Diverse

We have a will but it's not free for it depends on a cause.

Arbitru există, dar nu e liber (are o misiune/cauză).

Self-manipulation and the limited/false conscience

To manipulate the genetic robot that we are we need a limited consciousness, and this limited consciousness is given to us in the genetic information. We don't need to know for instance who created us, although the question may arise due to the large number of mental connections we are capable of. Actually, curiosity is a main feature because in this way we try to find new useful things to evolve. New things or beings or concepts that we can use for progress. Nobody can prove that the genetic information is 100% accurate, anyway it is based on long term observation and its main function is to allow us to adapt. However there are certain genetic bites of information that come from an unknown primordial source. The importance of life is something difficult to explain from the point of view of a mortal being that loses everything little by little, and all his/her efforts will finish in despair and nothingness. Yet, we are convinced that life is the most important thing we have, and maybe is true. Procreating is another genetic (given) feature that transforms us in good parents, able to sacrifice ourselves for the new generation. Life is important because we are mortals. But, are we really mortals? Genetically speaking we come from a being that is immortal, so we should have immortality in our genes. Was the first being immortal.

CONJECTURL AMBIT

The earliest thought- I was a blind rock: mineral feeling of an uncut idol, my pressed wings induce a false sleep. I don't trust me as part of a building because my frozen nerves are still related to bloody business and my stability depends on old things' roots. Like a snail in the memory's spiral I make slow circles in a Levantine tower, living places are overlapping to form an upright native land, a growing mirror with all my moments in a wintery evangelical succession, annular heads raising from a well where peoples' liquid mind mix. I can hardly bear it, wearing fancy clothes I try to cover the mythological Meat, the inhuman side of the flesh, the anatomic stains. Drinking tea I clean my conscience, oh, lovely furniture and fine art objects, do you realize that I'm completely happy in your abstract presence? Do you realize that you keep my eternity in precious fragile eggs? You bloom at the end of the matter, you touch the other sky, the brown heavy sky polished by silvery cats-indefinite slippery ideas about beauty, the intimate effort of a deeply ploughed woman in order to cicatrize herself. The meadow's malachite door is open, I can see the primary glaucos mass of terrible friends, butterfly marrow, the viscous veins of raw angels, my negative steps under the ruined house, our unforgettable bodies swimming in the magma. So, I'm a resting beast between fish and bird, nothing is totally seen or totally heard, this light Protection, the transparent humanism is the only glamour of the organism.

The Ainu word nai means river. We have in old Romanian the similar words naie (nai+e) for boat and naier (nai+er) for helmsman. It was very common in Romania the name Nae (maybe related to Noe as an exceptional helmsman). We also have the word nai for Pan's flute, from Turkish/Persian nai, nae meaning reed or similar water plants. I also found in Ainu language the word nae for reed. The musical instrument nai (Pans Flute) is done by linking together some reed/ bamboo/ cane pipes, so it's like a miniature of a reed boat, which could explain also the link between the words flute and float, describing the technique of linking together some floating pipes to make a boat or, at much smaller dimension, a flute. There is another Ainu word for main river, shipet very similar to the Romanian word shipot= a fast water source, a waterfall and also similar to the English word ship. The Ainu word kikir means insect and flies. We have the Romanian word kikiritza (chichiritza)(kikir+ suf.dim. itza) meaning several kind of insects, some of them parasite insects, and the Ainu kiki-kiki means to scratch, so it refers also to parasite insects. But the radical kiki was used to create many other Romanian words: Kiki+tza (chichitza) refers to something very small, many times invisible, like a microbe, which can even kill someone. (Te-a luat chichiritza= the kikiritza took you away, meaning the death took you away) The Ainu word kikikew means monster. Kiki (chichi) means in Romanian nothing, no explanation, no visible cause. The word kiki is probably formed by repetition of ki= little insect, ki-ki= many little things, many insects or microbes and the Ainu word kikikara means to defend from desease of various kinds. The Romanian word kikitza (kiki+tza) means a trick or a very hard to find cause or small thing that changes a situation. Romanian word Kikineatza (chichineatza) (kiki+neatza) means little, poor house or room, something very small compared to a similar thing, Kishtoc (chishtoc) (ki+shtoc) means a little child or rest of something, usually a cigar, etc.

There is an interesting similarity between the Ainu word koropok=beneath and the Romanian korop+ishnitza (coropishnitza)= fen cricket, which lives beneath, in the ground.

Two Ainu words oma= to exist and omare=to put, to set are similar to the Romanian word om=man, human being.

Ainu konchi=head cover, Romanian konchi (conci)=head cover for women

Ainu kotan=village, Romanian katun (catun)= small village, sheperd village

The Ainu word rep-un-guru is an example of the way Ainu people were making their words: rep is the word for three but also the word for a group of people: Shine/shinep means one person (me)/one object and is similar to the Romaian sine=self, me, the one. Tu/tup means in Ainu you/two objects, and is very much like the Romanian tu=you. The Ainu word for three is re/rep, meaning all the others of the same kind like me and you, all our group/ three objects. So numbers were also personal and self pronouns and they were very similar to the Romanian ones. So, in the Ainu word rep-un-guru= a person from beyond the seas, islanders, foreigners, the first word, rep means a group of the same kind, un means one (like the romanian un=one, and also the definite article, and it seems that in the Ainu grammar it had the same functions), and guru means person. This word can be translated as "the group of people who speak one (the same) language (which is different from our language". Now, in Romanian we have the word gura= mouth, language and I think that the Ainu word guru (the etimology of this word is supose to be sanskrit) and the Romanian word gura are very linked and they refere to the mouth as speech organ, and also as a way to identify a group of people who speak the same language, etc. So, to express number one Ainu people used one's self (the speaker, the first person) as a reference for one, the interlocutor or another close person to express the number two (the second person) and all the others for three as third party, part of the same group, the third person. The personal and self pronoun me, you, he/she/it(p), the first three persons and the numbers one, two, theree were concentrated in the same theree words: shine(p) (Romanian sine means me, self), tu(p) (Romanian tu=tu, identical words with the same meaning), re(p) (Romanian trei for the number three). The Romanian word ungur (ungur+u for plural/articulate form) means Hungarian, and Ungaria= Hungary. The Ainu words kuru, guru, gur mean a person and the Romanian gura means mouth, but there is also the similarity between the Ainu word kuru= person, shadow, to draw near, to sit down by the fire and the Romanian word kur (cur) meaning the back, the anus, related to the Ainu word kuroma (kur+oma, to make something in back)= bowels. There are many Ainu words that use the radical kur to create words that express for instance a coward person who runs away showing his back to the enemies.

A fundamental Ainu word is kasa= a (one) hat, an (one) umbrella, a (one) roof, a cover, a shelter and is identical with the Romanian word kasa (casa)= house. What's more, the Ainu word kasi= fence, enclosure, fortress, castle and also village, a group oh houses is identical to the Romanian kasi (case, casi)= houses. These words show an identical way to make the plural by adding an "i" at the end of the word. From the same Ainu word family (which is very big):kashi=upon, on (we have the Romanian kashi (cashi) for houses), kashi-omare= to put upon, to add to, to built (kashi=roof, omare= to do, something done by humans), kashiomarep=an adition (p=object, something), kashure=too much, very much (food, etc),kashiunno= a roof, one roof (unno= Romanian unu=one), kuru-kashi= theupper surface of anything, upon, on the top of, to sit upon a chair (house foundation, in Romanian kuru cashii can be translated as the house foundation, to settle) kashi-a-obas= to be saved, to find shelter, kashi-butu-unu= to cover up, to keep secret, to put a lid on anything. Other words from the same family refers to traditional Romanian sheperd life: kashup= a ladle, a large spoon which probably was used to make kash/kasha, the Romanian words (cash, casha) for fresh cheese and polenta. Kasha also means in Romanian a cloth, that could be used to make the kash. The Ainu kashike-peka= above, in the heights and its composed from kashike= house, shelter and pek= domestic animal/ peka= cow, cattle so it means a shelter in the mountins for domestic animals. The Romanian word for sheperd is pakurar (pek curare, like in Latin= to take care of animals). The Ainu kash/ kashi= a lodge, a hunter/ fisherman's lodge.

In this moment, after some studies about Ainu language, I know that Ainu keeps the primordial features of all languages, so to say it is a mother language.

The living feet

All the living feet were gathered together to talk about roads, to make some fluent speed together, to produce electricity by pedaling their incomprehensible kinetic mechanisms, to wave space and, accordingly, time through the rhythmic reflex movement of the soles delicately squeezing the Unknown. The feet know that no kind of distance exists unless they run it. I recognized Sylvia’s bare feet, slightly yellowish and very delicate next to my own feet, more robust but covered by a very scanty silky hair, spider-like long threads flying in the wind. If that ice cold magnetic field was indeed the wind. I felt the need to hide them, even if I didn’t control them physically speaking, I think I hid two concepts about feet under myself and this made me look like an Indian god blocked in his own dream. It was Autumn. And I was sure that two pages later we’ll have a spring. My time was pouring down through my restless feet-pipes and the other feet felt my anxiety and they started to shake drumming a rudimentary path across the snow towards the first green bank covered by shiny round leaves the way an old woman would cover herself in scales. It could've been, why not, an old woman covered by scales, squatted down, forgotten relative of Gaia’s, on whose back the river turns to reach again the soft, reddish ground. Now all the living feet were resting on the bank touching the water with their fusiform philosophy about school trips in a totalitar system. Sylvia's feet, the tinnies and the most undeveloped of all, were singing in two voices a long way march and my feet were laughing at her courage: what if Sylvia, who seemed to be a malformed sickly little girl, won't be able to resist such a long way? With such hesitant feet nobody would blame her. I won't pretend my feet are better, I was a healthy and sound man when I lost them but probably meanwhile I got a terminal disease, my body lost weight and my hair went loose and very long like superfine vegetable floss communicating with me in a dim Solar System- it was not an animal hair anymore but a kind of flagella that helped ideas to advance and unspooled transparent feelings. My feet were perceiving the shy ballet in Sylvia’s feet, an abyssal faraway ballet, white flashes of her lost childhood still floating somewhere around this planet. Sylvia could be the undefined girl painted on the blind eye porcelain pandantiv that her mother gave to her when she turned five. She turned and turned and still turning five, just a rehearsal to become a young girl, lost in her pirouette. My feet touched her feet and I felt a great childish relaxation in all of my drifting body. I felt all the spring on the green bank and all the water’s crystallinity and all my 56 years (not all of them were mine, I collected some years from unknown people living close by) ballooned with fresh air like the 56 dried lungs of an almost dead dragon. And I felt like myself on top of this pneumatic pyramid. All in all, Sylvia became the natural being who opens the door between winter and spring using two sandal sticks: her legs. Modern Opera, the show under the show reflecting a swan. The other living feet crossed the river splattering the whole imagination and the little forest flowers who were brave enough to blossom there without looking ridiculous in shadow and mud. Our feet remained behind, forming the locomotor system of a blind Quadruped whose soft, humid, sweet muzzle is trying to reach something. Not to bite it, but to kiss it. And not to kiss it with that abnormal passion from movies but with the fear and the distrust of a blind Quadruped whose soft, humid, sweet muzzle is trying to reach something.

Protecting Ourselves from Death with a Fly Swatter

Oh, ah, we stay still, we think life is a cow skin full of names and if we move the names will fall down, ouch. Oh-ho, the hair is full of thoughts, hey, we stay together to create a tight party with many bony feet, just in case, ok? Oh, oh, we have a white blind flag here who eats lies when the wind blows, mmmmmmmm, we try to keep the mouth shut, gulp, watching the boreal development of a Monday (it's always Monday here, uh-huh): err, the light comes from a frozen Peacock with butterfly garments for everybody, one can see and can see the green trajectory of objects, hmmm, our eyes are holes in a movie. Oh and oh and oh, we keep our hearts covered with irises, yeah, our cooperative spirit generates a little sun brown enough to lit our Monday and prevent it from falling over our heads like a skinny black umbrella, uh-huh. Aw and aw and aw, quite often writers come here to pick up a dormant one of us, shhhh, in a real airplane feed him with wise biscuits, gulp, give him a Moon house with a Moon wife and Moon children all covered with irises, yeahhh, Genii Cucullati. We can sleep, sure, as long as the violet hands, mwa, keep protecting us from death with a fly swatter, eh?

Fear of English

I think you told me that English is just a yellow thread from mouth to mouth, sewing the tongues together in a flying carpet (kinda Babylon Thing), a wet flying carpet for words to grow in transparent crops. But I see on a black kinematic map a crowd of confident babies trying to put English inside English, its copper sides ready to ring under the slightest touch, ready to cut the tongues, I see carbonized poets on top of their short circuited poems. Vitruvian movement in my hair, vitruvian movement in my tongue- I should cut a mouth for heavy poems in the flesh wall. Two storks flying towards West prepare the sky for abortion: you told me that English will arrive in the afternoon, at five o'clock through hot tea and all the objects will spin around it with wounded belly buttons. Our eyes?!? Is the red air willing to marry my breath in the English way? Words go through crows, through lemons, through blue whale hearts then make a left turn and go through silent monks and other dry skins, it's so difficult for them to elaborate the phrase! I should fill the holes with beer and put a poppy in each of them- drunk poppies could bring my soul back, wireless. Language infernalization is almost complete mouth erosion created a gulf wide enough for the English fleet.

Miss Pogany lives in Juliet's balcony

This new kind of parasite is continuously equilibrating her chin. If she cries she will cry in reverse, perched on the Tree of Knowledge growing in her room, in airplane mode, carving a false name inside The Sun every time she changes her bride skin. And when she comes out she gives breath to the image of Juliet crying a love song and eating black vitamins from the Space. Modern Art, please leave us alone! Real liver hanging on abstract liver, sour cream all over (trying to express sour winter)-we don't understand our sorrows anymore. I forget myself every time I remember, this new kind of parasite has a different tongue for each ice cream in Heaven, sweet and cool forms disappear, angels melt: it's morning again. Can we conceive Heaven without ice cream? Oh, Modern Art, please leave us alone! You never know what you sell, you put so many heads on our shoulders and we have to move them in a natural way breaking everything in the glass shop inside; you have a different hand for each happiness dispenser: is this an orgasm or just a formaldehyde gravity injection? Then Juliet rotates her afterlife like a red peacock tail, all eyes closed trying to remember His name continuously equilibrating her chin. Oh, Modern Art, please...

A Premature Me

I grew up in a doll tree inside my grandma's wardrobe slowly developing coral fake bones and a contorted Encephallus to keep my hair up on the malfeasance, a soul in a violet glove that can be manipulated at dawn, another soul on a trembling spider web which connects solitude to green horses on the walls long rides in Romanian witchcraft funny video. Always alone in loneliness tripling me to keep company smoking everything including myself turning on blue cherries in the smoke no self preservation instincts, opening bottles and drinking the days, especially the bitter ones, with a blind mouth. At the end of the blind mouth the sea. Unincorporated, unfiltered, all evaporated ready to storm through the blue eyes of my heart anatomically open: two jellyfishes. I tried to spread Isopropyl Palmitate on the calamity areas with the hand that circles our galaxy but I couldn't coordinate it: mixed cardinal points, mixed fingers in the void under my grandma's thick skirt. The shoes have eaten the roads, the feet grow in reverse to spare the immaculate world, they arrive in the Encephallus Maze with white soft toes filled with spermaceti- I'm a normal echolocating person, my low songs hit the suitcase, the turtle's heaven, the old age and come back before 2 a.m.

False Christmas

If you open up the door on the floor you will see the Equator slowly spinning towards Thor: an orange line inside an old electrical device which keeps September bright for everybody, like a false Christmas. A tired polygraph scratching a mummified belly. Santa Claus's nail is reading the first vinyl: don't let the false children claim their toys now, you can destroy the Unforgettable by putting It into a box, a big violet ribbon on Its grave. Insert a coin in the loin to feel this false Christmas on the back streets under the low traffic lights next to a margaritaceous Josephine with a full set of winters inside- be creative, eat all the plankton in the air, this Saturday with wounded legs is ours and we will save it anyway by pushing everything into a glass pineapple of motionless joy. The first bar is a huge insectarium, Latin is spoken by itself like in a pneumatic church. You still keep the rocks under control but your skin is already flying in ludicrous mood, makes friendship with other kites stretched over too few bones... Can't be yourself with two hands in those pockets. Can't be myself under such a violet hood, let's keep pretending it's Holly Christmas and all our kids are good on the Moon.

• Incomplete living

• This is the wrong way to paradise, the brilliant

peacocks which flutter the light are made of wormwood, they are birds of your

own miserable hatching trying to do green, flimsy tunnels towards

happiness.The whole structure moves to and Fro, everybody thinks you're the

forgotten baby of a vaporous, eternal bride, less than a noun and yet more than a

ghost who takes part in the great allotment. You Interfere with shapeless

armchairs-- a laboring king in the short land of your Intimacy, the hours'

gentle rodent, full of uneatable time. Far away, in the talking Forests you have a

sweet enemy-- a father who models the pleasure, a totem Which looks like you

and loves like you turning the world into a copy, the very Image of an angel who

can not fly anymore. The terrible encounter, in a woman's Palace, gives you an

immemorial life, you recognize the dreamily fenestration And the driftage is

stopped by a flexible sinew. Now, you're a busy man, sailing In

consistence, you have a petrify liver and a black eye for dead-letters. You're Mine,

but I can't limit you, a smoky air confirms your passage from one room to

Another, a primal ritual, I hear you shooting memories in a bourgeois war, I feel

The doors' sick dilatation when your laden, luscious body glides inside, and this

Multiple birth exhausts me. At one o'clock the day is breaking, fractured beams

Are falling down in the vitreous depth of the sight. The apparitions are leaving

Gold tracks everywhere... In fact we are inventing the old age, the rudimentary

Being with useless, gnawed wings, the lead childhood. We pull up the internal

Face of time from dark photos, a smile arrives in no time from a drained resource:

It's only a curved line of a pleated mouth with a lot of cold kisses inside.

A way out from love

Your blue words are hanging in

the sky, you have never told me a perfect story But only classical ballads about

prosperity. I want earth-words, little clods upon The silence's coffin, a bit of your

fertility for my vegetal impulses, a primrose Land where I could rest my heart's

soles. This is a very lighted chapter, I can Hardly see you on the bench, the nature

is blinding us with impalpable splendor And we must call this romance. So,

please, let's go to France, or, at least let's Crochet plans, let's recover our flesh by

sloppy stroking for we are insufferably Together like the cloud and the rain: I'm a

liquid girlie and you're the darkness' Contraction. My stone is the mirror reflection

• of your stone, my water elements Are raising up glass copies inside you. Our

outskirts are still running on motley Cat paws; is this a real adventure or just a

foolish exercise for bride and Bridegroom while the hours are melting in an

incandescent cocktail? If we are Young, we'll cover up with living velvet this

youth--two downy corpses in the Siliceous morning, lining inside a winter nest.

One by one the stars were Consumed together with the popcorns. Happy students'

bones are enjoying The large mufflers' comfort. The prattle turns into a

ropy river, the head is a Very little empty nut which sheltered once a royal

forest. Our outskirts keep on Running on ant feet, pins and needles are restoring

our Renaissance anatomy. We put an end to the others world--I'm your border

and you're mine, not even a Lunatic butterfly can cross the line, people are staring

at this Platonic eclipse, Asking each other in low tone why man is God's pet.

Their eyes made out of clear Sugar imprison us in Romeo and Juliet's cage, they

are interested in saving our Souls but our outskirts are still travelling on our tired,

dirty sport shoes.

The town

• Vegetal hands

caressing money, the urban gods are animating the bread, Floating floors

carry turbulent girls wearing short mornings and long Velvet

evenings through which we see the dearest forms, the thought is a Trifle.

