dinăuntru dar pe dinafară ok, jovial, cu un deget la pălărie pentru cunoștințe tîmpite care apar și dispar prin planul vulgar, cu aparența ta de bărbat cuminte ondulînd pe trotuar dacă s-o ia înainte sau să mai rămînă un pic, fără nici un gînd ascuns, în poziția aia imposibilă...
-- Ar trebui uns...
-- Ce? tresari bulversat și deranjat din ecuația ta plutitoare.
-- Hardughia asta de lemn.
-- A! Cui îi pasă?
Exact, e momentul să te îndrepți și tu spre casă, cu toate stelele-n cap ca-ntro pungă umflată albastră. Noaptea chestia aia seamănă întrucîtva a fereastră cu răstigniri patetice pe care un nebun a pus și o glastră cu flori de plastic roșu-isterice.
41. Pierde-vară
--Cît de inocent sunt, Doamne? Cît de inocent? Nu-mi spune că m-ai spălat pe suflet pe cînd zăceam inconștient pe jos, în antreul slab luminat. Forța ta urzicătoare m-a trezit cu sclipici înfrigurat sau sunt un tîmpit care visează că e cel mai fericit bărbat? Un taur între gîște n-ar face mai mult deranj de pene albe, mai mult contrast alergător și mai multe mofturi la inaugurare. O să transform dracu bulevardul întro plimbare cîntătoare...
Cu clovnerii de bărbat renăscut o să agațe o femeie palidă care tocmai a vomitat pe tuberoze:
-- Vă e rău, doamnă?
Ar fi vrut să intre cu ea întrun film cu aromă de mentă, cît vezi cu ochii o derulare fosforescentă spre abis...
-- Mulțumesc, domnule, mi-a trecut.
-- Să știți că nu sunt un necunoscut, doamnă. Casa mea e chiar aici, în spate, nu vreți să vă odihniți puțin, să bem un ceai?
Se vedea bine că aia face parte din categoria femeilor însetate, răcite și abandonate.
-- Se vede că vă e rău, doamnă. Știți, eu mi-am amenajat un fel de chilie lucidă, pic-pic-pic în geamuri diamante mici ce-ar fi să nu mai pierdem timpul pe aici?
-- Tinere, îmi face impresia că ai bagatelă la cap. Vezi tu colo, lîngă fîntîna arteziană sunt cîteva domnișoare care s-ar bucura foarte mult dacă le-ai băga frumușel în seamă. Faptul că am vomitat pe tuberoze nu înseamnă că gata, îți dau eu remedii la plictiseală!
Aici femeia a întrerupt conversația ca și cum i-ar fi fost frică să n-o apuce iar vomitația. O fustă de lînă, cizme lungi, o groază de dungi albe, cafenii și negre- se transforma dracu în peisaj de la țară cu uluce și bărbăoși cu țigară care habar n-au ce-i aia chitară și unde naiba se duce că el avea chef de ea cum ai avea chef de lecturi cu Ion Neculce în timp ce te delectezi cu ceva și mai dulce. Da, în același timp cu Neculce. Două activități paralele care te-ar face să citești textul cu o atenție deformată ca și cum toată partea lucidă, diamantată, ai fi scufundat-o în apă caldă.
Da, hotărît se-ndreaptă către fetișcane. O să le invite la Mondo cane. Tinerețea nici nu merită trăită dacă nu te comporți ca o dinamită. De departe alege două mai strînse în bluze, mai mini prics, dar”ar Dumnezeu să plouă numai cu litera X albă și crucifer cristalizată, prinsă una de alta solid ancorată și totuși moale la atingere, semănînd oarecum cu o stingere de bărbat obosit. Să mai zică cineva că n-a căutat ce-a găsit!
42. Cinci minute
A făcut panică la acordeon lîngă un zarzavagiu bătrîn, că tot erau amîndoi leat. Unul avea o fată, celălalt un băiat. În momentul în care bărbatul elegant a coborît din mașină în fața lor erau amîndoi prinși în cîte-o amintire criptică, dar tipul ăla parfumat cu eșarfă și pălărie crem i-a zguduit și le-a cerut să-l adăpostească imediat așa că l-au dus , aproape tîrîți, în gota lor cu tablouri porcoase de carton. Pe sus, la distanță de cîteva case îl căuta un grup tîmpit de intervenție care se lua de bătrîne, le paraliza cu amenințări în intenție după care le cereau lapte și cozonac: era în preajma Crăciunului. Doamne, dac-ar fi existat vreo invenție care să nu le facă greață, ceva pentru care ar fi meritata să alerge toată noaptea căutînd un biet bancher care nu dăduse partea cuvenită de substanță volatilă spre cer... Au udat toate zidurile din piață și au făcut dungi pe tot ce mișca în ceață, la parter, erau prea obosiți să urce la etaj sau să se complice să intre în vreun garaj, Căutau doar de dragul de-a căuta, cînd i-o întreba Scîrba Mare să răspundă fără să mintă:
-- Da, să trăiți, am făcut o strașnică verificare! Credem că a zburat deja din țară, ăia se mișcă repede, nu ca noi.
-- Ce zici tu acolo?
-- Ăăăă, ăia se mișcă, cred, sau poate stau pe loc, e ceva foarte, foarte echivoc.
În grotă era pace, era festin cu ouă prăjite, bancherul se jura că dacă scapă de acolo îi îngroapă în bunătăți și clătite, bere, tot ce-i mai spumant în lume că de avere, ăia doi nu aveau nevoie. Nici de nume. Acordeonistul și Zarzavagiul, atît, unul cu cioc, altul cu rît.
-- N-ați putea să mă deghizați altfel? În femeie?
-- Ar fi ruptură de gradul doi, nu, femeile n-au ce căuta la noi.
-- În oaie? Cu blana aia de colo-colo?
-- Nu domle, liniștește-te că ne vine nouă vreo idee. Aici ești în siguranță în vecii vecilor doar că o să vrei să iei aer din cînd în cînd.
Era ca o răbufnire tinerească de om care trăise toată viața fără chef. Să faci să sclipească toate ideile în capul lui defect iar inima de iască s-o simtă tresărind? Sigur se mai ascundea cineva acolo. Îi privi viclean și scrutător pe proștii ăia doi care stăteau pe vine.
-- Există un WC, ceva, pe aici? Că fac pe mine.
-- În principiu da. E chiar lîngă tine.
Ok, O tinichea.
-- Și iarna?
-- Și iarna, da.
Și-ar fi dorit să fie orb că cică orbii simt mai bine, au tot felul de patternuri ale lor strict calculate, o încrucișre de numărători e toată viața lor și se descurcă. Iar el stă aici ca o curcă. Nu, nu plouă încă.