Half a sky is for medieval magicians and the other glassy half is for

Electrical elongation, fluorescent nerves and glamorous snow. Oblique

Days: Mon, Tue, Wednesday, Thurs, Fri, Satur, Sun, rootless time in a

lost Square, riding blind weeks in this desert I see you sleeping on a

climbing Stem around gray monuments-- nothing is left from history

except for this Modern Inertia. The infinite is distributed into expensive

bottles, nobody Can settle down because of these extensible new

roads unfolding upon the Fossil ones, nobody can find the right chair, the

right bed,the right comb, We explore again and again the left side of

the universe, the obstacles are Growing up creating a domestic

wildness: day, day, day, day, day, day, Day--the seven old echoes of

the light in turbid garrets where we keep Lazy parts of the body,

sacred laziness, monarchical laziness within Exhausted sentences:

Good morning, how are you, who are you? I'm Nobody in someone's

turgid frame, a wife or a husband in a putrid piece Of fruit, like a worm

making its own labyrinth, the eternal citizen in a Misty reality. And, of

course, the origin of Me, The point where a dreamer Stands counting

sweet seconds in a casual order, this deep abattoir Nourished with

yellow sparkling eyes. Tortured stones will captivate Our names,

the black wedding-a harsh cohabitation with the opposite Daemon in

organic catacombs where comics' heroes find their selfishness In

peace. Your soul goes in a silver spoon but you're still happy in the

Moon, with blue decorations. The last bone is the last tool; we engrave our

StartFragment

Lucruri vechi

Surpriza pocăinţei

Şi ne-aruncam dintr-un mijloc de transport în altul şi roata mânca din

Talpă fără ca spaţiul să sufere. Iar ziua era făcută din douăzeci şi patru

De utere care comunicau ca nişte căuşe de mină trăgându-ne de la

Intuneric la lumină. Atingeri cu partea vie a cărţilor de pe noptieră:

Printr-o complexă filieră cineva ne fură şi ne transformă în cuvinte

Căci sunt, indiscutabil, doamna plisată de laborator care-aşteaptă să-şi

Desfacă frunzele în mintea unui scriitor, atât de puţin mă cunosc încât

Aş trece pe lângă mine dacă Scormonitorul, găsind cele mai îmbietoare

Epitete, nu m-ar fixa cu coatele de geam într-o poveste în care nu mai e

Nevoie să mănânc sau să mă reproduc: aici, pe moşiile mele, întinsă sub

Aurul din nuc, aici unde bătrâneţea are dinţi de lapte, ajung cu corpul la o

Suavă putrefacţie, ciorapul fin umplut cu pământ se numeşte alegoric

Picior şi furnicile-n el innoadă tendoane subţiri de mătase-o să mă caute

O părere pe la şase, o rumoare de curte decadentă, străzile vechi înfipte

In inima plumburie a burgului, embrionii de purpură şi jar desfăşurând

Şuviţele amurgului. Eşti acolo unde te-am lăsat, Doamne, pretutindeni,

Ascuns numai pe jumătate între panseluţe şi alte soiuri de catifele ca un

Motan al cărui somn în spirală ajunge până la ultimele stele. Eşti în

Fiecare adâncitură mefistofelică pe care-am făcut-o când am căzut,

Căpătând mereu o nouă crustă de lut. Repetiţia care imită mersul şi

Aduce pasul din nou în acelaşi loc- locul rădăcinii-imaginea stabilităţii

Noastre curgând de-a lungul malurilor primăvara-vara-toamna-iarna,

Harpiile trăgând la edec, din ce în ce mai mic e plutonul romanticilor

Rămaşi să strângă inimile sfărâmate, să repare nopţile publice golite de

Simboluri, să citească Epopeea lui Ghilgameş pe roluri.O uşă în mijlocul

Singurătăţii dar nici un indiciu care să-ţi arate că eşti înăuntru sau

Inafară, că dac-aici e iarnă dinncolo e vară, că dacă toţi te-au părăsit

Lăsându-te să-ţi porţi de grijă peste limitele suferinţei dincolo prietenii

Cei mulţi te-aşteaptă cu o mare surpriză:Surpriza pocăinţei.

Cuvântul Nevastă

Trebuie să cauţi în dicţionar cu picioarele, să te-nţepi în litere spinoase,

Să-nroşeşti izvoarele coborâtoare în memorie, sărutul rece-al apei să-ţi

Lunece pe spinare ducând fiorii înapoi în nepăsare. Şi nici atunci n-o să

Găseşti nimic. Decât poate o creastă pusă la presat. De bărbat. Nevinovat.

Adam însuşi n-a bănuit că o simplă coastă se va numi-ntr-o bună zi

Nevastă şi va alerga prin rai după fluturi(mai-mai să te bucuri) şi moartea

Ca o deşteptare a simţului fatal de posedare. Adam, în sufletul căruia

Stau atârnaţi ca la măcelărie toţi soţii jupuiţi de Soţie, etalându-şi

Pulpele şi pieptul de plasmă rubinie. Fiinţa asta (nevasta) moale ca un

Plaur e doar un nume adâncit în aur la rădăcina degetului gras cu care te

Scobeşti în nas, geaba se zbate între atac şi reverenţă să capete un pic de

Consistenţă. E o mătuşă, e o cătuşă, e-un scheunat de căţeluşă pe sub

Mobile în care fantomele blonde-şi fac de cap cu rochiţele strâmte de

Vară, rămase mici, cu pantofii de lac gros prăfuiţi, cu voalul de nuntă plin

De panseluţe uscate, cu dresurile deşirate. După ce scoate sufletul din

Roză rămâne-o pată neclar luminoasă-ntr-o poză. Mergând se destramă,

Stând se topeşte, prin mii şi mii de faze dureroase descreşte. Sub

Avalanşa de carne se prăpădeşte mirosind a tocană şi-a ciorbă de...

Perişoare. Mână fumul îndărăt în foc, focul în lemn şi lemnul în pădure

Să curgă soarele prin fibre. Pune vântu-n pene sure. Şi dacă totuşi

Reuşeşte să se-ntrupeze, e un stâlp de sare care păzeşte hotarul fragil

Dintre bărbat şi peşte, gura care spală cuvântul cântând nani-nani ca

S-adoarmă pământul. Gloria pură, fără zorzoane din care se fac la

Bătrâneţe icoane, pe genunchi tremurători, în zori, când numărându-şi

Nodurile mucenicul seamănă din ce în ce mai mult cu bunicul. Mătase

Neagră cu care poţi s-o brodezi pe Lilith întreagă pe urzeală de gene

Fugară, pe la cântători, atingând în treacăt puful de cocoşi fremătători,

Printre flăcări iuţi de pene, galben, verde şi albastru desfundătoare de

Vene--inima-i un lac pe care aripa-l mângâie, sărutarea ei miroase a

Tămâie. !i-i atât de săracă încât acceptă să fie imaginea oribilă,

Generatoare de veşnic plictis, a străvechii firme

Paradis

Stabilirea unui mediu propice

Jumătăţile de oră se caută sus, în orologiu, în podul imaculat unde

Mi-am aruncat vârstele foarte puţin uzate pe la încheieturi, uneori gata să

Pleznească sub presiunea mugurilor albi ai cărnii, în podul lung şi ceţos

Care trece prin infinit ca o venă fluorescentă în care am aruncat băncile

De fier pe care-am stat în parc, şiragurile roşii de paşi uscaţi care

Mergeau la întâlnire. Cerul e plin de mirese înflorite pe care, o ,Doamne,

N-am cum să le avertizez! Alunecând din dantelele siderale vor cădea

Lângă mine, târând constelaţii stinse şi vor deveni şi ele trunchiuri grele,

Innodate--surorile negre, demistificate, care scriu cu ghearele pe pereţi

Toate imnurile pe dos: a trecut pe sub fereastră un amant frumos,

Medieval, cu tâmplele aurite zvâcnind încă în ritmul tropotului melodios

De cal şi doar a scuturat puţin noaptea plină de balcoane şi i-au căzut la

Picioare toate soiurile de icoane. Aşa se spune de obicei că bărbatul face

Prăpăd între femei, între fuste cu paiete, între papucei, între ciorapi de

Mătase, între cercei, între voaluri din ce în ce mai fine pe care le ia în

Coarne croindu-şi voiniceşte trecerea spre zeul lui bătrân şi însingurat,

Zeul masculinităţii ajunse la apogeu, al materiei goale din care, eventual,

Se pot face oale--cu apăsări gingaşe, ele, specia fină, adăugând lapte

Dulce şi lumină închid lutul într-un cerc hipnotic, cu ceremonioase

Legănări potolesc cruzimea de fiară, riscându-şi, ca orice dresor naiv,

Fericirea. Prima faţă îmi spune Adio şi se lasă luată de vântul de

Dimineaţă , a doua faţă, încă mai roză, se odihneşte-o oră şi porneşte

Spre văzduh, evaporarea tinereţii nu se termină niciodată, nu se consumă

Decât transparenţele protectoare, uleiul care ne ajută să alunecăm mai

Uşor în oglindă şi înapoi, în sinele desperecheat şi năpraznic. Că eu

Chiar trăiesc fluviul, imaginile aduse de cine-ştie-unde le absorb cu partea

Moale a creierului, crescătoare şi tot mai inconsistentă, contorsionată spre

Absenţe, că mă hrănesc printr-un pai ca să rămân independentă,

Scufundată, tentaculară, abisal-sedentară, verde-mov, elementară când

Raza printre neclarităţi se desfăşoară.

Fântâna Latină

Ignorându-mi cu desăvârşire originea divină căutam pe Mama şi pe

Tata în Fântâna Latină. Verbe simplificate duc gândul la vale până-n

Străfundul materiei fetale unde apa curge cu scânteile-n jos, ca un cer

Ondulat în care rugăciunile s-an înecat. Obiectele treze cu aspect de zeu

Străjuiesc intrarea în Mausoleu. Gura aleargă de la o ureche la alta,

Cuvântul nu se formează, sunetul tras prea devreme din creier sângerează.

Ecouri vin de peste tot , se condensează idiomul, noţiunile-şi pierd

Rădăcina sacră pentru ca-n centrul vorbirii să rămână omul; sub o

Perdea de adjective. Eram în corp, moalele melcului se răsucea în spirala

Străbună, deschisă-i calea spre limba română şi totuşi fiecare idee atârnă

De-o piatră, abia se citeşte în apa filtrată, ca o adormire pe timp de

Ploaie: n-ai să mori, nu, n-ai să mori atât timp cât voroava mai cade din

Nori direct pe ,,fiinţă", direct pe ,,putinţă", direct pe fiecare lucru

Inconjurător făcându-l să strălucească. Puţin strâmbă e cărarea asta,

Duhurile-şi văd de treabă în negrele lor case, placenta stă bine pe cele

Patru broaşte ţestoase, mă simt ca un ţăran care intră pentru prima dată

Intr-un templu roman--păşesc cu aripile printre muguri de credinţă, nu

Sunt un vizitator oarecare, sunt cel în viaţa căruia axponatele au valoare.

Un Păstrător deghizat în haine de păstor. In spatele naturii sunt un

Muritor dar pe scena plină de verdeaţă cobor cu oile din cer

Schimbându-mă mereu la faţă. Că iubirea au inventat-o latinii atât de

Supărătoare pentru un moşneag ca mine-carne de prag-care lăsând anii

Deoparte mă refac din cuvântul ,,drag" şi-mi scot cilanele pe arătură, la

Soare, după un drum atât de lung prin limba moartă, prin surzenia

Pământului unde am strâns funiile, ca un bărbat, până când Mama şi Tata

S-au sărutat.

O zi oarecare de naştere

Sub perdele de gânduri, vara,frunţile coapte rânduri-rânduri, la intrarea

In melancolie: poezia trebuie eliberată din poezie măcar prin aceste

Plimbări de cocori care şi-au dat aripile la reparat--pe unii îi pândeşte

De-o viaţă bătrâneţea şi nu le dă de urmă. Prea umanişti. Prea dispuşi

Să se dea la fund, sub nivelul tăcerii, ori de câte ori se privesc în oglindă

Şi imaginea se-ntoarce către sine aducând fiecare punct să plutească în

Lumină, dar nu întregul ci doar radiografia lui confuză. Ziua de peste zi,

Balconul de deasupra balconului, utilitatea de pe culmea inutilităţii când

Aerul nu mai poate să-i definească şi forma uită de multele ei denivelări,

Nu lipseşte pianul cu ale sale transparente alergări ce prefac violenţa în

Tristeţe, nu lipsesc Spiralele de Angora în care părţile de porţelan ale

Trupului se odihnesc. Prezenţa lemnului nu întru totul mort al scaunului

Care reacţionează greoi la chemarea razelor--o, da, şi pentru mobile e

Totuşi vară şi vor trebui să rodească prin vreun ungher, sub o fustă veche,

Sub calorifer... Nu se mai poate răbda pe sine ca centru al lumii, căldura

Cerută de trup, minutarul care vine spre el cu suliţa ridicată, stratul galben

Al pielii, dulcegăria inventată de prietenii dezlegaţi unii de alţii, deşi în

Acelaşi cerc verde al becului de la crâşmă. Că istoria se strecoară, ca o

Potaie flămândă, printre picioare, unde nici gândul nu cutează s-o caute.

Zarva fără chef şi cheful fără zarvă--de-ar fi un ventilator în această

Americă de Sud fumurie comprimată între sânii celor două zâne-Chelneriţe.

De-ar fi un ştergător-de-transpiraŢie. De-ar fi un motor! Doar

Halba a rămas în imaginaţie, totul se-nvârte-n jurul ei, ameţeala asta a

Orzului şi-a moaţelor de hamei, ideea copleşitoare că bărbaţii ar putea fi

Cai sau măcar căluşei rotitori, ca în visul sticlos din televizor.

Conservare

Mă păstrez pentru ceea ce nu va fi niciodată: altarul ăsta e un

Titanic pe care zeul mi-l scufundă în memorie, în verdele

Inconştient al uitării. Rudele mele de apă au pornit împotriva

Oglinzii-cearcănele se-adâncesc ca două bărci de piele vânătă

Ce poartă ochii grei înapoi, în magma purpurie din care vor

Ieşi, răcindu-se, toate lucrurile de care am nevoie în veşnicie:

O baterie, un sfârşit şi-un început cu mânere de argint, o poză

Cu tine din care să te scot când o să simt că nu mai pot, o maşină

De tocat secunde, un indicator spre niciunde... Nu trebuie să suni

Atâta la sonerie, ceva în mine aproape că învie, trandafiri şi

Crini aruncaţi pe pat fac din tine, acum, un bărbat. O să discutăm

Mai târziu; în cubul ăsta de tămâie nimic nu pare-adevărat: m-ai

Părăsit sau poate, dragă, noi încă nu ne-am cununat? M-ai rupt

Din marea nemişcare sau tocmai m-ai înmormântat? Refluxul

Asta de candoare e un regret nevinovat sau o tardivă consolare

Fiindcă făcusem un păcat? Ştiai că sunt de catifea sau tocmai astăzi

Ai aflat? Diviziunea celulară în ce direcţie-a pornit: spre naşterea

Mea princiară sau chiar spre minus infinit? Şi musca lunecănd pe-o

Nară e Pa sau Bineaivenit? Iar voluptatea asta supremă, impresia că

Te ţin în braţe pe un atol, e un orgasm sau doar o simplă inoculare

Cu formol ?

Cum am plecat eu de acasă

Iarba lungă plânge la geam, se răceşte pe pereţi lumina grasă, cu tălpile-ntoarse

Pe dos ca să nu fac zgomot, am plecat suspinând de-acasă. Peisajul se contractă,

Ţara-ntreagă se face cât o vatră luminoasî, fruntea se izbeşte de praguri ascunse: intru în

Piatră. Intru în piatră şi mă găsesc netăiată, neşlefuită, nedeprinsă cu cele

Minerale, hrănindu-mă cu seminţe de catedrale: nu sunt în stare să sufăr aşa

Cum trebuie, nu sunt în stare, sentimentul e arhaic într-o inimă nisipoasă care

Se surpă prin ungherele fiinţei, ca un bolovan mă duc la fundul credinţei, cu

Spinarea zidită. Aştia-s ochii, vag rotunjiţi în hrisolit, alunecători pe sub

Mantaua terestră: recunosc o pictură rupestră scandaloasă şi-mi dau seama că

Sunt tot acasă, sub mormanul de nopţi nedormite aruncate sub pat, întinerind

Incomod, cu zvâcniri de lăcustă pe covorul perceput ca o pustă. Rod o uşă

Boltită în straturi groase şi mă târăsc, obosită, spre culmi de mătase--plecarea

Mea de-acasă e o-ncîlceală de fire viscerale, ca o albină care-a-nţepat mă deşir

In zare, păstrând necontenit legătura, prin movul serii, cu centrul apotropaic al

Durerii. Că mai sfântă de-atât n-am putut să fiu având în structură daimoni şi

Lilieci şi-un fel de-a fi prea zglobiu comparativ cu lucrurile seci. Şi fuga mea-i

O dezbrăcare neruşinată de contur căci vreau s-ajung în locul pur de unde se

Schimbă anotimpurile, de unde se răsucesc timpurile, unde sw fac ochii rubinii

De zburător, unde toate senzaţiile se-mpletesc într-o frânghie cosmică de care

Poţi să tragi apa. Şi furişându-mă ca o mâţă curată, cu carnea de vată, o să trag

După mine numele calde.

Ai încredere, străinule, în Fiul Risipitor!

N-o să ajungă prea departe, da, despre el vorbesc, despre cel care face răni

Şi le lasă mustind să se dezvolte în culoarea roşie. In general societatea

Ucide artistul ca să vadă din ce e făcut şi abia apoi, reasamblat, îl ridică

La rangul de la-nceput. Prin cele mai tenebroase galerii e nevoit să fugă

Acest bibelou care se teme de păroasa mână burgheză. Fiecare literă, pe

Un vârf de sticlă, gata să se prăbuşească în autobiografia adîncă. Il

Recunoşti uşor: e cel care, la capătul sfâşierii, nu cere pomană, aşteaptă

Să se deschidă norii şi Cineva de Sus să-l bage în...seamă, binevoitor.

Sau, ca un soldat convalescent, se-ndrăgosteşte de infirmiera urâtă şi

Scrobită care-i procură un surplus de morfină, jocurile din luna mai în

Cârjă de sulfină, anemia, lipsa de calciu, primăvara, când tot ceea ce

Inmugureşte îşi trage seva din el. Nici un fel de maturitate nu tulbură

Pulsul, azi e în Franţa, mâine în Balcani, ferindu-se de lăcomia

Marmurei funerare, mama minerală a glorioşilor disperaţi. Nevoit să

Umfle de multe ori cu pompa o dimineaţă octombriferă cu membrană

Rece şi groasă care se lipeşte de aripi. Când trage lucrurile din oglindă,

Când scoate câte-un fleac din Râul-care fură chipuri, când el însuşi,

Fosilizat, este salvat de la naufragiu de braţul coclit al Victoriei, aceste

Sărbători oarbe, avortate din calendar, alcătuind Timpul Adevărat, Timpul

Adevărat şi Spinos, al sălbăticirii spirituale. Apoi când întors pe o parte

Cu spatele la animal, acoperit cu frunze uscate, îşi numără inelele de pe

Tulpină, răbdare, răbdare, Viţelul cel Gras are să vină, un Tată Falnic o

Să te ia acasă şi-o să mănânci, lipsitule de digestie, bucata cea mai grasă

Pârâiaşe galbene de untură stelară or să curgă pe la colţuri de gură.

Comfort. Căldură. In sfârşit, s-a întors în apartament Cel-fără-gănduri.

Omniabsent.

Există o noapte

Nu ştiu dacă o să mai încapă un an în trup cu toate că i-am deschis uşa

Ademenită de fostele mele chipurri rugătoare. Nu ştiu dacă cele trei sute

Şaizeci şi cinci de pâini şi câteva felii sunt, pentru mine, în chioşcul de vis-a-vis.

Să hrănesc forţa motrice, cu

Pate de Ficat? Iarna asta are nevoie de sînge, simt că se face primăvară ca

O golire medulară şi dezgheţarea presupune intrarea abruptă în păcat. Ca

O şampanie iubirea va arde pielea patruj'doi facilitând îmbătrânirea cu

Toate punctele ei moi. Ieşind din adâncurile congelate carnea se va

Frăgezi pe spate şi ferindu-mă de tine, dând mereu înapoi o să-mi sap

Cu picioarele o groapă în noroi. Urmează nopţile de groază când, la

Adăpostul cucuvelelor, taţii îşi strigă, prin guri adolescente care absorb

Intunericul, iubirea pierdută şi dimineţile din ce în ce mai repede smulse

De pe iarba fragedă, jupuirea sufletului. In unghiul gol şi fierbinte al

Cotului, capul tău aerian, fără trăsături şi totuşi groaznic de posesiv,

Nebun, carnivor, cap de primăvară ce a reuşit să iasă din vis sfidându-mă

Acuzator şi care e în stare să-şi ia rolul în serios, să graviteze ca o

Planetă de os prin camera joasă, luminând slab, căutând amintiri,

Reflectând ca să se-nchege un fel de minte gelatinoasă în care

Răsturnându-mă goală să mă împingă, alunecoasă, până la capătul

Percepţiei. Dacă vrei să-nclini cuvântul către tine, să-i sorbi parfumul,

Cuvânt crescător din inima care funcţionează cu cerneală, dacă vrei să

Simţi elasticitatea versurilor punându-le sub tine, există o noapte pentru

Aşa ceva, deplină, o beznă care umple golurile lăsate de lumină, o

Ceremonie a părţilor ascunse care se întorc în noi, din păgânism, să

Danseze, robuste, să se incorporeze, în marginea creştinismului să

Delireze. Ce bucurie, să ne lăsăm greutăŢile pline de iubire undeva în

Puful de pe lună, să nu ştim unde s-au scufundat şi să nu le căutăm

Niciodată, refuzând categoric acuzaţia de

Păcat.

Te salvez în poezie

Nu mai am nici o convingere de când te-am întâlnit şi trupul e o corabie

Fără cârmaci, nu mai cred în nici o doctrină deşi îmi fac datoria ca o

Algă în ape călduţe, de la un pas la altul mă ţii în braţe doar ca să nu

Cad în idolatrie fiindcă ţi-am spus, ca o cretină, că eşti zeu. Nu tu eşti

Zeul ci Adormitul din Tine, lipsit de falsă pudoare şi de conştiinţă,

Lunatic, a cărui singură datorie e masculinitatea. Pe când tu, urâcios şi

Apatic, crezi că raţiunea de a fi mai are vreo însemnătate pentru o fiinţă

De mult ancorată în moarte, care prin ritualuri diabolice îşi menţine

Frumuseţea şi calmul:Surâsul de pe buze e sfârşitul, reprezentat în aşa

Fel încât să nu-i sperie pe Inocenţi. Lasă-l să vină cu mine pe Inconştient

In durere, în dormitorul meu acvatic cu cearceafuri vegetale să putrezim

Impreună în acte abisale care să elibereze zborul intens. Aştept ceva

Concret de la tine, să mă trădezi sau să mă umileşti-doar eu am sădit

Sămânţa revoltei în ochii tăi diavoleşti, nu te preface că eşti atât de

Blând: merit tot răul din tine, într-o singură doză, cu pricepere

Administrată după o monstruoasă îmbrăţişare între două mase informe

De lut. Rămaşi fără instincte, când vom regăsi aspectul antropomorf,

Trăgând de pârghii care acţionează cu întârziere ne vom părăsi, vom

Pune povestea la uscat cu o luciditate de somnambul care păşeşte peste

Orologii tot mai departe, spre ultimele acoperişuri, spre prăpastia de

Fosfor plină de scheletele lunare ale visurilor. Intinde mâna şi opreşte

Ceasul, în părul meu secundele ca într-un lac de acumulare aşteaptă

Forţa eliberatoare a degetelor tale, electricitatea de felină, încărcătura

Animalică s-o transformi în lumină. Nu-mi cere să mă resemnez doar

Pentru că tu n-ai găsit încă gestul potrivit, gestul care să le cuprindă pe

Toate, gestul omului de ştiinţă în halat de ucigaş care în numele ideii

Va tăia un iepuraş. Nu-mi cere să renunţ la lucrul acesta pe care nu-l am,

Care mă posedă ca un prorprietar egoist, ca un capitalist, nu arunca pe

Mine Infinitul ca o vină de netăgăduit.

Tablou static

Se duce la fund-atât e de grea poezia mea, rupe raze care stau treze noaptea

Ca să ţină în braţe imaginea ta, surpă în cădere plafoane de ceară şi miere:

Distruge căsuţa de vară în care ne-am uitat dublurile de fân uscat pline de gângănii verzui

In care tăcerea a scos pui. Pe fusele orare numai lână: lână de Londra, lână de Paris

Pe cărări atât de moi orele ne-nping spre paradis, pasul riscă mereu să se-nfunde în

Coama stufoasă a vreunei secunde. Incepe să ne crească muşchi pe partea umbrită

Nordul ocult în structurile copilăriei se aprinde şi orientarea devine posibilă fără momeală

Doar urmând fiinţa vegetală ce înaintează prin clorofilă până în locul unde copacul

Se transformâ-n filă,filă ce păstrează pe dos o abraziune în care gândurile, adâncindu-se,

Devin motiv de eroziune. Şi iarăşi poezia mea rămâne grea, fecundată de

Un monstru submarin căzut târziu din tărie,Pârguit în chilie lichidă, între icoane

Acvatice cu fond ultramarin în care sfinţi solzoşi, putred de bărboşi, se-nchină la firul

Muced de lumină rămas de la facerea lumii-ntre alge: vorbe de apă, vorbe stătătoare

Pe care ideea pluteşte fantomatic cu toate pânzele întinse, aproape păgâni, aproape umani,

Sfinţii ăştia au suflete de marinari şi comorile la care râvnesc, deşi au nume latinesc

Se-ntrupează aurifer în cranii de piatră. Zăcămintele, iată, sunt morminte sacre.

Trece vara, fuge porumbul-poezia mea rămâne ca plumbul, fuge grâul spre pâine, fug

Strugurii spre vin, m-ating în treacăt zdrenţuindu-mă puţin, dimineaţa fuge pe tavan

Noaptea fuge pe acoperiş, veacul se scutură de mine pe furiş, ora trei dupăamiaza o bat în

Cui, între muşcate, ceasul plânge ca un văduv: ai murit,

Singurătate?

O punte minerală

Ea poartă cravată neagră, grosolană, gâtul vegetal se prelungeşte strâmb în apă

Pe-o axă frântă de cristal, fusta se desface şi se strânge-capriciu de umbrelă ursuză

Care visează să devină prin exerciţiu ritmic meduză. Pantofii dezorientaţi

Prin nisipul lunar au pierdut legătura cu tălpile verzi, paşii ieşiţi din sistemul binar sunt

Duşi de unde peste tot şi niciunde. Mă odihnesc în ea ca-ntr-o husă de catifea,

Fraiera asta te-a iubit enorm, i-au rămas pe dinăuntru declaraţii vestejite care nu mă lasă

Să dorm. Cămaşa albă intersectează un câmp de nuferi înfioraţi, căci fiecare e

Prelungirea imaculată a bunilor fraţi din adânc, a năzdrăvanilor care n-au apucat

Să se dea cu mine pe derdeluşul anilor. Serafica musafiră încă mai cântă, cântec

Intern, globular, în sufrageria tapetată cu lintiţă, la pianul de os al unui vechi locatar,

Abia îmi menţin echilibrul pe meridianul ăsta fugar, noroc că ea mă ţine strâns cu muşchii

Ei albaştri. Alunecăm pe străzi embrionare, vizităm altare decapotate, ea în calitate de

Sfântă, eu din inerţie căci în capul meu moale credinţa e o sinergie. Inhămată la

Jugul crepuscular al somnului ea ară nesfârşirea de rubin dinaintea Domnului. Trecem în

Alt secol, cu alai de raci, carnea nu contează dacă eşti dibaci, dacă eşti teribil, dacă eşti

Fidel,doar vegetaţia ne mai posedă niţel, legănător, tu n-ai ştiut, nenorocitule, s-o

Dansezi atât de uşor, acordeoane-ndepărtate împing anotimpul înţepenit în valuri

Părul ei se ondulează lent, în sala de bal reverberează eternul prezent, valsăm cu

Incetinitorul pe sub arcadele de smarald, ea în calitate de zânăfluidă, eu în calitate

De herald care vesteşte apariţia scânteietoare a unui peşte-minte necoaptă, par doar un

Defect de structură în splendida ei osatură dar nici nu poate fi vorba de trădare:între

Noi s-a sudat definitiv

O punte minerală.

Cereale

Simt, da, cum se-ntăreşte clipa pe mine, plină de boabe uscate ajung noaptea-n pat,

Inchipuiţi-vă ce hal de odihnă răsucită pe paiul trupului culcat, închipuiţi-vă

Ce adâncă e legătura cu grâul şi porumbul când, nemaiputând să sufere, carnea cade ca

Plumbul, când, surpându-se muşuroiul, se prăbuşeşte din ceru-i verde păpuşoiul

Rânjind ca să creadă ceilalţi păpuşoi că ce bine şi plăcut e-n noroiul de apoi. Şi

Inchipuiţi-vă cum se nasc ideile-n lapte şi cum se-adună-n spic dureros ca să

Formeze o coloană a minţii pe care vântul o leagănă aplecând-o uneori până jos. Frica de

Moară, seara, când în liniştea de rubin ce paralizează-ntregul lan se vede umbra

Marelui Ţăran. In stratul câinelui cu toţii am îngropat câte-un os ca să ne fie la

Bătrâneţe de folos-fusese doar un os de apă din care lacrimile izvorând argintează

Crezul şi umflă dulce şi perlat orezul. Bătrânii mei colo-n tulpini mai mişcă-fost-au

Ei bătrâni de hrişcă, soi tare,vechi de tinereţe printre fiinţele-astea mogâldeţe care

La tot pasul sună, muzică bună, limbajul lor redus, pieptul adâncit de lingoare pe sub

Secerătoare. Şi după aceea, noaptea, voal după voal pe biserici, pe case, pe toate

Corpurile zidite ei le-ncheie lung cu grăunţe strălucitoare. Atâta răbdare! Răbdare

Nocturnă a celor fără memorie. Inotând prin ciulini, lăsând agăţată câte o dupăamiază

Intreagă cu membrana de aur sfâşiată, cu orele pulsând la vedere, ouă de miere în

Pieliţă de vară. Goniţi fiind de-acasă lasă-n urmă şiruri de mărgele-ziua de mâine

Stă mândră pe un piedestal de pâine. Semnele coapte pe toate le vom mânca şi-apoi ei

Vor trebui să se-ntoarcă prin noi, echilibrul dintre august şi septembrie va fi ameninţat,

N-o să înţelegem niciodată de ce Supraomul înălţat pe cruce cu zdrenţele fâlfâitoare e

O Sperietoare.

Casa Scripta

Soţul, obiect uşor pentru soţia-dirijor a avut cândva sentimente, bălţi în care

Se-adunau cuvintele de prisos înainte să ne mutăm în Casa Scripta unde ceremonialul

Cere să te lepezi de putere ca să descoperi că ai pereţi, că e ceva între tine şi lume care

Te face să reacţionezi târziu, părând că ai luat o decizie importantă de unul singur, poate

Chiar în pielea goală în faţa mesei încărcate cu lucruri interzise devenite, lăsând

Orice precauţie la o parte, delicioase! Și pentru ca lumina să nu se termine

Brusc, înfăşurată pe munţii reci pe care n-ai cum să-i îmbrăţişezi, pentru ca apusul

Să supravieţuiască sub veioză, fascinant întins pe mucoasa lăuntrică a zidurilor,

Suprapus somnului, făcând legătura dulce cu răsăritul ca să te scoli cu convingerea

Că timpul e un gât argintiu de lebădă care trece prin dormitor ca o punte a îngerilor

Grăbiţi să apuce trena aurorei. Căldura viscerală din plapumă, sub straturi brute

De poezie, unde miroase a licornă, a holtei ucis de paternitate într-o baltă de cafea.

Descoperirea frumuseţii fiind primul act de credinţă, până şi o piatră poate fi

Oglindă, ochii coboară în sfera minerală şi surprind sfinţii cristalizaţi care stau la baza

Marilor Bărbaţi. Imponderabilitatea e asigurată de spini lungi, timpul liber se răsfaţă pe

Pernuţe cu dungi, arborii sunt deja sicrie şi-n pădure scârţâie morţii din scorbură

Atinşi de secure. Liniştea te cere, corul antic îţi cântă numele prăbuşit din nori, cu

sentimentele rupte te târăşti spre metafore: chiar crezi că pe hârtie cu cundeiul se

Pun oasele la loc, aplecate spre dreapta pe câmpul tămâierii . Cum că mintea e o apă cu

Gânduri care poate să curgă printre rânduri şi vrei ca babilonia să se facă femeie ,

Să vorbească toată ziua scăpând noţiunile pe gresie să le facă ţăndări numai amorul

Să meargă mai departe fluturând cămaşa ta brună pe carnea adusă de la sală, de la

Hamalii din port, din larg îmbibată cu vânt, carnea sărată prin care simt şi eu lumea

Placenta secretă de peste o sută de chile în care orhideea devine periculoasă.

Să mă vinzi, să speli cărbunele cu lapte, să văruieşti trecutul uscat din care izbucneşte

Pe ici pe colo un prezent îndurerat.

Un discurs pe vârful grămezii de gunoi

Trebuie să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub Ţară, să nu se dărâme, să-i

Ţinem ca pe tavă pe cei care, cu glasul lor de carne, cer zile grase şi nopţi

Mătăhăloase. Sudul îndeamnă mereu la revoluţie--e doar presiunea romantismului artizanal al

Hulitorilor de Tarabostes. Atâtea adevăruri freatice crează o structură glacială

Pe care pătura de jos încremeneşte. Hoţii cereşti au reuşit să fure toate pietrele preţioase

De pe curcubeu, o palidă fundă fumurie anunţă sfârşitul ploii, toate sufletele fabrică

Mătase cenuşie pentru aristocraţie, pe bandă de calc lila anotimpul intră în

Sufragerie, catifelează simţurile, mai ales femeile vor o răscoală în carul cu fân unde acul

Busolei se simte între miresme stăpân, stăpân fosforescent, zgârie bezna pe capul negru,

Alunecos, capul pe care îngerii nu rezistă nici o secundă, izvor de singurătate

Rotundă. Idolul cu litere se cere tămâiat la fiecare început de frază altfel nu mai înaintează

Nu mai răsădeşte în şir butaşi cântători care prind rădăcini gâdilătoare în reveneala

Creierului mare. Glorie spiritului meschin care face teci pentru fiecare spin-războiul

Celor două roze se închide în ore minuscule înfăşurate-n patrafire, şoarecii sfinţi

Rod istoria, o trag uşurel din morminte risipind perle din împletituri putrezite. Trebuie

Să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub ţară ca să ţinem frâiele mucegăite. Scoatem

Tinereţe stricată din calendar, prin galerii se rătăcesc rudele coborâtoare, sub scoarţa

Groasă a arborelui genealogic fluturii depun secunde fluturătoare, ce inutil e orice

Efort logic, ochiul e doar un nodul geologic, nici o pârghie nu se mişcă, vântul schimbării

A secat, trebuie să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub pat pentru ca somnul să

Dureze, să nu deraieze, să nu ne curenteze când atingem veşnicia, Doamne poate ai un

Lapsus, ai uitat cum se numeşte ţara asta? (rimează)

Munca

Ziua de-ntâi mai cu paraşută roşie coboară ducând uneltele la subţioară. Ii ies

În întâmpinare fericite şi răscoapte mâinile din o mie nouă sute şapte- capetele de azi

Simt la sfârşitul coloanei infinite vânzoleala aia de vite lihnite, braţul artistului plin de

Vene izbeşte piatra ca să facă vertebre, cutremură măduva de ţăran căruntă, strânsă

Toată în ceaun, în ţest, în tigva care-a-nfruntat boierul de la bărbat la bărbat.

Mesele-ntinse la iarbă verde-miroase a fustă sub care s-a rătăcit o lăcustă-peisajul

Iese sfios din tablouri englezeşti, ciufulit şi epuizat ca un Tată-Mare căruia i se dă

Deşteptarea, din ce ne-a lăsat Bacovia mai putem înjgheba un colţ natural în care

S-aruncăm ambalajele goale. Vremea-i blândă, creierul român e un ogor bătrân deprins

De mult cu stăpân, din care o s-apară, dacă mai e vreunul în stare să ţină plugul

Cloşca şi puii ei de aur care răspândesc belşugul.Sub bolţi întunecoase izul

Bizantin face pielea găină, a fost îngropat cu pompă mare efortul şi ne-a luat în braţe,

Ca pe nişte prunci, comfortul. Zeiţa păgână s-a emancipat, are acum corpul subţire

Şi catifelat, adânc strunjită de educaţie stă să se rupă de-atâta graţie, la

Coroniţa de spice cu scârbă-a renunţat căci a aflat în sfârşit dulceaţa cuvântului ,,pat".

O nouă formă de adoraţie ne paşte, idolii s-au mutat în oglindă şi dictează graseind,

Mâncînd rădăcinile emoţiei, realitatea se naşte din tiparul rigid de argint cu organe

Supradimensionate care nu mai găsesc refugii destul de adânci. De unde să ştim că dragostea-

i

Un copil de marmură, figura de animalse scufundă-n mătase, din vena deschisă verdele

Şi rozul se scurg pân' la ora şase, muşchiul abisal a fost învins de-naltul feudal care se

Piaptănă întinzându-şi părul pe gândurile compacte, se face prin rotaţie manuală ora

Şapte cu marginile atârnând peste secunde-le ţine în puf-se simte corpul prânzului

Inaintând prin zăduf, şolduros, senzual, cu maluri pe care cafenelele se deschid lăsând

Să crească spre soare

Piedestaluri.

Ingerul expirat

Rezervele de zahăr din omul-rădăcină, din corpul subteran încărcat cu

Gravitaţie faustică, produc această usturătoare verticalitate rustică de cuier-pom

In mijlocul gândurilor. Impresiile flutură. Cât de departe ultimul rid se bucură,

Rid din copilărie, organ închis atacurilor dinspre filozofie. Trebuie să-i dau

Neapărat un nume clipei, să nu moară nebotezată şi-apoi mov şi plină de alge brune

Să se-ntoarcă în mahala, să dea târcoale grădinii părăsite cu zodiace în care dorm uneori

Aşteptând venirea Sculptorului. Să mă finiseze cu şmirghel stelar? Dar nu mai vreau

Fiindcă deja semăn destul cu lighioana la care mă închinam. Reciproca nu este valabilă.

Acum tu o să te scoli şi-o să-ntinzi lumea între gene, sub ultimul arc al cortului

Lung de mătase piesele mici au ieşit să-ntâmpine ora şase. Gălăgie în Babilonul ăsta de

Guriţe lucioase lipite de capătul rotund al vorbirii, au pătruns vocalele până la oase şi

Consoanele au ieşit pe partea cealaltă a gândirii perforate, în curând liniştea o vom cerşi de

La ingratele aparate. In curând liniştea o să aibă straniile ei suprafeţe imprimate în substanţă

Lunară doar la intrarea în icoană, în imaginea sfântă a Sinelui sătul. E deabia şase şi

Cinci, partea putredă a viitorului a-nceput să miroasă, sub pijama cozonacul fierbinte n-are

Nici o tijă de susţinere, nici o axă, aluat împrăştiat de bărbat în care secundele trezite dospesc

Trimitere la sexul vegetal al faunilor, la răcoarea mitului crud, de la înălţimea apelor

Fetale mişcarea alunecă spre membre pe drumul ei ud. Nu eşti, prietene, decât un Nud

La care alt Nud râvneşte, cel mare înghiţindu-l pe cel mic dă iluzia că zămisleşte, cel

Mare trist şi mângâietor, cel mic lipsit de ajutor. In nordul osos din vârful capului aş vrea

Să-nfig o cruce: în mine e-ngropat, alături de eul liric, îngerul expirat dar dulce.

Dovezi

S-au găsit acele părţi seci ale anului, nu departe de imitaţiile negre ale omului modern

Folosite ca fiinţe ale Noului Infern în parcuri cu penaj vestejit ori chiar acasă, în globul

Orb pentru dormit. Se stă, Stăpâne, la taifas pe partea nevăzută a orei, domni şi doamne

In extaz îşi pipăie trecutul de atlaz jignind de bună-seamă pe Măria-Ta, Lutul, deranjând

Infanţii şi Infantele de sub aripa ta de catifea, blocând uneori căile fireşti ale

Uitării. Se recunosc, nenorociţii, în tot ce venerează: în fundul ochiului oglinda Eului

Rămâne trează ca la un soi de câini sălbăticiţi, foşti prieteni ai omului care-n loc să

Cerşească milă şi adăpost s-au apucat să-şi facă singuri un rost. Un rost, Stăpâne, auzi, un

Rost, căutând manivela în carne mecanicii ăştia inconştienţi or să te răstoarne, umbrele lor

Deja evadează prin crăpătura roşie a serii, devin pozitive sub felinare, în grădini în care

S-au înrădăcinat tot soiul de intimităţi: ei nu se iubesc între ei dar ştiu să se lege

Câte doi împotriva somnului, împotriva tăcerii şi, în primul rând, împotriva lor. Ei

Aproape că se recită, se declamă, sculptează-n creieri o ideogramă, procesul de

Mitridatizare a sinelui apare-atât de clar în nopţile de jar verde când neoanele se-ncolăcesc

Pe cele mai şocante nume şi, să spun drept, fiecare nume-i un lăstar otrăvitor

Al trunchiului ordinar pe care-l simţi în Măreţia ta forînd puţin câte puţin. Şi ştiu,

Rotundule, că această presiune împinge florile în sus, pentru ei risipa frumuseţii nu

Va fi nicicând de ajuns. Tu, care înghiţi copite, înghiţi capătul greu al mişcării producând

Această splendidă statornicie generală care se simte bine la ora prânzului când soarele

Rămâne-nfipt în moalele capului şi imaginea desprinsă de carne a omului urcă în ceea

Ce ei numesc, aiurea, cer, Tu, a cărui putere de iertare durează trei luni cu

Izbucniri de gingăşie, cu mărţişoare, lăsându-i să se mai adape o dată din păgânism,

Gândeşte-te bine, lasă ideea asta să-ţi răscolească scoarţa neagră a percepţiei tale uriaşe:

E timpul să te aperi, poate chiar cu

Ghioaga minerală din Precambrian.

Balada din care nu mai poţi să ieşi

Sigur că n-ai să te internezi niciodată cu mine, se ştie că nu sufăr de nimic decât,

Pe ascuns, sufăr de mine şi de-ale mele fiinţe roz cu ciocul mic în care moartea se

Simte bine înconjurată de fete cu care s-a jucat îmbrâncindu-le-n lancea câte unui bărbat--

Aceste brunete care nu se mai pot mişca decât pe tălpi de burete, printre paiete, ca

Nişte amintiri incomplete, câte şapte ţinându-se de mână alcătuiesc o fostă săptămână

De-a mea, câte una acoperită cu ore verzi ca o nălucă scoate vârful nasului din oglindă

Dar nu ştie unde să se ducă, a uitat drumul până la trup, se poate spune că visează

Intreaga realitate într-un creier de spumă, lumea atârnă sub sprîncene dezumflată,

Strâmbându-se de durere în vârful frumuseţii stau acele feţe ale mele pe care le-am

Abandonat pentru ca ziua să se ridice iar deasupra nopţii, uşoară şi strălucitoare

Ca să se dezlipească de lut obiectele solare, pădurile cu creastă răşinoasă, pajiştile

Rostogolite până acasă, noi în contur finit cu câte-un toiag înflorit, bagajele carnale

Pe care ni le-au lăsat în grijă cei plecaţi în infinit, aparatele de vorbit în care limba

Ocoleşte mereu adevărul fiindcă e straniu şi în total dezacord cu pofta de a face bine,

Oricui, oriunde, oricum, scara sprijinită de umărul de fum al sfinţilor, lipsesc atâtea

Tălpi până sus, piciorul face găuri în mişcare şi pasul cade înapoi sub papuc, mi-e

Lene să zbor, predicatele şi subiectele le voi primi uscate şi răcite, o sinucidere a poeziei

Şi dezumflarea glandelor ei zăpăcite, de-acum va fi linişte între El şi Ea, un drum

De pene cenuşii pe care rădvanele pline cu strigăte ale sufletului nu vor mai hurui,

Somn uşor pe nicovală unde pulsul te lasă deschis în plăcere,te repeţi în aer ca un

Turn de himere, la fiecare etaj se ridică din ape acelaşi

Peisaj.