-- Am o rană la picior, am nevoie de îngrijiri gingașe, cineva care știe să-mi rupă cămașa asta fină să facă din ea fașe.
-- Feșe? Ce naiba, nu mai ești copil mic. Ai răbdare că inventăm și pentru asta ceva. Sper că ți-au tăiat ombilicul că avem doar un cuțit ruginit aici...
Glume tîmpite, Crăciun nenorocit! Ar fi tras de un milion de lanțuri ruginite să aducă ziua de ieri înapoi, roz-pastelat în fereastră la etaj ca un tangaj cu bleu-neon, cu jocul lui la patefon, cu pianul, cu calculatorul, cu lumea care-l poreclea Inventatorul.. Atunci i-a curentat auzul primul fîș. Ceva de dincolo de fire, îi venea să zică hiș! Nu exiști! Nu există găini pe-aici! O rotofeică grasă, porumbacă, atît de intimă în căldura ei înfoiată, doar n-or ascunde ăștia vreo ditamai Infantă? E azil de celebrități aici? Își luă o mutră demnă și se încheie la ultimul nasture (fac de plasture), așa, ca din întîmplare. De ce nu vorbeau între ei deloc ăia doi, oare? Adevărul e că și partea lui conversațională suferise stricăciuni, era cam bulită, fusese anunțat în ultima clipă că se lasă cu abandonare de plită. N-avea nimic prin buzunare, doar promisiuni de la ziare. Ce e și viața asta... răsturnătoare. Poate mai era șarmant și poate undeva, întro cămăruță murdară o altă azilantă aștepta ca el tipica evadare chit că pentru asta ar cam fi nevoie de inel cu piatră folositoare.
Trecuseră doar cinci minute. Și alea des întrerupte de o visare otrăvitoare. Dacă ăsta se numește timp atunci el e o mistificare.
44. Capela Seventeenă
O urmărea cum ai urmări o muscă aurie prin tăcerea prăfuită din vitrină. La cît era el de singuratic ai fi putut să-l uiți noaptea în vreo arhivă ceva bîjbîind pe un fond lunatic care strălucea. O fi fost el carismatic dar asta nu-l mai ajuta acum cînd avea de-a face cu portretele de scrum, irecognoȘcibile, ale unor martiri. Nu trebuia să uite căs e află aici pentru Luluța, numai pentru ea, numai ca s-o iubească cu iubirea-cucuvea bisericească pe care i-o purta. Luluța o luase înainte, cu alți vizitatori flușturatici și el se simțe un pic mai bătrîn, oarecum în coarde, ca un boxer pe care vîrtejul îl amețește. Partea lui copilăroasă eliberată pe o terasă zîmbea în amintire și el ar fi vrut să creadă că există un pasaj secret prin care se iese din omenire și se ajunge la Filaret. Nu, n-avea cum să se exprime atît de direct fața de toate mutrele alea consternate cu mîinile la piept. Libertate vrea, ce-i drept, dar nu chiar atîta libertate. Să nu dea dracu de vreo eternitate la cît e de deștept. Să nu întinerească cumva luat de valul nărăvaș al turiștilor francezi a căror limbă cu turturele te face să visezi. Pe Luluța n-o mai vezi și panica îți înfige un ac în ceafă de la care ai putea să îngheți: Luluța, cu cine votezi? De ce mă lași aici să mă simt mizerabil? ... Și totuși ceva în tăcerea aia sfîntă sună a pact amiabil. Ca prin farmec Luluța apare undeva sus, veiozată de un bec ascuns cu putere fermecătoare pe trupul ei uns cu alifii în orice împrejurare. Să știi, Luluța dragă, că vreau o sărutare...
Ceilalți credeau că se închină, ceva, că e cuprins de stup(id)oare, că îi e cald sub cravata înfloritoare. Iar el, săracu, simțea că moare. N-o fi Luluța lui Zea Ocrotitoare din Capela asta Seventeenă? Că lui i se pare voit elefantină, ieșită din canoane, ca una care s-a săturat să trăiască printre borcane, considerată o simplă juvină. Plus că forța ei alergătoare este egală cu o trambulină care sare prin grădină numită Rai făcut cu o singură floare, și aia adusă din Sera Eighteenă. El nu mai are pianină la așa amenințare muzicală tip piculină, să se ducă dracului cu tot cu chef de vizitare. Și cine credeți că coboară senină pe scară ca și cum tot praful din jurul ei zboară? Luluța. Ideea asta năstrușnică îl face să scrîșnească, el nu știa de toate buclele astea muzeistice care-ți pun pe tavă ideile artistice întro ordine prestabilită. Că și-ar fi făcut Dumnezeului și el un coș de răchită și s-ar fi lăsat purtat ca Moise pînă la fetișcană... Nu s-ar putea spune că e acoperit de blană, mai degrabă el domină partea animală, zîmbește spre Luluța, spre zona ideală, se ridică în două poante și balerinează spre dînsa tip gînsac: Nimeni pe lumea asta nu are dreptul să-i dea lui Bobîrnac. În primul rînd că e o mare figură altruistă cu vreo sixteen noduri la batistă. Apoi, precauție de lup jigărit, stă atît de mult la baie că Luluța s-a plictisit. Conștiința lui de ipsos e ca o statuie a lui David de care s-a priponit cu gînduri bune: așa măcar n-or să-l mai zmulgă de pe pășune. O fi el parvenit dar viteza cățărătoare i-a slăbit. Data viitoare o s-o-njure pe Luluța direct și neprihănit să nu-l mai demonteze ea din stilul lui tihnit cu clopoței estetici de tip arhimandrit că el e numai unul și va fi mîntuit. Mîntuit sau terminat, tot unul finit. Niște vedenii noi îi asaltează turnul. Cu chip mai de nemțoi, cică el e nocturnul care dă lovitura de pe canalul doi, mai găurind cu pumnul, mai mort în păpușoi. Luluța vizitează și lumea de apoi în frescă arătare condusă de-un vulpoi?? Ce cataîntristare... Roșcatul, instruit, îi turuie tot leatul, pare un tip lucid și totuși se-ndulcește la voalul ei batic de zici că o sorbește în suflet pic cu pic. Trădare matinală! Luluța va muri, icoana lui banală rigid o va lovi în partea cea mai moale, afară voi copii din scena infernală în care vom ciocni un Mater cu un Pater în bucățele mii. Nu cred în Precipită dar cred în bălării. Iar partea occipită gravat-adînc va fi. Simțea gustul țărînii în rozele gingii și vîrful căpățînii îi înflorea deja. Luluța, draga mea, n-ai vrea o înghețată? Un tort mai fistichiu? Orice, doar eu cu tine singur complect să fiu. Mi-e dor de o povață, de rujul sidefiu, pardon, de caragață, prin părul tău blondiu cred că mai ai o ață pe care-aș vrea s-o trag prin mintea mea glumeață și-apoi, orbit, să ragggg! Ce căutai fîșneață cu tipul ăla-n prag? Căci scopul tău istoric, oricît mi-ar fi de drag devine categoric stresant și plin de lațe, să nu țipi că te doare, tot publicul subțire mă știe doar pe mine că sunt promisul Mire! vei sta închisă-n brațe la mine, în rondel, să văd dacă mai poate să te atingă El!