Corpul rock

O jumătate de creier gândeşte şi cealaltă, complet albastră şi dejugată se-adapă

In bălţi lunare şi doar ştie că nu trebuie să trăieşti niciodată strălucirea ci s-o

Laşi s-atârne în câmpul ei electric care desparte viaţa de moarte, teren neutru cu

Praf virgin în care mintea tăvălindu-se fără speranţă şi-aprinde becurile de Crăciun

Şi-apoi se scufundă în hipnotica undă. Acolo se poate dansa fără hamuri, oaia neagră

Se iluminează până-n vârful anatomiei gingaşe de sub lână, se vede în icoanele

Incandescente infrastructura păgână, se vede secunda când nevasta lungindu-şi

Picioarele alunecoase dărâmă orele de cristal frumos aranjate în raftul conjugal. Şi-apoi

Părţile corpului îşi ies din minţi, te obligă să accepţi cu ochii închişi răspândirea

Zdruncinăturilor în masa hipopotamică tumefiată a cărei singură grijă e să nu

Işi piardă echilibrul şi să scape biluţa iute ca o boabă de mercur. Pe o cărare

Foarte întortocheată ajunge pasul sub gheată şi capul în aură dizlocând o cantitate

Egală de beznă mortuară; punctele cardinale se deschid ca nişte evantaie

Din pene de corb--sublimul auster acoperă goliciunea din cer, savanele pufoase

Din care zeii au fugit lăsând în locul lor elefanţi electrici, imitaţii grase, sacrul

Nelocuit. Bărbatul ăsta nu poate să iasă din făt, din fructul ciclamen care răsare

Şi apune peste minuscula lume tixită de efecte personale, firele de păr cresc pe

Unde apucă rare şi fragile gata să predea ştafeta unei vegetaţii aurii adevărate

Care să acopere muchiile uscate ale piramidei în vârful căreia omul, consumându-şi

Estetica, devine sticlos şi schematic--omul de pe scenă, originalul fandosit

Care revine pe pământ ca să-şi renege copiile neputincioase, ca să se boteze iar în

Apă metalică şi să iubească maşinal între două

Concerte.

Un dac evadează din Iad

Pe-o sfoară ombilicală printre ore dărâmate prin puţul care pulsează dacul evadează.

Deasupra o aură pluteşte în amiază, Sfântul Cristal serios ca un templier o veghează. Ni

Se face teamă pentru contractul social, lunga căsătorie a săracului cu suveranul se

Apropie de faza când vârcolacul apărut din catifele, din pietre stinse şi rufărie

Gălbejită şi uscată în săli luminate de becuri minerale va da o reprezentaţie

Senzaţională. Te sărut cu ochiul mort: facem parte din complot. Şi să nu-ţi fie

Scârbă de mine, prefă-te că totul e-o halucinaţie de când te scoli cu mâinile mele

In cioturi leneşe până când vesperal mă ţii în braţe deasupra prăpastiei cu stele,

Fără nici o ameninţare, fără ca nici un sunet să se rupă între creier şi inimă din

Arborele vorbirii. Ascunşi în piper, e de-ajuns o boabă să-nghită orice matroană

Hapsână ori chiar o zână, o straşnică gâdilătură şi revărsarea instinctului matern

Va umple locul gol lăsat în Infern. Aplică ideile filozofice mătăsoase pe rană, nu tremura

Când natura pozează, cu toate revendicările făcute sul dacul evadează, dacul e

Auriu, o să ţi-l aminteşti în apă căutând în tine o poartă, o să ţi-l aminteşti împlinind

Dorinţe în poveşti, o extensie aventuroasă a micului revoltat. Tavanul creşte în vârful

Capului, o să lipim cu miere ideile una de alta ca să nu ni se mai pară nedreptatea

Ceva flagrant, stai cu burta pe oglindă să fim siamezi şi visul meu rece să

Se-ncălzească, soră cu moartea eşti, fiinţă îngfrească! Că ţie-ţi cresc perle în

Circumvoluţiuni şi gândirea se sprijină pe o mulţime de bile preţioase şi instabile,

Despotismul luminat te transformă-ntr-un intelectual bogat, jumate organic jumate

Visterie şi totuşi greutatea lumii se curbează căci dacul, pământească isterie,

Evadează.

Pentru Belşug

S-a rupt gândul cu tine, un capăt moale de timp s-a rupt de la încheietura

Bolnavă, de la umflătura plină cu nimicuri în care venele îşi varsă melancolia

Şi n-ai plătit, pungaşule, chiria . Lepidoptere intră şi ies, urcă pe contrasens în

Vers, încă o zodie nefolositoare a fost înălţată pe schele albastre spre soare, oarbă,

Pistruiată, cu reminiscenţe de madonă roşcată dar deja toată animal capabil să

Adulmece destinul şi să-l devoreze în timp ce noi tot facem ample ipoteze. O femeie

Bătrână pe lac cară lumină, o formă vântoasă din care griurile se despletesc

Căptuşite cu argint, undeva în vârful poverii ei incomode mă regăsesc slăbănoagă şi

Portocalie, călătorie cu cămila spre copilărie, păr scurt de culoarea scorţişoarei pe

Margini aurii de vânt s-au lungit întrebările până la tine mocnind, biete întrebări de

Puf, se acreşte primăvara de la rădăcina ei bulboasă în care zahărul a

Fermentat, picături dulci pentru cei care-ntr-o orgie naturală-au decedat.

Stări de păpuşă care habar n-are cum să meargă la culcare printre mieunături

Până la zeul de cauciuc de sus de pe şifonier, un stâlp de cuvinte se înalţă

Dezolant în mijloc de minte îşi aruncă umbra-n tipăritură, singura cale de-a

Ajunge-n vitrină unde păcatele jucăriilor vor fi iertate. Un sfârşit de

Libertate, o baie în eul amar pe care mereu l-am gonit cu un surâs sfidător

Inapoi în ţările lui rahitice. O bătrână fără carne, care nu oboseşte deşi aş fi

Vrut să facem o escală ca să mă conving că frigul e frig. Inalt de două mii

Opt metri timpul escaladat îmbie la culcare, acest lanţ vulcanic de clipe

A făcut destule ravagii obligându-i pe cei fără formă să se scoale de pe rug şi să

Pledeze în continuare pentru Viaţă şi Onoare şi, din vârful buzelor incandescente,

Pentru Belşug.

O reclamă veche

De-aici încep pietrele văduve, locul de concediu al poeţilor săraci, o plajă rece ca un omoplat

De femeie părăsită izbit ritmic şi inutil de apa sărată. Persoanele ceţoase se pot întinde în

Linişte până la marginea neputinţei, ca nişte piei de înger puse la uscat. Cu grijă, căci oceanul

Nu e încă limpede ci-i amestecătură de măruntaie, de prunci refuzaţi, de insuliţe cărnoase fără

Stăpân şi poţi să te scapi în tine şi să crezi că eşti tipul ăla frumos pe care se rostogolesc ochii

Blondelor în sus şi-n jos. Şi să te scoli de lângă Ură şi s-o iei razna dând cu şutul orelor

Abia ieşite din ou. !i să-mi telefonezi, să-mi înfigi în ureche o suliţă transparentă: vânând un

Animal de apă rămâi oarecum nepătat, accept întâlnirea, stai să-mi iau giulgiul şi tot ce-mi

trebuie

Pentru îmbălsămat. Acum începe de fapt poezia, vacanţa asta de enşpe stele, pietrişul pe care

frecându-l

Intre burţile noastre albe o să-l facem nisip. Nu pot să fac faţă promisiunilor, ceea ce iese din

gură

E ca o beteală, mă joc cu un sfânt toxic, îl dezbrac de poleială şi mă-ngrozesc când văd din

Ce e făcut. Până să-l arunc în ortodoxie îmbătrînesc cu cinci zeci de ani, sub scoarţa putredă a

Religiei este totuşi sevă caldă, o să-mi trimiţi ceva care să mă adoarmă şi ,,Te iubesc" o să se

Inmoaie ca o caramea, a fost delicioasă, da, a fost delicioasă iubirea mea. Alipirea oglinzilor--

Cele două jumătăţi ale lumunii--fixarea definitivă a trecutului în cuie, memoria rămasă pe

Malurile Babilonului ca un burete uscat, poverile sinelui la trecerea deşertului, cojile uscate

ale

Anilor pufoşi pe care i-am mâncat. A scos rădăcina pătrată din noi? Sau încă mai are de lucru

la

Lumina reflexivă a constelaţiilor,încă se chinuieşte să potrivească sufletul,să-i aranjeze

faldurile albastre,să

Stropească văzul cu strălucire? Căci poate ne-am înspăimânta văzându-l pe Cel Mai Bătrân

Dintre noi îngenuncheat, şubred în faţa soarelui, fantomatic în străfundul cuvântului unde

Înclină sensurile atât de delicate spre ferestrele materiei. El singur a inventat doar oboseala,

ora

Târzie, ideea că fiecare trebuie să aibă un pat, orizontala din care visele aburesc,

Lăsata secului pământesc...

Micul concediu

Printre ziduri de carene, cu aripi decupate, am ieşit din relativitate: m-a luat lacrima

La plimbare în ţinuturile ei de sticlă amară, tu rămăsesei un spate mare, crescut din

Inerţie, un soclu pentru raţiune, un soclu pentru sfera de jar în timp ce eu, respirând prin

Foioase, mă salvam din mitologie, din genul feminin, din iluzia că suntem la o cură

Balneoclimaterică, tu în pulovăr cenuşiu, eu în rochia aluvionară în care trupul se-adunase

Bolovănos între ore cristaline. Faună şi floră, numele de pâslă al florilor aspre cu care mă

Impodobeam, păsări şi animale scufundate-n luciul stins al limbii latine, singurătatea pe care

Noi o numeam iubire ca să putem folosi în comun ceea ce era strict personal, o periuţă de dinţi

Poate sau doar sticla cu Sirogal.Şi ne bucuram de micul concediu ca şi cum ar fi fost o răpire a

Prinţesei de către Cavaler, ne creşteau mereu alte braţe în locul celor ofilite, traseele pietroase

le făceam

In picioarele goale, tu doar în blugii suflecaţi cu reliefuri anatomice albite, eu în maiou

pământiu

Cu bustul descărnat, cu vântul mâncînd din adâncitura lemnoasă a pântecului, mereu înainte,

Semitransparentă, cu părul argintiu. Mişcările se rupeau din mine, din cotoareuscate, apăruse

Răşină la încheieturi, denumirea mea latină mirosea a tămâie: poate-am stat prea aproape de

Foc, cu pledul pe umeri, tu în cort, imprimând pulpe în pânza tare, niciodată alături deşi ştiam

că

Suntem două boabe de mercur care s-ar contopi atât de uşor... Cafeaua la cota două mii, se

mai

Pot adăuga zerouri dacă vrei, greutatea portocalie a cerului ne face să bănuim că zeul e chiar

Deasupra noastră, la pândă, tu eşti un piept reîntors de la izvor, eu sunt statuia somnului

Aşezată turceşte. In toate părţile ochiul cade pe brumăria panoramă, până jos de tot se-ntinde

A pustiului membrană. Vulturii se-nvârt negri şi tăioşi, ştiu bine că vor avea o cină bogată,

De ce nu ne-am sărutat, ah, de ce nu ne-am sărutat măcar o dată?

Ea nu se-ndură

Ea nu se poate ocoli singură--stupid obstacol în calea lunilor grase de vară care se

Sfâşie ca o mătase vegetală într-un cuţit de bronz tocit vărsându-şi măruntaiele

Strălucitor de verzi pe pragul casei obosit, primeşte soarele despicat pe dupa umeri

Ca o blană de aur: nu se ştie cine a jupuit tacerea. Ea nu se poate da laoparte din calea

Picioarelor care-o mişcă pe dedesubt, clătinător, acoperite de o fustă groasă

Care înăbuşă mişcarea aceea străină. Ea rămâne cu gândurile scoase prin grădină ciugulite de

Egrete îngereşti care duc albul mai departe în sfere extrapământeşti. Ea adună degete

Rămase-n mângâieri adânci, degete de zăpadă prinse cu aţe subţiri de Polul Nord, mereu

Le numără frângându-le şi mereu uită câte sunt. In mijlocul alergării apare un

Gol în care se scufundă pân' la umeri, restul spaţiului îşi continuă goana şi ea se ţine

Cu ochii de zare, se-agaţă cu genele de soare, rămâne încleiat în amiază capul care o

Visează. Cu o stranie putere răsuceşte ora târzie--pe partea cealaltă putrezeşte o tonă

De poezie, în rochii strâmte şi alunecoase făcând pirueta ea nu-şi mai găseşte silueta

Alunecată sub maldăre de oboseală, o siluetă fragilă şi goală, un biet trunchi-bibelou

Pe care vreun nostalgic îl ţine pe birou. Este sub capod destulă susţinere, toarnă

Cafea în adâncitură- slavă Domnului, mai are gură-iese din bucătărie câte-o

Bucăţică de melancolie până când întregul se adună pe şezlongul apăsat de lună.

Picior peste picior până sus în Rai unde genunchiul împinge uşor un Adam nesimţitor.

Aerul e înăuntru şi ea e înafară, îşi respiră imaginea până-ncepe s-o doară, se

Dezleagă de sinele-obiect şi-şi construieşte deasupra inimii terfelite un piept ceva

Mai rezistent. E incredibil cum reuşeşte: la hotarul acestui ţinut împietrit

Oglinda se-abureşte.

Drumul cel mai rotund

S-a mirat duhul când a văzut că pielea mea era doar un cort sub care exploratorul la lumânare fără nici

un rid, foarte treaz cu harta-n faţă aştepta următoarea dimineaţă. Care, poate, n-ar fi trebuit să mai vină

fiindcă trupul o trăgea la fund înfofolit în lumină brută pe care simţurile nu mai vroiau s-o prelucreze,

s-o rafineze, să scoată din ea pe bandă fosforescentă aceleaşi obiecte familiare şlefuite de mâinile

gândului până la epuizare. Şi s-a speriat când la radiografia lunară a văzut spiritele negre ca nişte

lebede prin care întunericul se scurgea în lac, curbe lucioase de melancolie. Şi nu ştia ce să facă atunci

cu mine, mâinile îi tremurau, celelalte duhuri îl grăbeau îl zăpăceau soarele nu mai putea fi ţinut în

clopotniţa veche-printre scânduri ieşea foc-eram prea grea ca să mă ia în braţe dar prea uşoară ca să-mi

iau în stăpânire vechiul loc de prinţesă mucegăită ale cărei haine de nuntă arse şi pătate nu mai

acopereau imensa nuditate. Şi primăvara scăpase din zgardă şi alerga pe sub vânturi sfâşiind tristeţile şi

duhul ştia că dacă deschid ochii sorbindu-l cu nesaţ în carnea mea de tun o să trăiesc doar ca să mă

răzbun. Şi-ar fi vrut săracul ca natura să aibă un buton pentru sonor ca să poată închide ciripitul ăla

încântător, huruitul moale al norilor, foşnetele delicate ale păturii uscate sub care iarba nouă se zburlea

de rouă şi sângele se zburlea de păcate. Şi atârnat de limba ceasului cu toată frageda lui greutate

prelungea cu movuri pale sfârşita noapte, susura fals nani-nani puişor, îmi sugera în visul aproape treaz

ca o paralizie uşoară că am să mor şi asta o să fie splendid ca o dilatare a inconştienţei numai că eu nu

pricepeam că zac în închisoare şi aproape clipeam--magma ochiului prinsese putere şi simţea că există

o crăpătură cu gene. Şi dacă nu mă trezeam o făceam numai din spirit de conservare, intuiam că viaţa

va fi o supărare şi o lipsă dramatică de confort aşa c-am preferat să mai rămân în cort.

Optimism supus unor probe grele

Suntem cu toţii pregătiţi să intrăm în aceste cuvinte dezbrăcate expunându-ne ca nişte războinici

trandafirii ai unei lumi de carne proaspătă. Locul pe care stăm e moartea electrică a umbrei şi talpa e o

frunte întoarsă în jos care presează gândul, îl face drum şi-l acoperă cu urme. Pot să-ţi dau o parte

puternică din mine, o muchie nemucegăită a idolului viu dar nu sunt sigură că vei putea construi o

religie pentru noi transformând toate dezavantajele în avantaje. Lucrurile care se tot învârtesc or să-şi

arate până la urmă feţele păgâne vechi despărţitoare de perechi şi-o să vedem că libertatea vine de jos

din tuberculi păcătoşi. Iritat o să sufli în iaurt iar eu cu părul scurt o să rotesc razele de tinereţe ca un

nimb decupat cu foarfeca din celofan negînd că-n creierul meu cubic a murit germenele ludic. Natura

plănuieşte să ne facă de petrecanie dar ziua asta încă mai seamănă cu ea însăşi în oglindă unde se petrec

toate nedreptăţile unde zeii noştri transparenţi se aprind unde opera la rece se coace. Sătui de

bidimensionala osmoză ne vom goni unul pe altul din poză: se dărâmă sufletul peste noi sau se face

seară şi abia mai respirăm aerul înroşit până la rădăcina lui amară? Schimb de paşi pe sub arcadă

toată pielea poate să vadă să se tragă în pâlnii auditive simţurile rămân necognitive. Un soi luminos de

furnicături că tu veneai să mă ceri şi celulele nu mai încăpeau în rochia mea cu flori urcată pe gard

până-n al nouălea cer mă străduiesc să rămân feminină şi sfântă. Vreau să te-acopăr cu ciocolată caldă

aşa de atent te privesc--se depun gândurile mele pe tine şi te stingheresc, e absurd să crezi că Rodin a

inventat soiul ăsta de dragoste pentru ca pietrele lui să nu se despartă să facă pui să-şi apese umbrele

călătoare să rămână aerodinamice la o vârstă înaintată.

Contemplaţie narativă

Asta-i trandafirul-faţa Julietei mereu roză în moarte ca o veioză pe holul lung şi ceruit prin care

Shakespeare a ajuns în infinit culegător de stele şi dragostei înalt dregător. Ne-ar fi fost mai uşor să ne

naştem direct în mormânt prima şi ultima ecografie să ne înfăţişeze încercând să vârâm bănuţul de

argint în clasicul aparat de produs uitare, obsesiile legate de corp ar fi atât de mici încât aura lirică s-ar

putea dezvolta ca un curcubeu ieşit din inimă ocrotitor al frumuseţilor de deasupra, toată energia ar fi a

patriei în talpa căreia încastraţi am roti planeta spre seninătate. In aceste fâşii îngheţate ale memoriei

sufăr de independenţă de poliandrie de amestecarea limbilor: în ţinuturile hidrocefalice se face poezie

acolo unde Dumnezeu înoată iar dracul în agonie îşi risipeşte scipirile verzui de peşte--apare sacrificiul

pe fresce în care umbrele noastre se duc la culcare cu somnul în spinare fiindcă nu mai avem de unde să

furăm mişcare: mersul se termină sub şolduri, lemnos, ideea merge mai departe, se curăţă ibricele şi

lămpile lui Aladin, toate contorsiunile metalice se-ntind în satin, muşchii relaxaţi alunecă de pe oase şi

îngerul nevertebrat făcut din doi plămâni albaştri, lungi, face volute dar nu prea multe căci îmi stai în

virtute, însăşi frumuseţea îmi stă în cale strivită ca o năpârcă, am făcut prostia să-ţi pun toată fericirea-n

cârcă. Adu flori la imaginea mea rece, încarcă orele cu crini topiţi căci timpul scade văzând cu ochii în

albia lui transparentă dezvelind pergamentele de pe spinare. Taie zilele păstrează apusul cu torsul meu

agonizând pentru că nu poate să iasă din scoică din cofetărie, de-acum încolo nu mai pot să fiu blândă

pe scara asta de foc sprijinită de soare prin inimă trece mătase purpurie răcoare alunecoasă de moarte

timpurie.

Copilul ecologic

Va da naştere plantelor şi animalelor care se micşorează-n fondul lui biologic doar întorcând invers

globul logic, mic faun pe care-l trag înapoi balaurii şi celelalte lighioane ale spaimei pe care stă istoria

cu toate fustele ridicate ameninţând să rămână, imensă şi palâ, în eternitatea goală. Doamne, în cartea

de bucate jivinele au nume sofisticate şi-această Biblie a lor produce pofta de-a muri pe cruce prăjit în

unt în gură cu un măr roşu şi rotund. Bunul gust cere ca zeii să aibă capete de animal unse cu miere

prelungind ideea de putere şi-n encefal, în spatele paravanului liric care maschează teroarea: carnea se

mănâncă pe sine carnea are o deschizătură pe care-o transformă-n mormânt carnea-i una singură pe-o

parte se naşte blândă şi neputincioasă pe alta dispare în sine agonizând păstrând durerea delirând.. Cel

mic simte cât e de flexibilă natura legătura slabă dintre coarne şi ideile aflate îndărătul frunţii

impunătoare capătul ţepos al nervului de trandafir care produce furnicătorul delir: a fost sacrificat

animalul-băiat un căţelandru care ocrotea imperiul fiinţelor uşoare obligate de atunci să zboare să

aplice pufului legea mecanică sprijinite pe aerul rece să înarmeze cu cioc şi gheare principiul feminin

acele despletiri ale imaginaţiei pe teren virgin. In viaţa de zi cu zi pruncul conduce alaiul miniaturilor

viteze ce se duc la măcel cu pâlniile simţurilor neîmbobocite, care taie parfum şi mătase cu săbiile de

lumină trase de se-ncruzeşte iubirea pe postamentele ei grase. Nimicul atârnă de-un fir de păr, doamna-

şi trage gândurile din oglindă pescuieşte un pic de tinereţe din apa dură care erodează feţe o mulţime de

peştişori-fraţi se arată la căldură dar ea nu are timp pe fiecare să-l sărute căci la prima rază copiii

ecologici se dezintegrează.