45. Design turban
Toată suburbia era împodobită cu puf înșelător: îl așteptau pe Păcală, viu și sonor, și sperau să-și dea seama de data asta cît este de amăgitor înainte să-i arunce pe toți în gîrlă cu cîte-o ghiulea de picior. Unul se făcea că cîntă, altul stătea în balcon cu o rochie lungă trăgînd cu ochiul ima(r)ginile în inima lui iubitoare în scopul să le transforme și să le scoată pe partea cealaltă complect înșelătoare. „ Doamne, sperăm să nu apară prin parașutare. Nu-l lăsa pe acest Nemernic să ne ia ca din oală, nu ne duce pe noi în nesimțire ca să poată scîrba aia să se distreze în neștire...” Restul rugăciunii era format din bubuieli efective, dădeau cu tigăile una de alta să facă exercițiu de dat de știre. Alții fugeau ca să vadă cum se fuge cînd Păcală, bestia dulcegăroasă, te urmărește prin casă cu limba scoasă. Să nu credeți că fetele stau liniștite cînd știau bine că nesimțitul ăla o să le încurce lîneturile obosite. „ În ce direcție se moare?” întrebau ele spre răcoare ca să-l inducă în eroare poate cade dracu în vreo vîltoare de-a lor cu dantele și bretele pe care unii le mai numesc și capcane elastice, mai ales dacă ai cunoștință de artele plastice. Cît de tîmpită părea în context Leșinătoarea care cică inventase marea ca să creadă Păcală că poate să navigheze pe ea spre alte insule de catifea. („Doamne, scapă-ne de rimele astea automate care transformă proza în poezie, cred că tot javra aia face și chestia asta...”) Pînă cînd tot Misticul, clătinîndu-se pe picioare, a venit cu ideea ... xxxsalvatoare:
-- Vom face o Păcălitoare. O Venus- Descurajatoare. O Putoare!
Avea o limbă așa plîngătoare că părea de departe curgătoare, fluentă și mai ales extrem de coerentă, ca la plimbare, încît Păcală se întreba de ce e nevoie de cuvîntul „inept” aplicat la un ins atît de deștept?
-- N-avem explicații, fraților. Eu mi-am pregătit ghiuleaua și tuburile de oxigen, cînd vine m-arunc singur, în nasul lui, să-i iau plăcerea de-a mă împinge Domnia Nimănui. O să mă ung cu sînge și o să mint că am picat din gutui, chit că pentru asta o să-mi tai găina și un pui, o să sparg fereastra și-o s-o iau hai-hui. Cine stă în glastră ca un trandafir cu pană albastră și cu patrafir?
-- Taci! Sunt eu, nea Zamfir! Vezi să nu te-audă vreun pocit Emir! Că mai am un plastur de la alt turnir.
-- Te fac harachir. Binecuvîntează pe stomacul gol și apoi serbează cu un nechezol. Mai pe la amiază să mă dai de gol: voi avea o groază, tipa de la Moll tot mai operează într-un mod nasol, zici că deviază sufletul din trup și te așchiază prin cumătrul lup.
-- Vezi că funcționează? Păcălista mea te-a și dus cu pluta și habar-n-avea!
-- Băi, ești Tot cu totul? Tu nu-ți dai seama că ne dublezi necazurile cu ea? Pînă vine ăla asta ne papă pe noi, suntem prea săraci să hrănim asemenea blestemat Păpușoi. Eu îi dau un doi, că nu mă impresionează la sclifoseală. Nu vezi că face un contrast de ne bagă în smoală? Cine dracu are frac să-l pună cînd merge la școală?
-- Eu am stofă neagră vrac dacă vreți, ieftină și bună. Nu umblu cu reduceri că doar ne cunoaștem.
-- Ar fi o idee. Poate se sperie cînd ne-o vedea pe toți îmbrăcați în Filofteie, cu părul vîlvoi, obosiți, oarecum triști dacă nu chiar prăpădiți. E o soluție simplă, mă autoîmpărtășesc, cu stînga-mi leg ghiuleaua, cu dreapta fac o cruce, coordonarea asta sunt sigur că mă duce în unda cea mai dulce...
-- E doliu de Damasc, o stofă ideală cu numele Păcală imprimat peste tot ca să nu creadă că sunt netot și n-am auzit de el. E-așa de unduioasă încît o vînd la litru, să n-o vărsați prin casă!
-- Băi, fac excepțiune și cumpăr litri doi. Așa o acțiune mai rară pe la noi. Să pui în funcțiune și cîteva imagini cu mine ca cotoi cum alergînd pe acoperiș ajung prin coș la voi, murdar ca vai de... mine.
-- Îmi sună a porcine. Aș vrea să fac buline dar nu am cal maro, tu cred c-ai fi mișto, n-ai vrea să fim prieteni?
Întradevăr, cu Păcălicea făcuse o afacere dublă: avea pe cineva de încredere care-i băga la dubă și putea și să se giugiulească în mod superior cu ea cînd nu mai putea. Semăna cu o groaznică fascistă dacă semăna cu cineva, aparte franchistă, sionistă și acadea de sticlă cu culori prin ea de spart dinții la tovarășci care se încumeta. Plus dracu avantvorbistă mereu cu altcineva întrucît mina ei neagră era moale și făcea umbre lungi pe coale albe care mai foșnea. „ Doamne, nu o vrem pe ea. E așa o Urîciune că ni s-a urît deja. Ne urîm și fără ea, dar cu ea ar fi tăciune, scapă-ne din mila Ta! Dacă tot există fete smulge-o p-asta dintre ele, vrem drăguțe damicele s-avem sport și noi la ele, să putem mereu juca, nu mumie îmblănită care strică media.”
După scurtă chibzuială Păcală nu mai venea. Una că vînduse stofă cît să stea în altă țară, mai sprințară decît ea. Alta că se plictisise înainte de a sta atîrnat de goale vise care-l cam duceau așa, prin zonele rău descrise de colegul nonșalant care nici nu bănuia în ce mlaștini se afundă, pur galant.
46. dare de Seamă (din jurnalul intim, NEȘTIINȚIFIC, al marelui zoolog dispărut de curînd dintre noi)
Mă aflu aici, lua-m-ar dracu, să studiez maimuțele astea încîntătoare, sau mai degrabă să mă studieze ele pe mine, cred că am gălbinare la ele, rămînere-ar în veci necunoscute! Lasă bunătate de oraș furnicător cu reclame globuline chiar sub mine fosforăitor iluminații cris-elefantine să te duci ca boul în Necunoscut știind că or să te aducă smiorcăindu-se pe scut acasă. La început mă căram cu aparatele după mine, zici că eram un melc cu casă, cu palat în spinare. Acum mă plimb, am început să mă dezintoxic și să cred în Moș Nicolaie. Urmăresc o maimuțoaie gravidă care aci se lamentează, aci se laudă, aci se gudură pe lîngă ceilalți maimuțoi, de zici că se maimuțărește exact ca noi. Îmi vine s-o jupoi, ca om incult. Ca științificoi îmi vine să dau cu ea de pămînt. O s-o filmez cînd naște și cu asta s-a terminat misiunea mea, o să tăbărîți pe poză, o să vă holbați la ea, o să puneți coronoaie roz la cruciu-ciu-ciu-lița mea. Las” c -așa-mi trebuie. Să mor după ea, ca o filozofie despre cum nu trebuia să se întîmple care a rămas înțepenită la mine-n tîmple. Acum mă culc, dracu să vă ia. A doua zi dimineață sunt. Din nou, vă urez cîteva înjurături cadou că m-ați trimis aici mai rău ca un agonici să-mi sară toate capacele de vă minț. Mort în alint. Mai bine era la Bacău, că acolo nu puteam să presimt nimic. Măi, dacă mîncați ceva să vă iasă dracu” prin buric, nu știu cum să mai înjur de ea, prin crăcane mă poartă păroasa burtoasă îmi vine să arunc cu ea pînă acasă pe perete, ca trofeu și să-i fac și pete-pete pe blănoiul curcubău. Hai c-am prins-o cum se strîmbă la pomul de jelău, bagă capul în scorbură să vezi cum te năpădește roiul turandău. Nu vrea... Zici că are anti-pericole-mare tip prieten-eu. Doamne, nu am blestemare la atîta rău cît îndur în clipa asta scriind în tufiș, nu mai vreau să-mi văd nevasta, urinez aciiș, s-a pornit iar handramaua, o urmez ponciș, de ce oare n-am cazmaua la ăst păpuriș? Sunt în mood de singulare, mă reglementez, sunt om de știință mare care mai visez că n-oi fi extrapolare de gen titrez. În sfîrșit, pe buturugă, Mumu stă potoală, fluturii îi dau tîrcoală și o gărgăriță mică-i cade-n poală. Știu că va urma năvală dar stau cu ochii-nchiși, văd livadă de caiși fără nici o portocală iară mintea mea ovală e ca tava lustruită. Hop, domnoaia-i iar trezită, face nu ca o maimuță ci cam ca o parazită plină de pe scoarța aspră, chiar lîngă miné. Să o vezi așa de-aproape e chiar sublimé, scotocește, dă cu botul, face comprimeé, la un momendat norocul se suci contreé, dar acum îi știam jocul și-o țineam la mouliné cum ai ține tu cojocul pe la Saint -André. Băi, e cald. E cald pe mine. Cald glaceé- doreé, cred că fac ceva de bine, poate un piure. Plus o droaie de albine care confondeé mă atacă tot pe mine. Je suis pleureé! Adormii fără de vise, se apropie momentul cînd va face ea contentul și arivedeé! A treia zi, cu complimente dragii mei îngroș micul dejun, atîtea lucruri minunate în carte o să spun! Păcat că n-am pate! În orice caz, ca și-n ajun, mă duc direct la punctul fix bolborosind în stil barbar sărit mult de pe avatar. Noroc că mai am pix. Maimuța hîrîie mahmur și se opune la contur cu un mascul hibridizant. Chiar și acum, în prost instant, o prind ușor în contrî-jur glisant. E-a doua poză-n ritm constant, sunt mîndru, da, ca un croissant storcit de un tambur. Ea mîrîie, dă pe la gene cu ceva scîrbos și pune-un flecușteț de pene în partea ei de jos: credeați că n-are sentimente? !? Ba, are, de prisos! De-un an o urmăresc asiduu și pot să spun nemincinos că simte ca o pațachină și șterpelește ce-i lucios. Îi fac o poză mai frontală cu aparatul meu jegos și ea se uită cam pozacă la tipul meu de ochi sticlos. Fotografia iese bine, mă fac că plec dar stau țepos poate-mi mai vine vreo idee. ..
E ziua patru. În sfîrșit maimuța zace și suspină întro colibă de verbină. Momentul e laborios. Din cînd în cînd tresare de zici că-mi cade aparatul în plan stufos. Nu am destule cunoștințe dar o ajut cu glas duios. Și cînd îi pun la sîn copilul îl văd ca naiba de frumos. Din punct de vedere științific puiul maimuței e hidos, suferă de o boală rară și n-are păr, e chelios și pe deasupra albinos probabil de la mierea aia furată din copacul gros. Maimuța nu prea-l recunoaște, rostogolește la el jos, eu i-l aduc ușor în brațe. Are-un instinct periculos și înțelege că nu-i puiul pe care orice maimuțoi l-ar fi făcut cu ea, normală, prin jughineală în noroi. dar îl acceptă, cu dichis, muncesc atît de mult la asta încît cad frînt în paradis. Ziua a cincea, ultima. Vă las jurnalul. Stați așa. Luați și o poză: eu cu ea și copilașul mic și vesel zîmbind parșiv cu mutra mea!