Într-un lăcaş de cult, disecţia sfântului

Intâi lăsăm istoria să-l ameţească--ce lungi sunt aceste terminaţii nervoase ale memoriei creştine poleite

cu aur, ce tip sobru de anestezie emană substantivul lucios care dărâmă umbra cu pieptul: ascunde în el

Subiectul! Bulbul de cleştar al lucidităţii înalte îl stingem treptat, ne prefacem cu toţii morţi de

oboseală, frângând spaţiul palid ne-ntindem în pat, cădem la fundul ochiului care se umple de cerneală,

simţim nisipul atât de fin, sufletul se-aşează lin în adâncitura făcută de trup. Căzut puţin din înălţime

sfântul nostru abia se mai ţine în pieliţe trandafirii sticloase, membrele-i colosale apasă apusul prin

presiune razele ţâşnesc lateral groase, concentrate sub umbra mov a imensului spate. Cu toate antenele

ridicate ţinem curajoşi această greutate încordăm structura spirituală ca o plasă de mătase deasupra

ameninţatelor case, unii pe furiş ies pe balcon să omoare noaptea cu-n neon. Simulăm o mare Adormire

atmosfera magică din vis recrează un Eden cu circuit închis, controlabil, o radiografie a corpurilor

divine bolnave de vecie, cangrenate de nemuriri repetate, tumorile scheletului de coral pe care creşte

golul cerebral, acumulările de seninătate unde se depune argint pe spectre, fericirile defecte. Deşi am

lucrat cu băgare de seamă se desprinde cu zgomot mare Necunoscutul şi zguduie de la cap la coadă

lutul. Separat de infinit printr-o rană mortală pare unul de-al nostru întors din pribegie pe care nimeni

nu-l mai recunoaşte şi singurul gând care ne-mbie e să facem din el moaşte că e infernal de decorativ

şi-atât de strălucitor încât, deşi orbim, în preajma lui rămâne totul clar: fiecare scoate bisturiul din

buzunar, s-ar putea ca acesta să fie Baal căci izbucneşte-n noi instinctul de canibal vrem să ne-nfruptăm

pe săturate şi rugăciunea iese ca o râgâială dintr-o scorbură putredă şi goală.

Demnitatea se recapătă prin exerciţiu

Singura dovadă de energie e comitera păcatului că lucrurile din cer au fost fabricate toate pe pământ ca-

ntr-un subsol al palatului de puf a cărui elice greoaie de plumb ungând-o ca să nu facă nici un zgomot

ne mânjim din cap până-n picioare încât sfinţii strâmbă din nas când ies pe terase la plimbare. Nici

gând să poţi păstra vreo Clipăbijuterie ţi-o scoate cu ranga şi din ultima cută a simţirii--ni se cuvine, oh,

ni se cuvine toată lumina din fereastră căci soarele funcţionează cu grăsime de-a noastră, cu tinereţe cu

fericireşi cosmosul se mişcă în neagra lui apă cu oarbe taler pentru că noi tragem la galere. Biblia are

gust, e bună de supt în Rai e mereu cald pentru că facem focul dedesubt, cu inima-ngheţată tun îngerul

se lipeşte de gândul nostru bun şi-l sleieşte. De bate vântul înălţăm în slăvi cuvântul împodobit cu guri

cântătoare prin care aerul iese subtil modelat şi devine gâdilător precum coada de mătase a vreunui

meteor. Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, ni s-a poruncit să distrugem natura până la măduva umană,

Flămânzilă mănâncă morţii, Setilă trage mările-n deşert, ridicând capacele la marea pomană ne vedem

familiile clocotind încet prin filtru roşu prin filtru violet aflăm că sâmbăta e o apă şi dumunica o

cascadă izbindu-ne de fiecare clipă ieşită colţuros înafară din peretele stâncos. Singurătatea ajunge până

la genunchi, până la gât, părul creşte pe sub pământ, reţeaua de capilare se complică pe măsură ce

sufletul nu mai găseşte nici o ieşire şi rămâne în pronaos să studieze a icoanelor biologie aeriană penele

albastre ale anatomiei spălate capabilă să plutească prin îmbâcsita minte omenească şi carnea de nufăr

care-a digerat chipul lui Narcis şi l-a defecat complet transparent un rest fărâmiţat de strălucire pe

oglinda aburită de orbire.

Un loc unde n-a pătruns zarva

Povestea s-a-ngreunat şi pârâie ca un sac ros din care pân' la urmă vom cădea pe jos în vechiul şopron

cu gust de praf unde-au stat cândva şi centaurii până s-a uscat partea animală de bărbat. Miroase-a sulf

fuste vegetale de madonă s-au topit în cercuri autumnale, zăcăminte putrede de iubire emană chipuri

spectrale chipuri de soldaţi uşoare ca baloanele umplute cu aer cald, sepia, târând după ele corpurile

împănate cu plumb încercând să le tragă spre ceruri din lanurile vechi îngălbenite de porumb. Coboară

căruţa plină cu ani pe drumul pietruit cu pomeţi de ţărani, sub boruri păioase amiaza-şi întinde orele

şase până la o cotitură de iarbă crescută direct din gură. Un fals azur pentru zilele sărace în care

fericirea pe-un maldăr aspru de sulfină zace dezbrăcată de straiul pompos tighelit cu aur. Mişcarea se

păstrează în tulpini lucioase în stare fluidă în cele o mie şi unul de picioruşe de omidă. Să ne supunem

clipei minusculi slujitori într-o vecernie violeţuie mutând dorul bucată cu bucată de pe temelia lui

erodată. Cel-fără-de-simţuri ne percepe astral mişcând în burta lui albă prin pâlniile anorganice mereu

deschise deasupra, ecoul trebuie să reconstruiască singur originalul de la care-a plecat mergând

împotriva curentului vorbirii moartea de naştere-a legat. Eul prins de-un tendon trandafiriu peste flori

se leagănă, parfumul dens al ceasului târziu cu tămâia seamănă. Rostogolit între zambile e acoperit pe

dată de furnici, adevărata forţă a erosului se simte cel mai bine aici, îndrăgostit de toate era acest bob

de clei în care stelele-şi lăsară torenţialele scântei. De-acum însă are o amantă care accelerează arderile,

aluzii voalate peste tot, fibre răsucite care părăie, scaune fără un picior, miros acru de veteran instalat

de când hăul în casa părăginită de lângă baltă cu tot războiul într-o ureche şi cu liniştea în cealaltă.

Un fiu de catifea

Dificilă odă ca o pagodă în care locuieşte de secole un japonez cu lumini aprinse în rănile deschise ca

să pot prin beznă să îl vizitez. Marginea creştină rău se înfioară atingând piciorul idolilor reci facem

harachiri doar cu o vioară care lasă-n suflet urme lungi de melci. Anotimp extrem oriental, plouă cu

lapte, o boltă din flori de portocal reţine pufoasele şoapte, ne ridicăm totuşi în cuvinte flexibile, spătare

de scaun în formă de liră pe unde spatele nostru de lemn în esenţă respiră. Interminabil e dialogul cu

Buddha recăzînd din treaptă-n treaptă până la cea mai mică insectă fondăm din astfel de bijuterii care

ţârâie o sectă. Şi primul plocon va fi înfăşurat în giulgiuri ca un cocon, îngerul cu aripi ude şi moi

terminând de ros substanţa maternă abandonează persoana transparentă ruptă de punctele cardinale,

căzută-n straturile pale. Ceremonia ceaiului retrăită europeneşte. Nimicul sicofant, verde-auriu, al

aburului, nimburile care se umflă de gânduri plumburii şi evitarea potopului în ultima clipă

îngrămădind în spărtură bucurii scămoşate. Limba străină încolăcită pe lampioane care înconjoară

sufletul proiectând hieroglife dulci, exilat fiecare în propria lui amiază descolăcim tăcerea în cuvinte

lungi, lepădăm pielea de zeu şi carnea se arcuieşte căci pe-afară, pe coclauri, bătrâneţea biciuieşte.

Expus într-un templu rudimentar Cel Drag primeşte fără să crâcnească tot ce ne prisoseşte acceptă să-i

oblojim partea sănătoasă imitând convingător a bolnavilor grimasă corp veşted de cerşetor spaţiul i se

reduce înghiţit de trandafiri, face pe statuia, dalta îl urmăreşte, toţi îl acuză că-i rece şi nu iubeşte.

Pentru asta s-a inventat ritualul migălos, desprinderea rafinată a fiecărui pas de lume, decuparea uşoară

a voalului ceţos şi separarea trupului de cele fine, ce moale e fiul de catifea care mă duce-n cârcă pe

muntele Fuji.

Emoţii anorganice

Întunericul gândeşte, din Tartar o spirală albastră pe suflet se încolăceşte, visele se deschid cu idei

argintate, realitatea se vede coclită, din spate, cu demonoizi umanizaţi numai pe jumătate, fiecare lucru

se străvede în radiografia lunară alunecînd prin gară, rochia pare o membrană în care se dezvoltă

corpuri de vară fără oase, tăcerea-şi umflă glandele siropoase, zeul de lemn al somnului trăieşte-n

osmoză cu fiinţele neterminate suferind de cianoză de noapte, o nuntă siderală de păpuşi, o strângere

catifelată între mănuşi care-au muncit în câmpul moale de sub poalele sfinţilor, orele trec pe deasupra

pline de lichior cernit în care gazele au ameţit, o anatomie lungă ca o dungă de secunde sau o punte

vertebrală sub a cărei greutate noaptea se face ovală, scurgeri de eternitate prin fisura cerebrală, morţii

rotunjesc în ţest gândul lor de lut rotund, coc un mic sistem solar care gravitează lent în jurul sufletului

fosforescent. Adevărul e diametral opus şi străluceşte prin satanică inversiune cu părţile odioase în sus,

faptele bune mâncate de rugină apar cu sâmburele de egoism descoperit , pe partea nevăzută a ochiului

creşte iarbă cerească, imaginea sinelui atacat de îngeri, rănile de rubin prin care se văd lăuntrurile

înflorite spectral, movuri suferinde în care organele de aur greoaie plutesc pe cursul lor autumnal.

Eleganţa verticală a fumului vorbirii ce ajunge în stratul rarefiat al gândirii. Pentru ca istoria să fie mai

consistentă dracii adaugă materie purulentă, pietrele turtite din fundul curţii se acumulează într-o

cumplită litiază psihică, în pânza groasă de august de-o fi să ne naştem cu ghearele-ncolţite să nu ne

striviţi ca pe nişte pocitanii amorţite, infinitivul alb şi inert al verbelor de mişcare vrem să-l simţim sub

tălpile de mătase, grăsimea erotică de la nivelul burţii alunecă în râpa de marmură a orei şase, timpul

mare începe să se umfle ca un acordeon din care izbucneşte marşul cotidian.

Un drum de cristal spre iarnă

Deşi e frig sufletul funcţionează ca un aparat înalt meteorologic ale cărui rotiţe aurii strălucesc în

amiază. Am atâtea capete de gheaţă că nu mai ştiu pe unde să le pun, unul să-l dau de-a dura pe drum,

altul într-un par în grădină să rânjească absorbind parfum, să le răspândesc pe pernă, în bucătărie, sub

pat fără apă şi lumină ca să îndeplinească ordine imorale, ca să mănânce praful radioactiv de

singurătate. Şi să-l păstrez pe cel mai frumos să-l scufund în ceai fierbinte de mentă în faţa ta să se

topească şi să devin total absentă abia pâlpâind în neguri verzi. Viitorul nostru liturgic se ţese în rai, un

capăt cu ciucuri albaştri atârnă ca momeală în prăpastia din sufragerie, până la urmă unul din noi o să

iasă agăţându-se de ultima clipă, din ce în ce mai departe va rămâne cel prost, înhămat la carul putrezit,

lăsându-şi câte un os să ţină infinitul atât de găunos. Statuile aeriene care ne-aşteaptă sus deschise,

răscolite de vânt, capcane eterice în care anotimpurile intră şi-apoi ies agonizând, ele sunt Născătoarele

de frică de la altitudine desprinse din coasta tăioasă a uraganului şi totuşi dornice de lucruri durabile ca

şi pe pământ unde neputând să lase urme flirtează cu duhurile roz din veioză. Câştigă înălţime rece,

cotele de azur le devorează până pe culmea smaraldină unde zodiile sunt doar nişte bestii de gelatină.

Din lapte albăstrui gândurile or să iasă, acrişoare, să se zvinte pe răzoare învelite-n fote şi ii. O radiaţie

cu mătăsoase modele florale care se trag din munţi şi din câmpii. Care fac vinul dulce, îmbătător.

îngreunând al osului mosor, abia se mai înfăşoară ţărăneasca aspra sfoară provenită din deşirarea

nodurilor, abia se mai aud sfinţii ăi vechi oploşiţi prin împărăţia prăfoasă a podurilor, toamna goleşte

saxofoane şi trompete, orice instrument lucios şi căscat în care vara, pe note catifelate, ar mai fi stat.

Liniştea din versuri

Undeva-n adânc se leagă visu-nalt de mâna bleagă şi pe jgheab mânăstiresc curge muzica cea veche de

la gurile-ngereşti spre adânca ta ureche. Sloiurile vertebrale de la Polul Adormit le mai simţi încă-

nşirate pe un fir incandescent, transmisia visului se face direct din centrul Paradisului în apartament. Cu uneltele spectrale ai săpat un gol lunar printre zilele-nnegrite din afund de calendar, ai găsit a mişcării margine lunecoasă dar trebuie să treci prin nori ca să ajungi acasă, pe scări de fum să cobori în livadă, greutatea de aur a perelor aproape te doboară şi copiii încep să te vadă ca pe o cârpă ghemuită la tulpinăcare a rupt o gaură-n lumină. Jocurile lor pline de chin, aruncă de la unul la altul sufletul ameţit, văzul se leagănă pe-o rază ce se deşiră la infinit, până la urmă o taie un corb şi tu rămâi cu văzduhul orb, aproape om, un străin de care duhul stă lipit, îţi scoţi din ploaie trupul mucezit, sorbi tot fulgerul mătăsos şi devii incandescent, un ditamai zdrahonul prăbuşit pe ciment sub balconul Ei, al morţii tale cu părul lung şi des prin care nu răzbate lampa din sufragerie ori poate îngerul a stins-o din economie şitu rămas lucid în mină va trebui să excavezi materie diamantină ca să citeşti Biblia şi urmând toate instrucţiunile să construieşti din cenuşă imensa zi de Luni în care catafalcul înalt cât Mont Blancul şi acoperit de veşnice zăpezi păzit de-o walkirie, fostă soţie care produce furtuni uscate, să pornească, fiindcă tragi la rame, spre eternitate. Omul muncitor va ajunge sigur mare dictator graiurile meteriilor prime nefiindu-i de loc străine, în patria de la subsol îţi găseşti modelul gol, obosit şi fără vlagă te ascunzi în carnea-ţi dragă, ceasu-nfige-n ea secunde, timpul oblic te pătrunde, cu toate gândurile coapteîncepi să lucrezi în schimbul de noapte.Convergenţă dăunătoareTu vrei să am răbdare când ochiul se despică în lung până la suflet şi lacrima nu pică, nu se formează înglanda friptă şi trează. Amintiri din icoană când navigam liniştiţi pe Marea Voroneţului tămâioasă şi albastră cu tot potopul neted şi greu deasupra noastră--oglindă de plumb în care moaşta mea se agăţa întâmplător de moaşta ta, era de Sfântul Ieronim, cea mai abstractă sărbătoare când orice corpus anonim putea să stea zâmbind la soare lăsând un gol catastrofal în viaţa viitoare şi transformând în vin durerea stătătoare. Intrasem în teribilul câmp sonor ce se-ntindea în jurul lui Amor şi vocabulele aveau dinţi şi gheare, cădeau din Evanghelie fioroase rupându-şi terminaţiile musculare plăngătoare în memoria cerească, memoria falsă a sfinţilor, rarefiată, plină cu sosii argintate ale corpurilor din realitate. Nu mai avem destulă gravitaţie, trunchiurile vechi de mire şi mireasă, două insule de iască, încep să plutească. Din fiecare staţie friguroasă mă suni, mă asiguri că eşti în drum spre casă, aud cum sfâşii materia nocturnă lucioasă, dau drumul la porumbei dar se întorc obosiţi--umerii tăi n-au fost încă găsiţi. Rochiile mele zboară aprinse lăsând dâre rubinii, mă odihnesc lângă o florărie fără acoperiş din care se ridică ore florale, imposibil de trăit, în care viitorul s-a mucegăit. Ploaia atârnă neplouată pe aerul lung, şlefuit, un mecanism minuscul de argint mişcă gândurile-pene, mă aplec să caut în carne viematerie primă pentru mumie, mi-am scos picioarele din mişcare, le-am pus la uscat, asta se numeşte descălecat. Creierul ţărănesc plin de sculpturi întortocheate-căi usturătoare de eliberare-se lasă greu pe lume, în vârful piramidei de graţii, acolo unde femeia, despovărată, renunţă la tentaţii căutând sub apa plată noi reverberaţii.

Cum se îngână ziua cu noaptea

Ochiul ce se satură lasă-n lume gaură, gura lacomă din fire muşcă pulpa din vorbire unde larvele sfinte se străduiesc să devină cuvinte. Iubirea asta rece stă lipită de mine cu ventuzele ei de sticlă, mereu gol elocul meu de la coafor, îmbătrâneşte muşamaua de pe chipul Frumuseţii din oglindă, din riduri galbene împletesc bunici care să stea mereu în tindă, iertători, pe zile şi pe nopţi arhaici plutitori. Cu toate că sunt al naibii de sidefie era să fac o mare prostie, m-am speriat de trup: adulmecându-l, sufletului i s-a făcut o foame de lup, aproape ruptă din lumină, cu membrele oxidate, abia mă mai ţin de singurătate. Ia-ţi mamă pălăria mov şi mănuşile de plasă şi agaţă-l pe tata la o terasă, fă-l să-i fiarbă sângele-n vene înainte să-mi crească pene negre de demon nepăsător, în slava intelectului cochetând cu Sinele fermecător, un dandy de gheaţă şi cafea cu lapte a cărui bunăvoinţă transpare atunci când e străbătut de soare. Un moment de sensibilitate, o spărtură prin care dumunica intră-n mine aducând căldură,

tablouri, cinci scaune de balet crescute de mici pe linsul parchet amintind de natură, un şifonier cu fuste

închise sub care se încolâceşte câte-o lungă plimbare, pereţi cicatrizaţi: o dungă roz aminteşte de locul

unde-au fost ferestre, a crepusculului emulsie vâscoasă abia mai picură în casă. Inlocuiesc dormitorul

cu un spaţiu ceresc, piesele religioase vor dansa în orologiu sub perdele cu mărgele de secunde, se-

aude-n ticăitul blând cum plâng strămoşii-n zăcământ: ei, care ţin materia de coarne, vor poate să o

răstoarne, o răceală sumbră în aer sapă, timpul e pe jumătate-n apă. Palme negre răsar pe arătură

mătăsos deschise spre cerul care avortează--ele îi vor asigura tot confortul îngerului psihopomp

prematur, din străfunduri azurul oftează, noaptea rămâne slabă şi verzuie iar steaua în tine cu ghearele

se suie.

Dragoste mică

Iubitul mic în barcă de hârtie pe ploaie coboară, pe asfaltul ud şi încordat s-au lipit ferestrele gălbui de

seară, sub o umbrelă infundibuliformă iubita mică aşteaptă. S-a cârlionţat calea dreaptă printre

oglinjoare plumburii de baltă, mecanismele de orientare abia scânteiază, alfabetul, roata şi focul se

chinuiesc să inventeze o fiinţă capabilă să viseze. Cerul aleargă spre sud, trage zeii sfâşiaţi care-şi

flutură spre lungi absenţe ultimele fosforescenţe. Locul îmbătrâneşte, capetele de jigodie simt că din

copacul negru va cădea o zodie şi încep prin ape tulburi plictisiţi s-o caute, nici nu vor să o găsească,

vor doar să se laude. Creierul cât un gălbenuş se sperie de zbor, iubitul mic se-ntoarce-n carne prin

buric, despărţirea se produce în adâncuri, în sufletul de peşte pe care bezna curgătoare-l ocroteşte. In

mijlocul străzii sentimentul moale e călcat de toţi în picioare. Iubita mică-şi găseşte de lucru închisă-n

veşted involucru, din nou îmbrăcată-n numele strâmt de fată, îşi dă seama că era un obiect întortocheat

care-şi va găsi odihna fiecărei complicate spirale în catifeaua nunţii spirituale de unde va fi luată şi

îndelung folosită de îngeri neîndemânatici şi plini de zel care în joaca lor cerească vor dibui sufletul

blocat de mireasă. Iubiţii mici au dizlocat o cantitate infimă de lumină, ca două firmituri ce caută

drumul spre pâine, spre prescură, traseul ars pe unde soarele recade în noapte stropind cu sânge clocotit

imaginea obscură. Hristos, acest nume pe care toţi îl purtăm insignifiant ca un mărţişor în umbra

numelui mare, păgân, obositor, numele nostru de abator, Hristos nume uşor, zburător, transparent care

planează în subconştient, ce frumos s-a aprins aulic la trecerea iubitului mic.