48. LÎNGĂ ea https://www.pinterest.com/pin/357262182938180632/
În loc de pălărie, cum ar fi trebuit, simțea păr de capră, semn că femeia era prea obosită ca să-i mai pese cum arată. Bagajele atîrnau atît de mult în plasă încît îl incomodau la gîndire, balansul lor rădea cumva plantele firave, transparente pe care psihicul le creștea, neobosit, întro surescitare de om nedormit. Fuga la gară, fuga în tren, fuga că moare tipul ăla etern blond și antipatic pe care-l cunoșteau sub numele de Gușterul antiacvatic dar care de fapt era al doilea cumnat, că primul murise deja înecat. La soră-sa nu se gîndea. Nu e posibil ca o femeie să fie atît de nocivă încît să-i moară doi bărbați. Mai bine se gîndea la colivă, cu condiția să nu fie prea dulce. De fapt n-ar trebui să pună zahăr decît pe deasupra și nici un fel de cacao, au transformat-o în monument de design bisericesc... Iar ațipea cu ideile cosite de umbra atîrnătoare, găurit de luminile care fugeau cu vreun sat în spinare. Hămăielile se agățau de tren, flutureau-flămureau, apoi cădeau înapoi în burta unor cîini care dormeau prin gunoaie. Părul de capră s-a lăsat pe el cu greutatea unui roman gen Mîndrie și Prejudicii cu pagini lipsă și acțiunea săltată plus inel jenant în coastă. Slavă-Domnului că era măcar tată, că soț nu fusese niciodată. Nu-i înțelegea pe cocoșii ăia geloși care fac încăierări pentru vreo platinată... Pauza binemeritată... Pînă la urmă se scoală ca o ramă de lemn reîncarnată și mută bagajele alea mai la stînga. Ea rămăsese oblică și s-a văzut nevoit să acționeze ca un cric ridicînd-o cîte-un pic pînă a ajuns iar în tabloul ăla cu martir și femeie adormentată, ar fi putut însuși Chirico să-i ia drept model de muze neliniștite: una sforăia ușor , cealaltă zici că vea să scoată din sărite vreun alt călător și n-are motiv doveditor. Alți doi pasageri retardați și o fetiță l-au călcat pe pantofii lustruiți cu fundiță și s-au aliat cu bezna verzuie să-i facă lui statuie ca și cum ar fi dormit cu ochii deschiși întro ce(tă)țuie.
-- Îl vezi pe nenea ăsta? E scufundat în vis. Mănîncă fără gălăgie și încearcă și tu să dormi ca o fetiță cuminte.
Blestemată să fie friptura cu murături și pîine proaspătă, e ca și cum cineva i-ar da cu un restaurant în cap pe stradă, reclamă de neon direct în stomac pe care scrie mi-e foame de crap!, plus alte chestii mai puțin importante. Foșnelile de celofan au pentru el ceva de carte sfîntă în care citește cu ochii închiși în sfîrșit: cozonac, smîntînă, pește prăjit. De vină e și imaginația lui hapsînă: era un mucalit cu cîrnăciori prăjiți la el acasă plus urdă proaspătă de la stînă. Dacă prin absurd va fi acuzat de purtare păgînă la masă să nu dați vina pe fetița aia urîcioasă care-l lovea ritmic cu pantoful în genunchi ca o aducere aminte că acolo se formează un unghi delicat la o anumită virstă. Părul de capră e ca o iapă în care fruntea albă coboară stricîndu-i coada prinsă în fundă negru-amarui. .. Apare-o gară posomorîtă care-nfășoară pe felinar o poezie necunoscută cu vechi reflexe de om sprințar: e impiegatul, care asistă la plecare cu mîinile în buzunar. Iar hurducare și totuși el simte că ceva s-a schimbat fundamental. Dacă mai e ceva acut în el e momentul să se îndrepte ca un piedestal și ca un prisnel să se ducă la toaletă, sau altceva, mult mai... În fine, Nichita nu e de acord să-l plagiez non-stop. Cică să mă rezum la subiect.Și, tocmai cînd dă să iasă, cu o mînă pe fermoar dă nas în nas cu cauza parfumată a unui tremur răsfățat din care niciodată nimeni nu a scăpat nescuturat. Părul de capră s-a sculat și îl întreabă unde pleacă iar doamna care a intrat îl privește cu ironie de parcă nu mai văzuse soț încălțat, cu haină neagră și cu fular perfect curat. Mustața o folosea ca să țină firimituri în ea, de la un covrig. Restul nu mai conta. Era frig. Pașii se formau unul după altul pe culoar spre Avrig, înainta ca un clown întro biserică legănătoare: se îndrăgostise sau ce avea? Și cum o să se-ntoarcă lîngă părul de capră deseori sacrificată care naiba știe cum rezista la mentalitatea lui zdruncinată de pasagerele cu vino-n-coa. Părea mort în oglinda mică, emailată, de bord, a WCului, sub dărîmăturile argintii din ea rămășițele derbedeului mai mișcau animate de misiunea sfîntă de-a o cuceri și el pe ea. O invidia că ea îl cucerise fără nici un efort, doar cumpărînd un bilet ieftin și urcînd două trepte de fier după care în primul compartiment care i s-a părut liber s-a ciocnit de un bărbat animist care probabil se credea mare artist de țintuia femeile așa...
Oboseala e ca o proză cu rimă: nici nu explică bine, nici nu amăgește, îți dă cîteva șuturi literare în burtă apoi te părăsește.
49. Moartea unei cronici anunțate
Spitalul se învîrtea cu el ca o ruletă: par? Impar? Dispar? Imagini luate cu repezitorul aproape că îl dezmembrau, o mînă invizibilă îl trăgea în Sus-Biblie și în Jos-Biblie ca și cum ar fi citit la repezeală cuvinte pe care nu le înțelegea. Senzația de profanare ajunsese în cerul fin al unui băiețel care patina pe afară și care întoarse capul spre fereastra lui cu perdea crem cu albastru. Deși pacientul nostru n-avea timp de-așa ceva presimțea undeva în analogia lui cu un sihastru că cineva cu suflet curat, afară, s-a oprit o clipă și își dorea ca acel cineva să nu fie Cornel, propriul său nepoțel și roșcatul puradel al soră-si. Ceea ce afară nu se îndeplini. Nici mort n-ar fi confundat strigătul acela de copil lovit la genunchi care confirmă fără discuție legătura dintre Cornel și unchi. Genunchiul sîngera între ei, mai aproape de ăla mic, evident, iar el împreună cu noi se întreba de ce soră-sa mai stă la taclale cu felcerul ăla libidinos din moment ce fi-su căzuse pe jos. Asemena grosolănie îi accentua starea de rostogolire a Bibliei pe jos ca și cum s-ar fi dus la dracu-n praznic pe parchetul lucios împreună cu ea care se mai și rupea la cotor. Nu și-a dorit niciodată să fie aviator dar credea că e în stare să ajungă la soră-sa la parter în zbor să vadă dacă are curajul să-l mai înfrunte acum, cînd avea două picioare rupte. Cert e că nu putea el să mai facă experiența asta din motive mai sus-cunoscute. O altă asistentă însă, mai trecătoare pe lîngă ușă s-a grăbit să-l întrebe dacă totul e ok? Sau s-o trimită pe Amalia la el? Exista în mintea lui o mare asemănare între Amalia, soră-sa, și o cățelușă, ca și cum ar fi fost o singură persoană toate trei, așa că refuză. Or să-l găsească ei mai tîrziu, palid și fără ecou și-o să le pară din tot sufletul rău. Ca prin minune Cornel năvăli să-l mai vadă o dată, avea și el piciorul umflat și căzu cu toată empatia peste ceea ce s-ar putea numi un trup destrupat al unui anume nene Ieremia, unchiul lui drag. Asistentul cu înclinații literare care consemnase tot diagnosticul ăsta pe larg nu avea suficientă experiență așa că se întoarse ca un întîrziat bumerang de unde venise, adică din camera lui de penitență unde se făcea că mănîncă o gutuie. Dacă prin absurd cineva ar fi fost complect surd n-ar fi auzit strigătele de urgență. Noroc că era obișnuit. Toat Amalia, săraca, evitînd să facă vreo excrescență cînd a cotit să urce la ei, și-a cerut scuze de la felcerul ăla libidinos cu părul ca un fuștei și a rezolvat situația fără putință de tăgadă. Și cică pacientul nostru n-are decît o ușoară luxație în timp ce fi-su altă dată să fie mai atent și nici nu-l mai lasă cu patinele iar dacă continuă să fie impertinent îl pune să-i țină lui unchi-su de urît că tot îl iubește atît. De ce dracu se mai numește proza asta Moartea unei cronici anunțate?
-- Din cauza Bibliei! se răzbună Ieremia pe ea care deja era pe scări în jos să reînnoade firul ghiciți cu cine?
50. AVEA
Avea o chelie de vinilin în blana de hermelină pe care deobicei o acoperea c-o găină. Altfel spus avea un 3 la zoologie că nu făcea diferența între răpitoare fine și galinacee de la care și bunică-sa îl bătea la cap că arată ca o femeie. Ca și cum adolescența ar fi ceva care poate să steie. În speranța că n-o să pierd nici o idee aș vrea să v-o descriu cum umblă pe stradă din spate, era ca Hypocyrta Radicans cu părul ăla portocaliu aprins la care ai fi putut să-ți pui o dorință și ea nu s-ar fi prins, așa mergea de neatentă. Măcar dac-ar fi avut vreo întîlnire secretă, dar nu avea. Nu era neapărat urîtă, cîteodată urmărind-o uitam de ea, vedeam doar o amărîtă pe care nimeni n-avea timp să o întrebe ceva așa că întro zi m-am așezat cu trei flori în mînă pe traseu hotărît să-i fac o primire care s-o descumpănească. Eu însumi eram îmbrăcat în costum gri de toamnă pieptănat și toată ambiția mea omenească consta în a o face să creadă că e simpatică și are ceva de dat la ceilalți. Întrun fel sufletul meu era de iască dar în altul era curios să vadă cum reacționează o fantezistă cînd înțelege că mi-e dragă. Nu că pentru asta aș fi făcut vreo eschibiție, nu, genul meu era mult mai neutru, mă respect ardent mai ales în luna lui Ghenarie cînd nasul morcovent al omului de zăpadă mă anunță că nu mai e nimeni la ora aia pe stradă desculță. Aș vrea să am și șampanie, oricum, trei trandafiri sunt ca o vedenie care scot din minți orice pațachină ca ea cu chelie vinilină care se vedea cînd găină se zbătea.
În fine, iat-o c-apare. Mă postez în centru, din păcate nu e soare, e doar epicentru la înaintare. Ea deocamdată nu are nici o observare, merge cadeobicei neglijentă dimineața spre prînz e destul de friguroasă, o s-o invit la o chestie ardentă că și corpul meu are nevoie de grimasă din cînd în cînd, cu toate că nu sunt un om de rînd. Ei îi pasă, sigur că-i pasă, n-are altă scăpare decît să mă vadă naufragiat pe mijlocul trotuarului cu trei flăcări orbit(u)oare în sus rivalizînd cu soarele la apus. Nu înțeleg dacă e complet halucinată sau mai e atentă, ceea ce dă de înțeles e un fel de bucurie de a privi vitrine ca și cum știe, șmechera, că pînă la urmă o să dea de mine, o să se izbească de ceva moale, în fine, care n-o s-o mai doară. Care n-o să-i mai facă stele negre în jurul frunții senine. Așa urîtă și cu aberații clementine n-are altă șansă decît să se agațe de mine, să-i fac eu chemare de bine la ureche, să se trezească cu pereche. Pare o tipă de plastelină, încet-încet o s-o învăț să fie și gospodină... Ea a mai făcut un pas d-ăla ondulat de-al ei, mă burzuluiesc ca un sturz dacă vrei, mă scutur, am doi ochi vioi de zici că pică pară-mălăiață de la un vrăbioi pe umărul meu de gheață. Fac curățenia cuvenită plus îndepărtează mătreață care nu se vede prea mult pe stofa aia de costum cult. Sunt exult. Ceva de genul, oricum atît de cult că mi se-nchină tot orogenul, care cum iese din crustă. Nu înțeleg totuși ce face ea cu o găină și eu cu o lăcustă care sare la înălțimea aia sublimă de pe lustră. În fine, asta e o amintire de-acasă de la mine cînd eram copil și mama rîdea... de altcineva. Cică eram eu debil și să mănînc musaca ca orice copil de vîrsta mea și să stau cu urechea pe vinyl la ea. Romanțe de s-ar putea. Ioana Radu, ceva. Chestii cu bucluc parșiv, voce groasă, rujată, matroanele de altădată. Forjată și abandonată în lac unde mă prefac credincios dar ea nu mișcă. Ar vrea în fiecare dimineață frișcă cu cafea, oribila de ea! Revin, blestemată morișcă literatoare de rupt iambi prin faultare. Revin la tine, uite cum te plimbi ca o idioată spre mine, ești în neregulă fată și mai ai și cilindrine ca o amortizare la căderile mele din picioare. Înjurături binevoitoare, dar mai ales răuvoitoare cu tine voi avea cîtu-i mîntuirea de mare. Să-ți intre bine la debitatoare. Că mie și numai mie mi-e datoare, vaca aia din capul tău care te învață la rău... A mai depășit o vitrină d-aia de-a ei, parcă ar vedea un film de paralelipipede în reluare cu elemente statice, sticlos extatice cu obiecte necunoscute, nemaivăzute întrun cartier cu tendințe parastatice cum era ăla combinat cu Sinuata Statice, floarea ei preferată pe care o și cultivă de multe ori ca o handicapată pe orice continent s-ar afla, pentru asta aș putea s-o urăsc dar mă abțin undeva. Acum e aproape, n-aș mai putea s-o ratez decît dacă, Doamne-Ferește, da!, oare nu visez? Da, un băiat ponosit de magazin în pantaloni scurți se aruncă chiar în fața mea și o prinde de cîlți, se sărută cu ea, fac evazeuri de haine tîmpite împreună, rîd, DÎPMDT, surîd și eu ca la ceva care nu pot să exprim, așteptam pe altcineva, Mr Bean, noi, săracii, așteptam pe altcineva... Noroc că în urma ei vine o tipă drăguță ca o păpușă, mică de statură, cu o mănușă verde alta bleu care își dă perfect seama cine sunt eu și, repliat, sar la ea cu buchetul rănit în catifea. Bine sau rău, atît am reușit să o descriu și eu că băiatul ăla stupid de prăvălie nu mai termina cu giumbușlucurile pe lîngă ea, întrun fel mă bucur cu lacrimi că n-a ajuns la nivelul meu, numai eu știu cine sunt eu, numai eu pot suferi pînă la nivelul meu, mereu, numai gîndul meu diavolesc diolen diviolet mă poate face s-o mai aștept vreodată discret, poate sub prelată, mai principal ca mine cine să fie în lumea toată?? Păpușa își trece palma prin privirea mea blocată, da, ea e acolo, eu sunt aici, vom pune cîțiva kilometri de arici în brad pe sub vată să se vadă ce tare ninge aici. Nu ți se pare că te repeți cam mult, măi fată?