La culcare

Fetele răsfăţate se înhamă la realitate, la Ierusalimul plin de fecioare prostuţe în rochii lungi care-şi ţin

sufletul pe roze, la aerul bizantin bătut în perle şi rareori la propriile poze pe care le ridică în slava

arătărilor religioase. Nemurirea picură dar înainte să ajungă undeva picătura suferă prin felurite glande

din pustia fizică. Aşa mor pălăriile de epocă mâncănd praf, aşa moare ispita în vitrină uscându-se pe

manechine. Fetele alintate cu fuste din fâşii de patrafir se înhamă la sentiment cu peruzelele-n sus astfel

încât lumina ochilor să dilate gândul, o stare vegetală a bărbatului care se va lăsa pipăit, decojit şi

desfăcut, cu sâmburii scoşi pe cearceaf-o patrie textilă infertilă. Printr-un efort aproape alchimic de

retină scufundată în idee se pot vedea sufletele imperiale la orizont înfăşurate în preţiosul penaj

trandafiriu ce se topeşte-n ploaie. Ele, pe pielea cărora nivelul strălucirii a urcat constant ca un melc

până în vârfuri lemuriene de relief, ajung în genunchi la capătul limbajului şi sunt nevoite să treacă

dincolo pe o singură frază cu articulaţii moi, cu tot trecutul vâjâind pe dedesubt fără nici o urmă de

viaţă în vârtejurile caste de imagini, doar zidurile făcute sul, spirale poroase de cărămidă pentru corpul

gelatinos al uitării, tristeţe blondă la ferestrele curbate înăuntru adânc înfipte în obscuritate şi mirosul

de animal fiert la foc mic, hipnotic, fiert cu toate gândurile lui aţoase de libertate, fiert cu visele crude

în ţeastă, fiert cu puii lui duioşi ai căror ochi de rouă nici n-au ieşit din întuneric. Aproape mitologice

fetele se-nhamă la fatalitate, un balet pe masa de nuc din sufragerie după ce sufletul distilat capătă

destulă tărie, abia după ce au terminat de trăit tot ce era alb şi catifelat s-au dus la culcare, în

conografie.

O încercare de a stabiliza cuvântul

Te dărâm din memorie şi creşti noaptea la loc mai mare şi mai ţeapăn deschizi apa de sub oglindă şi

intri în adâncurile galbene ale imaginii male dezîndrăgostite împingi cu forţa o bucurie ingrată în golul

din uterul spiritual din clopotul în care moartea embrion negru de obiect aşteaptă. Deasupra capului

nimicul ia tot felul de forme încântătoare, limbile uşoare tricotează poeme flotante revărsate peste

câmpiile cerebrale catifelate. Apoi apari în piaţă şi pui trupul greu pe lumina mea subţire, până când or

să rezistelăuntrurile şubrede la atâta prefăcătorie? Apoi maşina ta ne ia pe drumuri de cristal sub care se

vede iadul clocotind, intrăm în timpul de argint mişcător al zeilor, o viteză care sfâşie pădurea şi

smulge cerul din cuiele lui albe care mai păstreză urme de sânge, rămâne peretele gol de var pe care

umbrele noastre nupţiale se dezvoltă fremătător din sistemul nervos aerian al zilei pe ramurile liliachii

de lumină unde clipele se pârguiesc în tihnă, mânăstireşte, de neatins. Retrăirea volumelor

mefistofelice, ne încarnăm unul în altul doar privindu-ne pe sub acoperişul de paie al căsuţei noastre

lacustre, eurile mari care trăiesc în apă or să ne-nghită până la urmă dar nu înainte de a umple spaţiile

goale cu corpul nostru dublu, răsucit în fel şi chip, spre tinereţe, spre bătrâneţe, spre fundamentul de

nisip. Ce bine ardem, ca doi oameni de lemn, iese jarul nostru din adâncimi neexplorate, am ajuns,

inexplicabil, în poezie, în această poezie al cărei prim-plan pare un peisaj tropical dar ale cărei depărtări

suferă de claustrofobie prelungindu-se spre nihilism, suferă de lipsa idolilor structurali. Oh, da, cine să

ţină toate cuvintele astea în cârcă şi să treacă zâmbind prin nunta noastră imposibilă şi cine să garanteze

că pământul ăste literar nu se termină brusc şi sensurile cad de mult prin absurdologie?

Trăire pe muchie de cuvânt

Nebunia a început invers cu un calm desăvârşit pe care preoţii nu mai pridideau să-l strângă în vase şi

cutiuţe cu capac ca să-l vândă. Fecioarele erau doar nişte termometre înalte acoperite cu voal în care

lichidul trandafiriu arăta o temperatură constantă, o atmosferă constantă, o gândire constantă. Mirosul

insuportabil de bărbat era încă sfânt dintr-o cauză necunoscută, avusese loc în ceruri o crimă înfăşurată

în nenumărate straturi de azur curat. Şi nimeni n-are curajul să iasă din picturile şi frescele dulci, din

cântările în care se ondulează, din stihuri ori din proza fantastică în care l-au prins orele de seară amplu

deschise din cotorul însângerat. Fiecare pe urmele duhului său care lasă-n urmă puf respirator şi o

brazdă verde-n care se scufundă propriul nostru marmorean teluric picior. Capul se aureşte, ideile

strălucesc lustruite de nori iar când soarele trăgându-şi mătăsurile asfinţeşte rămânem în poziţii de mari

seniori. Era totuşi nebunie, era nevoie de religie ca să preia soarele să-l înfeşe şi să-l înveţe să plângă

ciupundu-l pe ascuns, să monteze luna într-un craniu de argint să inventeze sclavia ca pe-o deteriorare a

celor puternici şi oneşti capabili să renunţe la fericire dar nu şi la reprezentările ei pământeşti. Era

nebunie pe sub ciucuri pe sub zale, greutatea corpului dispărută în mitologie începea să apară ca pură

materie primă nocturnă contestatară. Ca să viseze, Obosiţii clădesc o lume largă şi fără apărare în care

toate formele de artă îşi capătă justificare. Se-ntorc la om cuvântul şi culoarea aducând ajutor şi alinare

deschizând un drum de scăpare prin subconştient pe care-n urmă-l sfinţeşte un sfânt ce pune accentele.

Discută îngerii despre salvarea noastră într-o icoană scorojită, fără ieşire, o simplă reproducere după

iubire.

Persoana a treia

Vorbeşte şi gândeşte în surdină paralel cu mine dar dincolo de ţinuturile de smirnă şi tămâie: e

persoana a treia a mea, cea care ţine începuturile albastre ale zilelor ca o fantomă a îngânării dintre

întuneric şi lumină, cea care ţine emoţiile la distanţă, nevăzută în vărful mereu fumegând al Treimii, al

horei nestatornice de identităţi. S-au mărturisit lăuntrurile cele mai îndepărtate şi dragostea făcută cu

îngerul a început să iasă ţesută cu străluciri, cu detalii sticloase deasupra cărnii înmiresmate. Prin toată

materia din jur trece un fior de eternitate. Se-acoperă timpul de zile sfinte misterios şi radios mulate pe

spinările stâncoase de realitate, săptămânile se-ntorc din vecie neprihănite îşi odihnesc aurele înşeptite

pe fotolii jerpelite. Fiecare lucru în numele său levitează şi rostirea se ridică învârtindu-se ca o

sfârlează, face gaură în rugăciune şi iese la picioarele solare ale unui zeu adormit, persoana a treia

fulgerătoare uzurpă tronul, e muritoare şi-aduce-n ceruri forme umane de guvernare, proprietăţi

obscure, întinderi latifundiare cu vii umbroase unde ciorchinii zemoşi şi grei încă mai seamănă cu

organele ruşinoase. Gândul din turlă rotunjit la rece în poalele sfinţilor, gândul de care omul atârnă

moale şi creştin, aşteaptă momentul să evadeze spre fascinantul senin. Spre filozofia intimă care

transformă apa în vin şi face să se dezvolte duşmănos sub patrafir embrionul de ceară... Se zvoneşte că

s-au ratat... El, ea, pe calea dezîngeririi au apucat, un munte de pene însângerate, ieşirea masculului şi a

femelei din pieliţa divină, fiecare cu icoana celuilalt pecetluită în piept, casă cu piscină, job şi limuzină,

cioburile Raiului asta oglindesc. Neurastenie suprasaturată--trebuie să fugi continuu trecând drumurile

aspre prin călcâi căci persoana a treia, răsuflând fierbinte, tinde să ucidă persoana întâi.

Baladă de contabilitate

Fără să-ţi produc nici o pierdere, zână dulce, scriu şi eu. Ca să-mi ridic numele învineţit perseverez în

păcat şi măzgălesc corpul alb al singurătăţii, în apa lucidă dau ocol paginii de-o mie de ori până când

uşa diafană se zăreşte păzită de demonii hidronimi ai fluidităţii, cei care leagă literele de terminaţiile

minţii din eter. Mă scol din literatură cu toate frazele curgând fără să-ţi irosesc o picătură, zână a

hieroglifelor cu rochii încreţite din foi de Scriptură. Exhumată din poliloghie spre înviere nu-i nici o

piedică deoarece preexistam în predică şi urcasem treptele moi ale evolutiei verbale pe sub falduri

dumunicale împingând necunoscutul înapoi în gurile flămânde ale punctelor cardinale. Se-ntorc

gesturile prin pipăire pe speteze curbate, pe înmulţire şi pe împărţire, pe toate noţiunile solitare adunate

în abecedarul de libertate. Un râu de imagini deschide fereastra până la bătrânul de tăcere galbenă bine

ascuns în mine: prevestind viitorul, zână a graiului melifer, nu fac decât să ajut cuvântul să coboare din

cer. In somnul tău de insectă uşoară aproape invizibilă printre nestematele din grădină, oricât ai fi de

încrâncenată, n-ai să-mi găseşti nici o vină. Şi dacă o să scuturi tărâmurile astea adorate o să las sufletul

să se răstoarne, din loialitate, să cadă de-a dura printre pietrele tale pline de mişcare rece, pline de

gesturi încremenite, pline de mlădierea statuilor adormite. Toată informaţia poetică e-n fructele mici,

luminătoare, ale secundei urcătoare, în hesperidele ce-şi coc delicateţea la lună, gustându-le înainte să

capete o denumire ştiinţifică poate-am devenit nebună. Fericirile trebuie să moară pe rând, mă anunţă

Cameramanul şi cineva roteşte anul în jurul meu până când zgâriată adânc de sărbători, de vârful lor

diamantin ieşit prin pâsla creştină, mă golesc de lumină.

O ieşire

E pra uşoară vara ca şi cum fără mine duce familii fericite la picnic le ţine deasupra pământului prin

forţa magnetică a stratului de rouă şi nu mai e nici un loc liber în ora nouă nici printre libelule nici

printre bunicile fără păr care păstrează suferinţa în corpurile lor de levănţică nici printr feţele de pisică

ale morţii la umbră sub răcoare unde Carul Mic s-a ciocnit de Carul Mare cu consecinţe zodiacale. Nu

există nici un zid între dragoste şi bunătate, poate doar un nor plin de sfinţi morţi de singurătate nu de

tot opaci dar mirosind deja a draci. Cele patru naşteri obligatorii din bere din vin din vodkă şi din gin

ridică gândul pe raze musculoase, imaginile trec prin site de mătase, elementele se separă: o să

funcţioneze oare fiinţa până diseară? Aerul vine înapoi cu toate amintirile purificate, expirate de duh,

las' să ne pierdem capul precum păpădiile în suflul ăsta care împrăştie prezentul în toate părţile. Ziua

stătea ancorată de brad desfăcută din toate direcţiile de năluci aurii, bradul în Ţară ca un tirbuşon caută sprijin strămoşesc, haiducii, câţi mai rămăseserăm, ne zvântam gândurile peste prăpastia din piept. Şi fumul, broderia asta din păr de înger e prea uşoară ca şi cum trupul ar fi căzut din ea rostogolindu-se spre noapte, mai puteam să mă-ntreb într-o minte îndepărtată de ce minutele sunt încă necoapte, de ce răul verde şi lung nu mă muşcă de călcâi de ce nu pot ca toată lumea să strâng pânzele şi să o iau spre casă prin asfinţitul scund să dovedesc şi eu ca orice femeie că pământul e rotund. O ultimă inepţie, cratiţile care cheamă cu glas argintat din bucătărie, cina fierbinte, o prezenţă străină în mireasa creponată care nu ascultă de nimeni decât de stăpânul prerafaelit al mireselor şi felinarul fără nici o vină.

Ce era în copil

Ce era în copil: două tulpini legate strâns care totuşi vroiau să se despartă o rană lungă-nconjura a gândurilor hartă un râu cu amintiri înecate--toată demonstraţia sforăitoare a republicanilor cu drapele din pânză de casă e o parodie. Bicefalul este dezvelit a doua oară, noaptea, i se dezlipeşte aura din aerulîncă roşu ca la siderurgie, un vernisaj satanist în ochii puştilor cocoţaţi pe melancolie. Toţi cei ce nu învaţă bine văd acum cunoştinţele ruinate ale profesorilor. Dau din picioare fetele mari care nu mai încap în religia ce se-ngustează, au senzaţia tâmpită că sfântul le violează. La toate tarabele lunare cu vânzoleală de îngeri între două examene pentru eternitate se vând daruri de virginitate. Ce era în copil? Vocea în schimbare: domnul de muzică atins de acele note urzicătoare moare şi trage muzica după el dezumflându-se treptat din trompete din corn din piculină din toate organele muzicale din toate vitezeleastea mătăsoase îşi făcuse o limuzină. Fii pierduţi în aglomeraţie în spiralele de zahăr care se-nvârt în jurul societăţilor obeze, câteva mame egal depărtate construiesc viitorul din acadele colorate. Cei pe care Chagall îi împuternicise să zboare s-au prăbuşit pe partea cealaltă a pânzei limitate, tapetul din camera de noapte e un peisaj cu rockeri reconfortant pentru privirile lemnoase în care se sprijină sufletul mereu convalescent de adolescent, o legătură de sânge a pictorului cu corpul de bărbat absent ce era în copil ca un melc viril. Oglinda de reflectat Mame şi Taţi uneori se-nceţoşează, se defectează deşi noaptea-i senină şi-n embrion mai este puţină lumină, se văd albăstrite mobilele din tinereţe pe care atârnă resturi de tandreţe, în embrion este tristeţe, presimte că la capătul gangului îl aşteaptă doi duşmani, doi comunişti, drumul se-nfăşoară pe roată, se-mpiedică gândul fraged de bisturiu: ce era în copil? Un sfântuleţ purpuriu.

Dorinţa imposibilă

Câteva atribute şubrede pe lângă substantiv să-l ţină în picioare ca pe un beţiv umflat cu himere spumoase, se scutură secundele din ora şase ca dintr-o păpădie, se continuă jurnalul singur cu ajutor de la tei care-au fost cândva băieţi blonzi şi fragezi holtei. Spaţiul doarme în sine frânt în linii fumurii--ce bine-i de mine între două ploi care se scurg pe umbrele albe şi negre, între două vârste care se cicatrizează cu mine înăuntru egal împărţită, ce bine-i de mine că n-am laringită acum când farmaciile visează în mintea scurtă de neon rămasă toată noaptea trează bolnavi de boli paradisiace urcând lunaticiîn amvon. Oricum anestezia a slăbit şi simt peniţa care-mi scrie destinul pe lumină, curbe usturătoare, puncte care ard, adaugă Doamne nişte proptele verbului ca să nu cad. Sau măcar lasă limba să se culce pe-un pat de tăcere dulce. Se usucă-n mine pieptul, cu glandele goale ies seara la plimbare ca să capăt răcoare de la ziduri vechi, umiditate roşcată de la ruine, tot felul de culori spaniole întunecate din care picură hrană pentru ochi, fundaluri împietrite în străfundurile hepatice ale oraşului. Pe bordură şerpuieşte mireasma bărbaţilor care-au trecut cu dopul scos prin minele poroase ale beznei înaintea meaca să extragă ultimele lacrimi din sare, să aerisească acel dor închis, înfundat. Ecosistemul transpiră. Intr-o singură memorie cu o o mie de feţe tăiate direct din apă visul rătăceşte, ca un balaur trece prin minţile deschise, pufoase, le risipeşte, tinereţea din fiu şi bătrâneţea din tată se încordează pe aceeaşi coardă, pe sub căptuşeli de funingine pupila emigrează. Se deranjează structura scărilor interioare astfelîncât duhul blocat la un nivel intermediar e nevoit să aştepte într-un cot hărţuit de dorinţa imposibilă de

se arunca în gol.

Femeile care n-au mai încăput în Predoslovie

Ca nişte berze caută prunci în baltă pe sub nuferi pe sub lumina încreţită de durere cu picioarele lungi

subţiri şi gălbejite la vedere. Hrănindu-se cu miezul de aur al apei. Vârsta lor apare cu câteva zerouri

tăiate: asta înseamnă că au trăit şi în eternitate într-o văgăună caldă a genului feminin dormind fiecare

pe părul plutitor al celeilalte într-o imponderabilă succesiune de nepoate mame bunici şi străbunici

cântând toate la acelaşi fluier care smulge liniştea din tăbăcăriile ei liniştite, trăgând-o înapoi la origine

prin ferestrele deschise spre duminica goală. Slabe de limbă deşiră vorbirea până la dezevanghelizarea

asta subtilă, suportă viaţa datorită parfumului intim din batistă, rotesc catifeaua şi-o fac pălărie pe roata

capului aurie. Noduri în poezie, vocale pieptănate cu dinţii de lapte, în spirale nedezvoltate femeile

astea sunt ascultătoare, poţi să le pui să facă mâncare elementară vălurindu-şi voalurile prin bucătărie,

pe legume o atingere mai uşoară decât o euforie, o trecere a aburului fierbinte prin carnea lor ovală.

Primeşti apoi scrisori transparente care se ilumunează ca lămpile chinezeşti, te uiţi în sus pe sub fusta

cu stele a iubirii, îi vezi dedesubturile, prăgarurile învineţite de senzualitate--fusese tot timpul o rudă

săracă a focului, o strălucire care te înfrigurează. Iţi cade pe spate substanţa lipicioasă a gândului: se

apropie sărbătorile şi tu amâni zâmbetele, amâni globurile mari şi globurile mici aşteptând-o pe ea, pe

sub tine curge mereu apă care răceşte creierul pământului-- n-a fost nimic. N-a fost nimic, cu câtă

solemnitate se face dimineaţă, urmele lor roz în aer îngheaţă dar şi pe mobile pe pereţi dovezi de

vânzoleală renascentistă cu suişuri în nuanţe albastre şi coborâşuri brune, ca nişte corăbii pipăite pe

toate părţile femeile astea nu pot fi bătrâne.

Franţa mea scufundată

Pescuiam câte-un poet cu solzi aurii la intervale rare, poate însuşi timpul ascuns între sălcii uita de

orele alea pe care Proust--crap bătrân--le găsea, fosforescenţa stinsă a Parisului în continuă creştere

nevertebrată care încă îşi mai atrage prada cu felinare mă făcea să intru cu picioarele-n apă, să las

lipitorile ca nişte buze negre de femeie care încă mai vrea să fie pictată de impresionişti să sugă din

mine tăcerea spurcată. Mai ales noaptea când străfundurile sunt luminate de filmele ieşite ca nişte

buchete de raze din cinematografele ruinate, fâşii de actori şi actriţe care nu şi-au pierdut demnitatea şi-

şi continuă rolul învârtindu-se uşori ca fulgul pe roata proiectorului mi-e dor de eternitate. Deabia la

ora douăsprezece când soarele atacă de-a dreptul himerele obligându-le să se restrângă la un punct lung

şi flexibil ca o suliţă văzută de sus încep să se vadă lăuntrurile atât de roşii ale parizienilor, stânga lor

paşnică grefată în politică şi politica însăşi ca o îndeletnicire domestică a brutarilor şi băcanilor mereu

subminaţi de filozofi verzi, neguroşi, cu reminiscenţe celtice. Bulele de aer ale domnişoarelor de la

Operă urcă spre posteritate purtând fiecare câte-un nume secret de băiat sărac, un fel de bucurie stătută

se eliberează şi peisajul se leagănă pe arcuri făcute poate din cozi de drac. Pe o slujbă somnoroasă

plutesc chipurile duminicale, fiştecare stă la taifas cu duhul său îngăduitor, vorbeşte corpul şi-şi trage

fermoarele de argint în lungul rănilor deschise, poezia lipeşte suflete, doamne de piele bej stârnesc

vârtejuri cu vârful în plapumă şi pâlnia căscată monstruos spre lucrurile de artă care se răsfaţă, văzută

prin transparenţa verzie ţara asta-i un budoar hexagonal tapetat ce viţă-de-vie.

Prin gaura verighetei

Starea de student se prelungeşte pe sub amurguri apăsate de liliac, de-atâta mireasmă sufletul se

turteşte, realitatea se mută în golurile logice din care sfinţii toţi emigrară spre ţărmuri biologice. Iubita

te strigă ca o pasăre din Pomul cu chipuri dragi, ca să-i răspunzi tocmai de-aicea ar trebui să ragi, să-ţi foloseşti vocea de daimon adâncă şi fioroasă care scoate suferinţa bovină. Şi chiar ragi, iarba morfolită se-nvârte-n tine, consoanele te zgârie-n intestine ca nişte cotoare ale vorbirii retezate scurt de la nivelul câmpului mut. Elementul bărbătesc atârnă greu umplut cu ore de granit şi în pupilă lumina are capete bălane de copilă care se-ntorc zâmbind topit în nebuloasa ta creştină. Un scaun verde a crescut din verdeaţa rece până-n nori-e scaunul de soţ şi tată împodobit cu sărbători, ce ţine gândurile roată. Mobilele capătă drepturi: Dumnezeul lor de lemn te poate trimite cât ai clipi în infern între pluşuri roase şi arcuri stricate. Acolo unde înainte fusese o linişte ca o iederă umbroasă care acopera auzul acum izvorau voci, sămânţă măruntă de cuvinte mari cât harbuzul. Sâmbăta se clatină pe picioare mici de rândunele, atât de înaltă a crescut încât dărâmă la fiecare mişcare stele în paharul jumate plin cu aguardiente--o limbă necunoscută la ruptura dintre om şi animal, poate chiar un cântec interpretat în stilul gutural al bărbaţilor îmblăniţi, iubita te strigă din gogoaşa ei de doliu, ca să răspunzi ar trebui să guiţi, să tai pieliţa tăcerii de jur împrejur şi să te naşti cu cravata încolăcită de două ori în jurul gâtului, prematur, să demontezi pieptul ruginit, umerii cocliţi care prin răsuciri nebune trebuiesc lustruiţi, să treci degetele ca nişte pluguri de fier prin părul năclăit şi să-ncordezi arcul putred al zâmbetului, umilit.

Bătrâne aşează-te în fotoliul electric—Final.

N-a mai rămas nici un pic de fizică în aparate fiecare merge mai departe pe lipsa lui de direcţie dă buzna în camere în care aerul nu se clinteşte zidit din cărămizi galbene prin care poţi să treci să-ţi cauţi umbra sedentară să dai de mâncare simţurilor şi-apoi să te-ntorci la acest balet în palidă radiografie în gromovnicul unde conturul tău spectral ţese fără răgaz o noapte de mătase cu splendida oră şase atârnată mereu deasupra capului ca o bilă de smarald îngheţat. Unii au fost decapitaţi şi gândurile au ţâşnit afară şi curg într-una în spirale de fum--ne caută cu deznădejde gândurile rămase fără stăpân. S-a desprins lumea capului plină de nori fistichii unde toate lucrurile sunt aeriene şi trandafirii de lumea corpului lucrată-n subterane fierării. Şi-au venit făcătorii de memorie uşoară umplută puf să se asigure că amintirea pluteşte cu toate fragilităţile răsfirate, urzicătoare. Genele delimitează o grădină mică şi stâncoasă, un cerc păros în care bumbul sterp al ochiului se simte luminos. Pământul atârnă de luna plină, ţara asta-i o nacelă veche din care aruncăm strămoşi de plumb, tot ce ne cade greu la mână ca să se mai ridice cu câteva palme bătrâna săptămână. Mamele crude şi violente îşi cer fiii înapoi: înapoi de la sapă, înapoi de la şcolile tâmpite de cărturari care la împănează creierul cu mărar, înapoi de la săritura în înălţime, înapoi dintre marinari, înapoi din adâncurile în care îşi caută îngroziţi scăpare, înapoi din frumuseţea de marmură a Greciei lăsând tipare însângerate pentru zei. Pe sub căptuşeala de voal strălucitor a univessului se simte bulbul întărit al unui soare prematur strălucit. De la brâu în jos se-ntind câmpuri părăsite şi arate pân' la os, de la brâu în sus se construieşte un nou Isus, cu bani puţini,punându-se accentul mai ales pe spini.

Părăsirea cea de toate zilele

Nimeni nu poate să-şi găsească o binemeritată stare din cauza drumurilor noi prost aşternute pe creasta roasă a drumurilor fosile, explorăm mereu şi mereu partea stângă a universului cea cu obstacole urcătoare descurajantă. Cei norocoşi găsesc în oglindă un cămin alternativ de argint, o limbă inversată dulce spre neştiinţă şi acele stinse naturi moarte care anunţă revolta obiectelor împotriva stăpânilor palizi. Cu uneltele mele retractile încerc să simplific păcatul, să raţionalizez aventura: poate crezi că sunt o scorpie roz care cerşeşte din vitrina ei satanică o lună de miere veneţiană o plutire pe apele acelea spurcate ce mângâie infernul. Spală cu ceai vorbele frumoase şi şterge-le cu mătase. In coşul pieptului fructele autumnale. Fiindcă reuşiserăm să ne facem cruce în cerc religia zbura cu noi peste cetăţi adormite, omul trebuie să treacă prin om să alunece prin dragoste sleită în timp ce creatura Mama-tata--patru ochi şi două guri--zace în pat aţipită. Intr-o rochie verde cu paiete m-am zeificat, ca să ajung la cer mă ţineam pur şi simplu de o sfoară--nu fac parte dintre îngerii care lucrează în industriauşoară. Eleganţă cu lacrimi atârnate m-ai luat din grădină plină de rouă şi rugină cu sfârşitul înfăşurat înpene negre, greu, tăvălit prin polen auriu. Oboseala duhurilor se simte în toate mişcările pământeşti, mă cărai gâfâind prin sulfină cu vara răsucită-n trup ca un şurub incandescent sufocând impulsul de bacantă şi făcându-mă să mă simt o simplă vagaboandă. Ziua şi noaptea am scos ulei presat la rece până când fiinţa s-a micşorat, fiecare oră e o greutate rotundă adăugată pe spatele uscat. Rămânând numai acea structură utilă uşor de manevrat pe derdeluşuri de iarbă ne dormeam somnul bifurcat, visuridin ce în ce mai verzi creşteau în craniul gol--un fel de nervi optici fără nici un rol.

Dictatori sudamericani

Vârsta de patruzeci de ani vine din junglă palidă şi uşor decrepită cu frâiele vegetale rupte--nu mai poate fi oprită. Paraguay, Uruguay--bube pe hartă, în hamace din păr de chibcha îşi leagănă indienii natura lor moartă. Ceea ce europenii numesc istorie la noi e un gol viermănos de memorie, pământul miroase-a carne, predomină moartea-halucinaţie întunecată din când în când de gigantice insecte îndoliate care fac ventilaţie. A intrat scrisul în noi sub formă de anuare, facturi, registre, o poruncă explodată-n litere produce valuri de feţe triste, unui bătrân litera I i-a rămas în gât când mânca peşte, pe noi alfabetul ne prăpădeşte. Afişe satirice! Mereu populaţia dispărută care nu scade nici nu creşte, indici încremeniţi în satele unde nimeni nu munceşte, doar sunete şi transpiraţie duse de vânt, doar mâini aeriene care trag porumbul de ciuf din pământ. Zile umblate de alţii, urmele militare ale mercenarilor sleiţi care-au găsit pe plajă rapăn de om, carapace goale din care feţii se târâseră prin nisippână în mangrove, habar n-au autorităţile din ce se mai nasc aceşti ultimi demonici descendenţi pe care natura îi acoperă. Tăiaţi şi spânzuraţi, împuşcaţi, intră din nou în realitate printr-o fantă fosforescentă sepierd pe marile bulevarde împletindu-şi singuri existenţa din cârpe şi lumină pe măsură ce înaintează. Stăpânesc toate vrăjile, în urechile lor se-aude oceanul răsucind amiezele fluturătoare suluri groase de strălucire: de când aurul a deschis ochii soarele nu mai e deloc dulce. Şi-apoi, într-o stăpânire de sine încape toată disperarea logică a popoarelor poroase din ţara arheologică, bogătanii fac mizerie de şoarece şi liliac pe covoarele luxoase, ei plâng în băuturi tari şi lacrima ia foc, întreţine beţia, picioare roşii de indiancă artificii carnale, drumurile ies ude din corpul lor sleit, se-ncolăcesc în ploaia tropicală,imaginea se deschide zaharisită spre nedreptatea infinită.

Urbanitatea lui Chirico

Femeile lungi şi inelate coboară sub pictură ca să ungă osiile pământului cu grăsime pură gurile ruginite ale morţilor cu salivă distilată uşile scârţâitoare ale iadului mereu întredeschise lăsând vederii funerare suvenirurile aproape rock mici cranii pline de funingine cu dâre intermitente de foc străduţele întortocheate şi alunecoase casele gheboşate cărora sus la suprafaţă le corespunde arhitectura dreaptă creştină care susţine întreaga lumină. Pe dinăuntrul corpului tăcerea toată e o plagă flauşată gândurile nu fac zgomot aleile coboară din lună ca nişte râuri de polei îţi vine să o iei la fugă în sus până nu se rupe legătura cu neantul izvorul lactatelor cereşti să-l sorbi cu nesaţ şi să creşti. Indesaţi în zidărie strămoşii văruiţi miros a bazilică în unghiuri perfecte se percepe înclinaţia lor edilică--fiecare lăsase câte-o piatră unghiulară ca o cocoaşă când mersul s-a terminat fiecare aruncase o voce bărbătească în hău ca o frânghie de care să se-agaţe Dumnezeu. A, da, zidurile au nevoie de mângâiere, se simte moliciunea clădirilor renovate faptul că tencuiala stă direct pe piele lăsând să transpară umbre macerate. Bătrâneţea asta de cărămidă în care toamna facem focul, şemineul care răspunde în trecut afumând tălpile tinere ale protopărinţilor. Şi-o să developăm fiecare cuvânt o să vedem în sfărşit adevărata imagine a obiectelor nebotezate care-au stat atâta vreme între noi închise trecute prin împletituri lingvistice lăcuite cu limba. Uşi fertile pentru plecările fiinţelor monocorde care nu se mai suportă adânc uzate de-a lungul nervului amoros biete vietăţi fusiforme pe un teren alunecos. Intârzieri albastre sub balcoane gol rotund de mandoline umbra artistului în verticalităţi senine.

Participare în scârbă

N-am pantofi n-am bani n-am corp scriu noaptea. Lumina e o sticlă cu apă de colonie îngălbenită în care Marlon Brando este încă verde, aromă de bărbat vărsată în ţinuturile nisipoase ale sufletului. Mi-e frică să cred că sunt atât de puternică se întorc toate imaginile făurite călite înalt aliate în focul ăsta de singurătate, se întorc şi pătrund fierbinţi în carne, creşte definiţia rezoluţia grisaiul îşi adună nuanţele din râuri tulburi. Pe partea cealaltă a existenţei nu se vede nimic tăcerea se-nvârte roşcată stufoasă nu mai are pe unde să iasă din casă, decolteurile frigide ale muzelor sunt pline de săruturi mici ca nişte ciupituri de ţânţari, îmi bag cuţitul în bucla moale: nu mai ştiu pe unde se moare, se poate muri oare prin păr, unduitor, suportând ondulator presiunea versurilor din dormitor? Creşte amurgul în ferestrele gradate, joacă lumini deasupra mea, Guinever, această mamă de aur, între noi două nu mai există nici o diferenţă nu se mai bruiază straturile de inconştienţă. Lucrurile pentru mâna stângă şi lucrurile pentru mâna dreaptă se resping în două absente grămezi, noaptea-i luminată de cireşe verzi. In cap se trezeşte peştele mare în apa zodiacală cu disecţii, puterea poetică se aseamănă cu puterea paranormală, exorcizează, redă cuvântultu întreaga nobleţe. Tinereţea-şi găseşte trup în voce: un cântec cioplit din marmură verbală, o mie de astfel de coloane strigătoare rămase la gară să susţină bucata aia de cer în care trenurile cu iubiţi şi iubite pier, îngerul de la macaz cu picioare de mătase aleargă pe suflete--şi-a uitat un voal acasă, poate un giulgiu transparent prin care se fac întreruperi de iluminare. Oricum nu s-au mai făcut de mult nunţi aici, nici un fel de nuntă sau măcar logodnăpe peron în faţa chioşcului înainte de plecare cu dăruirea unei eugenii şi discreditarea definitivă a unui tânăr bufon.

Nihilon

Am trăit ca greierele şi iarna o să fie mortală pe ici pe colo am trăit ca greierele ţopăitor pe-o vânătaie a pământului producând dureri de frumuseţe patriei. Sfinţii mei uimiţi balerini şi militari paşi zburaţi şi paşi înfipţi au delimitat cu sârmă ghimpată Paradisul: o trufie a intelectului e scrisul. Lacrima a cărat aluviuni pân-a obosit lacrima s-a vărsat în mări de întuneric ponosit. Lacrima. Se vede la lupă plină de germeni ai decăderii . Intr-un borcan cu peltea era conservat Nihilonul, în gelatină galbenă în care nu seputea mişca, în vară închegată şi mă dădeam în leagăn împingând realitatea cu picioarele sub formă de fată inermă, o fustă plină cu corp şi-o bluză-n care mângâierile stăteau cuminţi. Din grindă-n grindă un gând orb care nu putea să iasă producea cutremurări în falsa carcasă, se-nchideau sub mine spiralele zilei doar o magnolie se mai vedea se deschidea când zâmbeam mimetică şi obositoare până noaptea târziu. Burete lână muşchi uscat catifea nu mai produc somn, să fie toată mobila acoperită cu aripi de pâslă sub care să germineze noua generaţie de nemuritori. Aşa visez în această trezie eretică şi mai trebuie şi să dezlipesc fiecare zâmbet şi să-l arunc la gunoi un curent liric mă omoară-n fotoliu şi viaţa de-apoi e ca viaţa de dinainte: am trăie ca greierele şi verdelui m-am supus, carnea plină de salturi mortale se-ndreptase spre apus, Nihilonul în ramă pătrată e un leu impunător de aer roşcat o zodie plutitoare care-şi marchează teritoriul cu câţiva stropi de ploaie căzuţi din senin la capătul întrebărilor despre destin. Cineva trebuie să urle încontinuu pentru ca vorbirea să nu se termine şi sunetele să poată fi extrase unul câte unul din şuvoiul tânguitor.

Un tată sacrificat

Sunt bărbaţi mulţi pe acest hol sclipitor de spital sunt bărbaţi mulţi şi albi în liniştea din aparatul genitalintru printre ei alunecând orizontal ei îşi apasă cuvintele pe învelişul meu spectral ei mă compătimesc până la absurd şi îşi smulg râsul de sub mustaţă ochii lor umflaţi ajută să plutească palida mea faţă în asemănări transraţionale. Ei dau din aripi, din perdele măslinii prinse de braţul neted şi lucios care se consumă înăuntru, spre os, pe treapta cea mai de jos a vederii e o iubire fără miros, incolori inodori insipizi sunt mirii, păşesc în vată. Vreau să strig că sunt bărbat dar fiinţa mi-e atât de plată trasă printre două suluri colosale de materie fierbinte încât se văd vorbele-n mine făcute chisăliţă. Unde se sfârşeşte verdele începe o vagă aducere aminte sunt legat cu aţe roşii de jumătatea mea vie, mişc trecutul, îl balansez, sper să nu fac vreo gafă, tu erai prinsă de frumuseţe c-o agrafă şerpuită şi-aveai o mulţime de tălpi alunecoase cu care netezeai spaţiul. In corpul meu de lacrimi totul se vede repetat de-o mie de ori, sunt un rozător blând de ore, un aer greu de fumat confirmă trecerea ta dintr-o cameră într-alta, dilataţiadureroasă şi repetată a uşilor mă epuizează ca o naştere în lemn. Gura plină de săruturi reci mereu încuiată. Tot ce spui acum va putea fi folosit împotriva ta literele întoarse invers amărăsc saliva. In părul des al ursitoarelos rămân gânduri masculine pe care aş putea să le culeg cu falangele lungi şi subţiri ale minţii, toţi se uită la mine în verb şi nu pot să-l închid, e prea limpede şi prea plin de mişcarepentru care sunt prea multe căi de revărsare. Intr-un glas era iertare şi-n altul era implorare, mi-e totuna pe care-l folosesc, între ele neputinţa curge vijelios, poate de aceea obosesc.

Trei feluri de tăcere

Trei feluri de tăcere dominicană franciscană şi platonică precum trei sărbători de pus la rană, în prima lucrurile au doar o faţă strălucităşi sunt nefolositoare, în a doua îşi arată corpurile de iască şi sunt nefolositoare, în a treia împung simplitatea şi sunt de-a dreptul nocive. Aşa încep bolile religioase craniul terorizează celelalte oase dă iama-n rezervele de calciu şi fluor dragostea de Dumnezeu trece penesimţite prin elementele chimice le încarcă de electricitate frunţile de călugăr devin transparente apar sub ele zeii lăptoşi cu perle crude în loc de ochi apare rugăciunea inimii în nervul cel mai subţire. Corpul în trepte care se inundă pe măsură ce te dezbraci, un concediu albastru cusut cu cărări de toate culorile pierderea voinţei urcarea de bună-voie pe nicovală. Trei feluri de tăcere trei straturi ambientale ţi se-aduc mandarine prune şi curmale ca unui bătrân domesticit. Se manifestă mătasea în vânt ca o piele goală de femeie, desfăşurarea iubirii pe cadrane solare vag conturate. Se reorganizează toate ideileîntr-un reactor de pluş, în mijlocul stratului de Nu-mă-uita apare floarea Uită-mă, Uită-mă-de-tot, se ridică palidă şi cardinală deasupra inundaţiei lirice, un şuier în toate direcţiile şi aerul tăiat n-are timp săse mai prindă , să se mai închege, să-şi închidă imaginile voalate, Uitmă, Uită-mă-de-tot de la gleznă pân' la cot şi prin toate simţurile deodată, extatică uşurare ca şi cum ţi-ar creşte ciucuri pufoşi pe tot corpul Luminăţiei-tale, ciucuri somnoroşi. Ruda selenară cu care mă ating noaptea pe un patinoar de marmură neagră înclinat spre veşnicie de unde o ştiu, de unde mă ştie? Mi-ai promis că o să mă taci pe plajă, la munte în poieni spiralate, acasă în spaţiile tubulare ale vederii fixe ce absorb lucrurile ca nişte aspiratoare rămase deschise spre punga moale de in a sufletului.

Tot efortul

Pofta a căzut din cui, litera r e un cârlig umblător prin carne, pescari înalţi scotocesc prin culcuşuri pufoase de colombină. Republica e doar un buchet de bulevarde plouate. Pisici tărcate duc mahalalele-nspate. Oare aventurile sunt adevărate sau sunt doar exerciţii prosteşti, răsuflate, de nuntă, figurile tinere reflectă lumina slabă a unui vis îngheţat, fiecare în cutia lui de sticlă. Cui îi pasă dacă sălbăticia se reîntoarce într-un măgar domestic obişnuit să se supună, ca Sancho Panza, unui eu neliniştit! Ele or să vină la ora la care toate nevestele vin lăsând indicii preţioase ici şi colo. Poate chiar o blană parfumată de divă care păstrează dimensiunile dulci, ce alunecoase sunt ideile despre frumuseţe! Stabilitatea depinde poate de felul în care citeşti ziarul astfel încât cuvintele să nu se lipească de corpul ei magnetic.Republica e doar starea de dinainte de Apocalipsă, toţi aşteaptă să curgă otravă de sus şi fizica se răceşte. Se deschid piste de jar pentru amante, atât de puternic conturate în regiunile impure ale vederii.Se poate spune că mâinile stau la baza acestei iubiri copulative, o jonglerie de ţâţe şi coapse, eul posesiv se-nfoiază. Ea dansează cu valvele deschise spre euforie, oasele tălpii produc lipici, rămâi deşurubat în pat toată dimineaţa, ziua e ilumunată pe dedesubt, incomod se observă organele ca-ntr-un diapozitiv înverzit. Ea nu s-a mişcat, se recuperează din leneşa nuditate menţinând ochiul mereu plin caun coşuleţ de sticlă atârnat în pomul falsei cunoaşteri. Nimicul scoate pui, clipele se trăiesc singure, sufletul încape într-o lingură de argint. Patria e o amestecătură de borduri şi semafoare şi un efort teribilde incorporare. Zonele îngereşti ale săracilor emană duhori. Se deschid cărţi fariseice care ne absorb. Zărim cu groază căminele globulare care se desprind cu femei şi copii uscaţi înăuntru şi se depun în stratul biblic.

Teoria

Cum poate esteticul să se-ntrupeze, să anticipeze, să modifice, să fie amintire bogată de feminitate reducerea tuturor schemelor arborescente la o cruce pe miezul toamnei ne lăsăm atât de grei încât ne curge prin vene ulei. Erau perdele rochiile mele, se vedea peisajul de piele în lungul coastelor erau tatuate lanurile retezate şi căldura de potârniche, căldură de pasăre la subţioară, geamul în formare pe pântec presând fire aurii în burtă aer stătut de vitrină în care mor copii în câte-o gentuţă catifelată cu paiete habar n-au ce conţine când o cumpără bietele fete noaptea căptuşită cu fluturi. Intoarce trandafirii pe dos să ne-ncălzim la jarul lor, nu se mai vede nimic pe sub norii ăştia de lână brună, cine ştie dacă mai suntem împreună sau ne ţinem de vreun ciot vorbitor din istovitul aparat locomotor al lui Octombrie. Au trecut prin sânge toate fructele au lăsat dulceaţă şi parfum, nuanţe imperiale. Efortul eului-delfin de-a sparge cerul --un salt prin eternitate printre zei şi zeiţe cu gurile căscate. Bolnav de perisabilitate ignoră toate splendorile din habitaclul divin, formarea zânelor din lapte cosmic nu-l impresionează câtuşi de puţin. In scurta-i elevaţie transferă toată greutatea pe senzaţie, simte cum cuvintele fuzionează sub greutatea feeriei ce scânteiază. Şi îşi dă seama, surpriză crasă, că era de fapt acasă. Da, acasă, vedea cu partea cealaltă a ochiului, cea care sesizează minunea, dispersată, acumulată în rutină până când se-nfundă filtrul de mătase din retină. Ieşi prin rană chiar dacă e o ieşire de foc. Cum poate esteticul să-ţi arate drumul ca nişte urme sticloase prin zăpadă pe unde se-mbină tărâmurile occipitale să fixeze tije legănătoare în vârful cărora înfloreşte câte-un chip minuscul al frumuseţii în lanul fără neghină şi să rămână totuşi atât de nestatornic de la o secundă la alta mişcându-se cu totul ca o deraiere de lumină.