51. Pisica
Suferea de o proaspătă coafare și de cicatrizare a rîsului în burtă. Pisica se zbătea în mîna ei adultă. Laptele făcuse o împrăștiere persană ca o expansiune otomană în lumea cultă. În momentul în care a reușit să scape pisica a luat cu ea vreo două agrafe pe care le-a depus în treacăt în brațele lui Irinel ca și cum el ar fi fost de vină. Cu dovezi atît de evidente în mînă el nu se mai putea apăra de vechea orînduire păgînă decît îngînînd ceva și aplecînd fruntea bătrînă în sens invers sensului din care venea ea. Papucul care nu sărea era ca o desperechere în picioarele ei cărnoase: unul pe sub capodul lung altul plin de fugă nefugită rămăsese în locul unde fosta pisică, cea gonită lăsase o bucată nărăvașă de clătită. Eu eram deja în pat așa că am fost bufnit prin pătură și obligat să închid ochii imediat. Pe cînd vără-miu, care din păcate era în vizită de condoleanțe la noi, a fost poftit să ia buretele dacă nu vrea să zboare mîine înapoi, la doamna cu sarmale moi și inimă de piatră pe care o numea mamă cîteodată. Totul a reintrat întro tăcere de gheață în timp ce partea ei creață a suferit o schimbare cam ca un fel de înaintare prin ceață spre oglinda de la baie. Da, normal că țineam ochii închiși și așteptam ca tataie să-i demonstreze în mod evlavios că așa îi șade mult, mult mai frumos. Și mai poeticos. Că cine-a mai văzut căpiță neagră făcută sul și învîrtejită cu arcuri căzătoare ca niște fire vechi de telefon pe vremea cînd receptorul stătea în furcă. Atunci arăta exact ca o curcă. Acum deabia arată bine, să-i mulțumim pisicii cum se cuvine că a furat pacostea de clătită. Ei și ce-i? S-au dărîmat cîteva chestii vechi la care numai un neavizat mai putea regreta, totul e mai bine ca înainte și da, ea e frumoasa-frumoaselor. Nu-i așa? Și eu și vără-miu am zis da. La care am fost suspectat că nu dorm cum se cuvine și ea s-a apropiat. Întradevăr, pisica dormea lîngă mine ceea ce a făcut ca restul coafurii să se smucească și să cadă cu tot cu veioză ca și cum am fi avut nevoie acum de această proză, de grimase de album cu lumină roză trasă brusc din priză. Noroc că vără-miu se pricepe la electroliză. Băi și ăsta cînd se pricepe la ceva e jale, s-au făcut un fel de puncte în televizor și tataie și-a săltat sistemul locomotor din baie să vadă ce dracu ai mai făcut, Niculae? Nu dau multe amănunte despre bietul bătrîn, el crede că sunt de-a dreptul păgîn că rîd la toate vorbele urîte scăpate din grabă și apoi prefăcute ca și cum nu-și mai aduce aminte. În orice caz a scăpat peste vreo douăzeci de astfel de cuvinte înainte ca televizorul să bufnească. Lipsită complect de tactică femeiască ea l-a luat pe Nicolae de mînă și l-a pus lîngă mine sub pătură. Fiind doi nu se vedea că mîța blîndă stă între noi. O căutau pe sub pat, mai ales în partea stîngă unde mirosea puternic. Așa-i la noi, scopul sfințește iar mijloacele le trăgea cu un măturoi. Asta înseamnă să mergi c-o zi înainte la coafor. Mi-a intrat atît de bine-n cap această idee încît o s-o desenez mîine cînd o să rămîn iar sigur sub cheie. Sigur, n-o să știe niciodată că e ea, îl rog pe tataie să înventeze ceva cu multe lațe, cu rochie grasă, cu bujori roșii ca un portret de mireasă. În clipa asta ei își închipuiau că pisica a dispărut din casă și discutau despre minuni și despre ce bine e că dorm în sfîrșit dracii ăia doi. La care chiar c-am adormit.
52. Mă ținea
Mă ținea închisă întrun părculeț cu trambulină care nu mai sărea. Cică mă iubea. Eu îl rugasem să nu facă părculeț din curtea aia părăsită dar el nu vroia. Mă simțeam acut neînțeleasă combinată cu stradă care nu trecea prin spate la casă și cu cucuvea care își făcuse cuib vis-a-vis, unde nu se vedea dar bănuiam că cucuveaua aia e de catifea albastră. Așa îmi venea. După care mă dezamăgea cu vreo buruiană în glastră în timp ce el bea cafea și eu nu. Dacă aș putea să scriu o istorie a prizonieratului meu și s-o arunc afară! Din cînd în cînd auzeam discuții despre o posibilă eliberare în cîmp alunecos unde ori aș fi căzut ca o purcelușă în noroiul gros ori m-aș fi înțepat în plantele tăiate ori ar fi venit el pe neașteptate ca un bandit periculos care ajunsese acolo chipurile pe jos, însetat și fără acte de identitate. Eu ori m-aș fi ridicat încercînd să mă curăț cu frunze uscate ori m-aș fi bandajat la înțepături cu cămașa de noapte cu pete roșii ori aș fi început să tremur că vrea să-mi fure galoșii care făceau pe botoșii. Toate perspectivele erau blocate. Oriunde mă suceam dădeam nas în nas cu partea lui urîcioasă care mă amenința că nu mai am scăpare, că voi fă redusă în clipa următoare la o bătrînă cu ochelari tristă și complotatoare. Și bătrîna aia avea chef să facă mișcare și n-ar fi avut unde, o țineau și pe ea în același părculeț singuratic plouat în jurul unui măr pădureț în timp ce el arunca în noi din cînd în cînd cu secunde. O cișmea ruginită păstra urme de eleganță și din cauza asta el a acoperit-o cu o substanță scîrboasă de care se lipeau toate gîndurile bune ca să nu mai rămînă pe lume nici o speranță de scăpare. În schimb pompa fantome de cerșetori care produceau o sărăcie urît mirositoare. Nici eu nici bătrîna nu ne făceam iluzii strecurătoare, doar mici aluzii la înmormîntare căci ce altceva ne așteaptă, oare? Doar n-o să vină vreo dihanie eliberatoare de tablă galbenă ca un tramvai pe care scrie „ prizonieri cu AU și VAI să se suie și să aprindă și ei niște cățui cu tămîie”! Mă gîndesc numai la el cum ar rămîne pe trambulina golită de forță de saltimbanc ambalat în celofan protector ca un buchet de gînduri îmbobocite spre cerul lui tricolor: dac-a visat vreodată să fie aviator a fost din dragoste curată pentru biplan motor în starea automată a omului-pilot care de data asta asistă la complot cu gura mic-căscată. Aici a fost odată un suflet de milog care credea că viața îi surpă cotineața la modul analog lăsînd în loc verdeața din părculețul mut. Atît de mult conteaă că noi ne-am cunoscut. Visa că deraiază tramvaiul galben-pergamut dar cine oare garantează că visul lui se mai trezește? E timp pierdut pe latinește tempus fugit pe nemțește die Zeit vergeht dar el se face că nu pricepe ce sentimente are în piept. Bătătorește Calea Lactee să facă frișcă de connoisseur sperînd să-l placă vreo femeie în starea aia de mal humor pe care culmea, o vrea și cultă și cu sechele la vorbitor, o prizonieră destul de brută care n-ascultă de dirijor. Aproape moartă în pat cu dînsul să facă fițe cu lung fior cînd îi aduce din nou donjonul cercînd s-o prindă cu el pe covor cum prinzi o muscă paharul. Că toată viața a fost tîlharul. Și nu există nici un pardon pe care dînsul să-l meriteze nici dacă moare sub un balcon. Mai bine-ncearcă să mediteze cum se repară vechiul trombon!
53. ICONOSTATIC LOVE
-- Icoana a început să crească! s-a trezit Hermelin că spune în biserica pustie.
Era o icoană mică cu Pruncul pictată pe lemn gros, moale ca un burete. Nevoia de-a proteja acea icoană îl făcu să se lipească de perete cu mîinile ridicate ca și cum o ținea deasupra capului și ea îl izbăvea de păcate. O fi fost vreo larvă-n ea care se umfla de la umiditate, de la ceva. Hermelin pășea pe marginea științei vii dar nu putea să intre-n ea. Dac-ar fi intrat cineva l-ar fi surprins în poziție de gioală, dar nu intra, era o oră de aglomerație la masă, era două și ceva. Întrun fel o salva. Dar, pe de altă parte mult mai subtilă, efectiv încerca s-o ia. Noroc că n-avea gură ăla mic că țipa de zici că venise vreun voinic cu aspect de domn evlavios care-l asalta de jos. Din fericire sîrma ținea. Plus că venise altul cu chef mare de-a se ruga și îl cam împingea de sub minunea care, întradevăr, creștea. Icoană vie mai auziseră ei pe undeva așa că șterpelirea ei se impunea de la Sine. Nu cred că mai contează cine. Cineva. Ori poate vrem să vină al treilea după Ea? Nu, nu vroia. Nici unul dintre ei așa ceva, deși nimeni nu se întreba cum ajunsese ăla între ei. Jongla? Era mai mic de statură cu basc grena și o hăinuță verde de velur care tremura. Nici unul dintre ei nu înjura, Protecția Copilului se făcea cu o rangă bine plasată în partea de sus iar ceilalți doi o ținea. Acțiunea se desfășura de jos dar trăgea cu toată puterea și tot nu ieșea cuiul ăla curios. Să fi fost xxx altceva? Nu știu dac-ați mai pomenit stil năbădăios de a scutura ceva. Nici nu ești convins că vei reuși dar nici că vei renunța. E de prisos să mai împingeți și voi, vreți s-o distrugem direct aici, în patrimoniu? Adu X și tu un scaun, ceva, un Y, că nu ajunge Z la ea. Această ecuație nu se rezolva ca lumea, ambiguiza pe toți trei. Să facă un careu nu puteau decît dacă participă și ea. Ori ea lăsase pruncul puțin că vroia să iasă la un cinema, lual-ar XYZ să-l ia! Și nu matematiciza ea ci altcineva. Prin vitralii soarele îi imortaliza în poziții descompuse: ba unul stătea pe capră și altul se suia, ba celălalt nu mai știa unde-a pus cleștele, ba li se părea că icoana nu numai că crește dar se și ridica, ceea ce-i apropia carevasăzică de ora patru, oră ca o urzică căci la patru venea preotul și i-ar fi urzicat dacă i-ar fi găsit făcînd așa ceva. Întro poziție părăsită de sine toți trei se ruga de bine, simula dar oricum simula bine. O sursă necunoscută de lapte îl alimenta p-ăla mic, să nu fi fost vreun bunic cu albine că miere mai aveam doar un pic și vine mama să-ți dea botic. Aparte: mai pupi tu patine ca să te hărțuiești cu mine prin parc un pic? Oi fi tu mic dar eu sunt mai mare ca tine! Mofluz pitic...
Moment în care preotul intră cu pompa cuvenită în stînga și-n dreapta ca și cum are artrită dar trece cu vederea. Să nu facă totuși nefrită. Discuta cu o anume laringită dar n-avea putere să o numească ragușită. Era o boală lumească, pîrlită, care de cînd lumea se combina cu enterocolită, ca la păgîni aproape, noroc că starea lui pripită nu-l împingea la acte de tuse nedorită cu expulzări deșarte în clipa mult-sosită, notată și în carte. Să nu iei gingivită îi strigă de departe o doamnă ofilită. Scîrbit închide gura în stilul ei, pungită, ca și cum toată noaptea a stat mototolită. Cucernicii cei trei cu gesturi înclinate și sculele băgate pe unde apucară în goana conservării cu gesturi necurate fac chipurile Danii în grabă aruncate apoi fac și Mătănii c-așa la ochi nu bate. Chiar, ce ziceau Romanii de astfel de păcate? Strănut strănut oftat strănut oftat oftat. În modul lui binar preotul a răspuns apoi au stat la uns și s-au trezit afară în toamna funerară iar gîndul lor ascuns ziceai că e o pară ce luminează viu:
-- Al dracu Nașparliu! Eu data viitoare încerc deconectare prin altfel de metode. Peretele ei viu alimentează pruncul fără ca eu să știu. Pricep un pic de greacă, la modul fistichiu. Doar n-o să ne întreacă un ramolit zbanghiu!
Kommentare