Un acces de înălţime

În flora montană s-au născut primele cuvinte atingeri cu cerul cu nevoia de coerenţă a zeilor într-o generaţie spontană de boabe roşii care strivite-n cerul gurii provoacă logoree alpină mâncărimi verbale când tăcerea albastră rămasă-n vale se vede de sus ca o invitaţie la sonorizare. Vrei să-mparţi povestea în silabe s-o treci prin gură să-i dai ritm şi măsură în lanţul pulsului. De când timpului îi cresc frunze ţepoase care indică fiecare secundă în toate direcţiile o explozie o împrăştiere a prezentului prin teritoriul pietros, rocile în prezentaţie craniană cu creştetul cristalin vizibil plin de vene minerale se presimte naşterea în orificiile astupate cu iarbă culmea de cuarţ a secolului e plină de semne premergătoare. I-a luat gnoza, grohotişurile de capete luminate se rostogolesc spre prăpăstii inventate, Când începi să-ţi focalizezi zilele prin lentile evocatoare te simţi imens cât Buddha încercând să suplineşti eleganţa prin grandioasa inerţie. Se adună electricitate în vârful pinilor, este o dragoste care se salvează singură prin efecte magice prin discuţii aproape culinare prin teorie. Legare de nume în iarbă o cununie vegetală cu foşnete, în guşile smălţate de şopârle este o odihnă pentru frumuseţe, o odihnă şerpuită în care stau organele cantr-un leagăn cu nestemate. A fost o gaură în nuntă şi de-acolo s-au deşirat nevestele, mormane de bumbac acoperă crestele. Ele arată ora cu mături şi polonice, ele scot orele de la cuptor rumenite-n matrice. Au fost părăsite la înălţimi ameţitoare cucoane cu fisuri roz în auz poate din cauza asta mi-e frică atunci când mă cocoţ pe scară să iau lumină din pod, să înviez casa, să scutur muntele de praf de fiare sălbatice de moarte lucidă cu licurici de icoane umflate de ploaie diformităţi care ar putea afecta reputaţia sfinţilor trăitori prin fotosinteză dătători de oxigen purtători anonomi de proteză de brad de stejar de ulm de nuc.

Purtam adânc

Purtam adânc un încălţător cunoscător de piele fină, trăiam prin pânză ca să-mi cuprind biografia scrisă-n japoneză. Pur ad, pur şi simplu se erodează limba şi dă la iveală ruinele latine. Aşa şi cu mine, topindu-mă uşor -uşor o să rămână pe dulapul din hol un încălţător aducându-mi miile de picioare transparente de pe drumuri. Cultivam cuvintele în jurul Mării Moarte pe vremea când aparatul logic se oprise la zero. ,,Inainte" şi ,,După" s-au născut simetrice lipite la cap cu sânge care nu se alterează. Naturalul meu abia de curând a ajuns în natură--soţia neagră de sub arătură. Abia acum zilele vâjâie de sub pătura cu buruieni le aud frângând viitorul: trebuie să scriu ,,înger" înainte de a mă semna? Atâta ambiţie de a fi utilă--încălţătorul din mine creşte se hrăneşte e antropomorf am călcâie-n burtă. Pe zeul cel mai umil, tocmai pe el nu-l găsesc sus în Pantheon, nici măcar la etajul de gheaţă, nici măcar la stelarul balcon, are obiceiul să umble prin piaţă cântând la acordeon, are obiceiul să facă pe obiectul, săse imite, să gândească printre pietre, liniştitor. Singurătatea se măsoară în centimetri. Pu a, e probabil numele celei ce protejează pierderile care nouă ni se par irecuperabile şi care nu fac altceva decât să umple tiparele de jos ale fericirii pe care o numim durere, Pu a ştie că a dispărut un încălţător şi că el vareveni mai târziu ţipând şi agăţându-se de ţâţă cu o slabă aură umană în jurul capului--un cap format după canoane. Faptele se leagă, lipsa zeului şi existenţa certă a încălţătorului devin sinonime, animismul se autosusţine. P, aşa arată un încălţător sau dacă vreţi o literă sau orice alt obiect folositor desenat de odor, un întrerupător de poezie şi un început delicat de bătrâneţe, un început de dezalfabetizare când sunetul capătă alte feţe.

Printre miresme de zmeură şi căpşuni

În vârful sufletului Septembrie plină cu aer cald care îngheaţă de la margini aproape ca o pisică ruginită înfoiată cu ochii tremurători de verzi o să sară, o să sară în poiată, în bucătăria de vară cu dulceţuri puse la fiert. Culori obeze obsedate de siluetă păşesc pe aţe de lumină, se-apropie sfârşitul fetelor şi moartea voastră în grădină a deschis ochii condensaţi--de departe crezi că cineva a scăpat pe jos două bucăţi de zahăr candel supte în care lumina este trasă cu de-a sila--şi coada ei care înconjoară pământul făcându-lsă semene cu un ghem de sfoară a fost cuprinsă de tremurături. Satul se topeşte în cercuri de ploaie, privirea e apărată de ochelarii-scut ai ferestrelor, nevestele culcate sub muşcate reproduc un paradis evanescent peretele văruit e o Grecie pustie în care icoana se plictiseşte: a fost luat un individ fără rude de gradul doi şi proiectat în nemurire să abordeze delicata temă cristică şi să ne redea prin răsuflarea luiîmparfumată memoria artistică. Titlurile se vor îngălbeni şi vor cădea, presimt asta în intuiţiile mele laterale ca nişte ochi de melc pe sub frunzele încă proaspete. Am băgat cuvintele unul într-altul ca o păpuşă rusească arată ultima deschidere a gurii în apă, o bulă cu toată spovedania în ea se ridică. Şi-apoi să nu vă închipuiţi că ar pute să se întâmple ceva dramatic: am picioare de rezervă, mâini de rezervă, cap de rezervă şi niciodată nu plec de acasă fără ele de multe ori le folosesc în vis pentru situaţii limită dar sunt încă noi-nouţe şi uşor de adaptat în partea maternă a cărnii legăturile sunt straşnice garniturile n-au fisurat. Vocile joacă singure în aer ies aburi din ziar câinele ocupă exact spaţiul său încolăcit sub balansoar--e un om regresiv pe care nu-l mai interesează politica şi după această scurtă pauză îmblănită va deveni probabil o gospodină cu ochi blânzi văzută din spate în bucătăria de vară printre miresme de zmeură şi căpşuni ocrotind într-o crustă de zahăr ovală ziua sfântăde Luni.

Ici şi colo în subconştient

Nişte gemene umblă cu oglinda fac demonstraţii intră una-ntr-alta prin straniile intersecţii ale

frumuseţii lor cu două feţe, două talii citadine cu un singur bazin de cadână ori patru picioare sub

şoldurile unduitoare agăţate ca un candelabru de coloana vertebrală toţi întoarcem capul de frică să nu

luăm vreo boală vreo epidemie occidentală ele rup iubirea în două profile care pe gâtul subţire

formează potir, gura alungită se întredeschide exalând o tămâiată umezeală de cimitir , se opresc să

mănânce şi mâncarea capătă trup ( două căprioare au rupt-o la fugă urmărite-n spirală de un singur lup)

apoi ele pot să-şi răsucească-n fel şi chip membrele ţinându-se de uşi--se cunoaşte de la o poştă că au

fost cândva păpuşi, se înmoaie la soare şi când se sprijină se contopesc provacând insolaţie celor ce le

privesc. Pluralul comunist şi singularu capitalist îşi pierd specificitatea, inima de băiat a soţilor îşi

intensifică activitatea. Ei se înfurie şi coame li se face ţepoasă vor trebui să-şi lase copitele la uşă când

ajung acasă, nimeni n-are nici o vină că de-acum încolo vor fi ritmic izbiţi de rimă, izbiţi de rimă, izbiţi

de rimă. Doamne, cum se multiplică paşii cum se infiltrează cum devine totul un pleonasm carnal între

clepsidre de sticlă înaltă în care vremea de mult stagnează ele produc dupăamiază galbenă şi roşie uşor

de digerat călduţă ele zboară cu aripi de panseluţă se împing din contururile aurii pe care le lasă să cadă

ca nişte bijuterii în mărime naturală pe stradă, Albul nostru din jurul somnului se umflă ca laptele

înăuntru se distingeau nişterotunjiri trandafirii trecuse un pom înflorit pe acolo sau poate un pictor

neatent îşi atinsese pensulele însângerate ici şi colo în subconştient. O înserare în carne şi oase, în jurul

liniştii e o linişte şi mai mare, ele urcă pe scări şi treptele se lipesc două câte două ca un acordeon în

care infinitul respiră un kirieleison.

Spiritul scrisorilor scurte

E un spirit care râvneşte la ceai din 1773, de la Boston, care de mult putrezeşte în apa sărată. Şi ceaiul

trebuie să-l facă o talie înaltă de epocă legată cu funde de fiecare secundă--rude pierdute, culmi

scufundate ale pesimismului, pentru cei ce se nasc închişi ceaiul are un efect atât de benefic, întorcând

gravitaţia spre origini reuşim să redăm utilitatea scaunului împletit care se leagănă singur în veşnicie şi

tuturor lucrurilor mărunte care atârnă ca nişte brelocuri de voinţa noastră fleşcăită. Ay, s-a rupt Britania

de America, cineva a tăiat cu foarfeca noaptea trena colonială toată strălucirea a rămas pe Noul

Continent tivul de nestemate răsădite pe coastă. Tot patriotismul pentru liniştea domestică, toată

energia pentru ziua recunoştinţei, toată mândria pentru curcan, nouă europenilor nu ne mai rămâne

decât să trimitem visurile peste ocean din pepiniera asta de Crişti. Către Ierusalim către Vatican către

măruntaiele împrăştiate ale Bizanţului, pace. Par scurte scrisorile biblice în raport cu mesajul lor infinit.

De mult de tot când râsul meu s-a blocat am înţeles ce important e ceaiul ca o lungă trecere a unui râu

parfumat printre ţărmuri ce se refuză singure, o frică similară cu cea a continentului virgin în care

pistolarii au cultivat pelin. Am învăţat să-mi revărs durerea mecanic precum chiuveta, curge din glande

un fel de mătase pală pentru coconii absenţi câte-o piatră mică sufletul înfăşoară: există oare păienjeni

demenţi? Să zicem că dintr-un roman trebuie să alegi doar câteva cuvinte să surprinzi mişcarea esenţa

fondul genetic al slovei--nu ajungi la poezie? Şi, eliminând rima, eliminând slăbiciunea lirică şi nevoia

intensă de ate plânge de a înşira pur şi simplu vorbe de jale unui adresant pe care-l crezi optimist, la

adăpost de angoase şi deziluzii mereu strălucitor şi învingător, nu concepi oare o scrisoare?

Să-mi fie de bine

S-a lumint cu versuri şi mi-am dat seama că zbor fiindcă-l prinsesem pe Arghezi de-un picior. Şi cerul

era alcătuit din patru lingvistice ape--ferească Dumnezeu ca relicva asta de sidef mişcător să-mi scape!

Dedesubt râurile cărau mitologia prin ţara săracă, monstruoasele spinări spirituale pluteau agale şi din

când în când făceau o haltă ca să-i salute pe toţi cei care au o daltă ca să cioplească lumea un pic mai

înaltă. Modele rupestre de agonie, creaturi cu sânge ocru aşteaptă clipa în care relieful mare se va ridica

albastru în picioare şi se vor răci creierii munţilor şi se vor desface tăcerile mov de seară să primească înţelepciunea primară. Chiar dacă infinitul e un pic mucegăit, e autentic şi e ... infinit, capătul fiinţei încă nu a fost găsit, cel ce-şi atinge somnoros Himera primeşte-o palmă zdravănă de la Venera, înaintează, pompează sânge în idee sau cafea şi dimineaţa crapă... S-au limpezit lacrimile duhului şi eu tot mai plutesc prin uterul plin cu cerneală al văzduhului: nu mai erau stele, nu mai era lună, nu mai erasăptămână, nu mai rămăsese decât o clipă bătrână care se lăuda că-i viaţă şi mă zgâria pe faţă. Nu simţeam altceva decât un abur uşor de la sufletul care se învârtea la rotisor--pui mic, pui mic, patria ne fuge de sub picioare ca o bucată de slănină neascultătoare. Stăpânele de la Moara Roşie trag noaptea desub picioarele mâţelor, îmbulzeală şi miorlăituri pe acoperişuri căderi de îngeri întârziaţi, îmi căutam lenea în papuci în capod în formele îmblănite de casnică. Şi cu dârzenie ţărănească tăiam de jurîmprejur un orificiu capabil să vorbească, încercam să mă nasc ca lumea dintr-o lămâie, dintr-o pară stricată, mă luptam cu imaginea s-o răstorn în fundul ochiului moale şi dezvelită, cu trâmbiţa crescută-njos anunţam o stare de regină bătută cu rubine--deşi n-am mâncat nimic, să-mi fie de bine.

Operaţie de nuntă

Nici habar n-am pe unde m-au tăiat: în jurul inimii pe unde mersese îngerul şi lăsase o dâră fosforescentă sau pe linia roz a feminităţii mele pure pe unde simt nevoia să mâ pudrez mereu cu talc de diamante m-or fi tăiat în lungul ideii mirobolante şi mi-or fi scos gărgăunii ori mi-or fi tăiat prelungitoarele de argint cu care puteam să mă mişc printre sfinţi lejeră turistiferă. De-atunci sunt mereu sub anestezie mă miros toate himerele şi strâmbă din nas voalurile au prins rădăcini în carne şi fac perle toamna în ultimul ei ceas. Retro-retro-retro cu mânuţe de faianţă ţin toate lucrurile mele în această alianţă-balanţă chiar şi pe cele care poartă suflet de stele un milion de sertăraşe în carne şi stupida plăcere de a face ordine duminica în ela. Harta de pe covor indică ţările calde ale pisicii în care emigrez ca să mor o clipă fantastică la geam să mărturisească trecătorii că în ochii lor de sus şi eu plângeam, puteam s-o fac destul de bine întâi rotunjeam chestiile alea amare în mine apoi aşteptam să se topească şi perna umplută cu nori s-o umezească. M-au tăiat în strămoşie te pomeneşti m-or fi atins la poveşti la cele lumeşti la nervul ludic la sentimentul cel mai paludic s-o fi continuând prin mine Bulevardul Brokenheart pe unde trec ăştia cu chitări şi fac totul zob(şi zub), m-or fi înţepat în elegia elefantică de curge atâta zoaie antică. Or fi uitat înăuntru o forfecuţă singur-mergătoare care retează razele de soare şi menţine lumina la nivel constant, pe fişa mea scria Odorul-cel-căruia-nu-i-se-va-cicatriza-nicicând-Ecuatorul, cu suspendare în neant. Iau forma casei în care sunt pusă iau unghiurile cuinstrumente de os mă predau acestui sistem geometric cu triunghiul meu sănătos şi nedepilat, în loc de creieri fraierii ăştia sufletul mi l-au spălat şi viaţa de soţie în loc să fie o viaţă de lebădă e un asasinat.

Panoramă antebelică

Ţi-ai uitat aici timpul frumos, în paharele roşii de lichior în filamente care regresează în carne când sticlăria se aprinde seara se aprind şi firele de păr ţi-ai uitat aici un soare. De fiecare dată la lumina asta neadevărată mă sperii când văd militarul străin stând liniştit în fotoliu pe verandă cu părul lui uns peste întreaga structură războinică peste întreaga glandă a agresivităţii. Aproape nu mai pot să cânt, glasul se roteşte fără să atingă corzile vocale ca o roată de moară într-o albie uscată la gât doar cu pietrele tale imense. Dacă războiul a ajuns până aici pe nesimţite cu zeii lui kaki ce nu mai respectă proprietatea şi doamnele va trebui poate să facem un pact, poate chiar o căsătorie marţială în care să fac şi eu de gardă la poarta dinspre vie. Deşi teoretic nu mai pot fi jignită mă tem nespus de vreo grosolănie mă tem de prăjitura cu rom şi ciocolată şi de toate reţetele scrise pe mătase de vechii locuitori ai acestei case. Soldatul străin, ce-i drept, e atât de străin că nu se lipeşte de el nici mantia de ploaie nici anotimpul ăsta extrauterin nici vechiturile şi mai rămâne violul ca singură matodă de atingere în toiul zilei, obosit neras nespălat se prăbuşeşte în corp cu sufletul în jos plin de gravitaţie într-un singur punct, aerodinamic printre cioburile din bucătărie, cu coatele alergând prin balta de cafea în care soarele face o brună radiografie, băieţii care cântă jazz în radio se presimt minusculi şi speriaţi abia atingând cu vârfurile roşii ale degetelor instrumentele electrizate, nici un ajutor, oh, nici un ajutor nu vine din membrele lor îngheţate doar muzică de ciocniri metalice care corespund visceral unor ritmuri cefalice de animal scufundat lipsă de oxigen şi înlocuirea treptată a aerului cu lichid timpanele se deschid brusc în vid de o mie de ori mai alunecoasă decât pe vremea când respectam convenţiile de o mie de ori mai sperioasă pierzându-mă prin zvâcnirile iuţi ale cozii de sirenă.Trbuie să ai o atmosferăIţi trebuie o atmosferă draga mea nu numai să te rujezi să-ţi văruieşti pleoapele ochii faraonic să ţi-i încondeiezi să proiectezi carnea decolteului în soare, violent să decupezi carnea din care sunt făcute cele două picioare. Iţi trebuie o atmosferă oarecare în care trecătorul să presimtă o pădure sau o mare, onesfârşită întindere de peisaje neclare prin care se plimbă cele mai frumoase imagini ale tale, naturale. Sub umbrele dungate care ţin soarele-n spinare, în sfera ta văratică de parfum încearcă să convingi un înger să-ţi lase o amintire din paradis o oglindire fugară a Evei pe care s-o multiplici în nenumărate ipostaze fără să se tulbure fără să se rigidizeze, foloseşte raza solară fără s-o toceşti tamponează-te uşor cu realitatea lasă mereu loc sfinţeniei să respire. Ai grijă cu genunchii--ei sparg aproape totdeauna peretele delicat ce te desparte de bărbat, fac gropi în imaginaţie apar ca nişte geamanduri trandafirii în oceanul de vin, el o să vrea să se înece, el are voie să încerce atingând cu vârful picioarelor pământul divin. Să nu te-nfăşori în sânge să nu laşi splendoarea să se răcească să laşi fiecărui gest bobul lui de căldură el o să vrea să te rănească el are dreptul să încerce, supremaţia lui e dură. Să mergi numai pe drumuri bogat condimentate cât suportă talpa de pipărate şi totuşi să zâmbeşti. Nu ai nici un exemplu, în lumea feminină nu-nveţi decât să te fereşti, să cerni la nesfârşit lumină pe umbrele diavoleşti, el are dreptul să încerce să smulgă hălci de tinereţe, el are dreptul să te-atingă. Mă duce gura-n altă parte, în altă piesă maculată, ci nu uita de atmosferă de norii tăi sublimi de fată, să nu devii cumva veneră oripilant încercănată, păstrează draga mea distanţa răsnecesară, protectoare, el o să vrea să defileze chiar pe bordura cardiacă, el are dreptul să încerce căci prin lentila lui opacă nimic nu pare să-l oprească.

Coerenţă

Doamne, în regie o roată de aripi învârte lucrurile spre catalepsie, în ciuda muţeniei generale mă fac glas şi leg cuvintele care-au mai rămas, o adoraţie a numelor de scenă copleşite de importanţă care de mult au renunţat să se mai foiască neliniştite când se instalează comod în dimineaţa care-şi ia zborul spre apus ştiind că mereu unele dintre ele vor lipsi rămase acolo jos pe fruntea galbenă a trupurilor scoase din priză. Legate alfabetic în spaţiu, formează o linie continuă care pătrunde în minte se mlădiază mârunt tocată îngrămădită în pagini îşi muşcă singură coada şi ăsta-i happyendul. O singură bucată de poliloghie din care se fac hăinuţe strălucitoare pentru limbă chiar şi peticele chiar şi scamele în salivă se animă, denumesc resturile onomatopeice ale limbajului. Pe deasupra tăcerii sau pe la fundulei traversează frânghiile verbale care se răsucesc din Turnul Babel veşnică despletire a sensului şi lăcomia de a descrie toate feţele Nevăzutului. Cuvântul n-apucă să cadă jos îl ia din mers altă structură care se risipeşte la rândul ei hrănindu-le pe cele din urmă păstrând autenticul. Ideea speculativă de bâlcicu rotaţii care produc uitare de fapt înfăşurându-se unele peste altele textele sacramentale se obţine acea teribilă transparenţă o ameţeală a datelor despre existenţă. De la gură la gură o punte legănătoare bine prinsă de suflet pe care trece alfabetul în continuă schimbare ca să elibereze naţia vorbitoare. Puncte de maximă tensiune albastre de-a lungul traseului rămân aprinse permanent, degresează venele încărcate ale comunicării câte-un satanic compliment care se pierde-n corp şi provoacă sete. Terenul desţelenit al auzului suportă lanuri şoptitoare un flux de sunete mângâietoare venite din sfera fertilă a dorinţei de exprimare nenumărate tonuri efeminate care catifelează ideea de moarte, care ţes disperate un acoperământ pentru deşertăciune, o faţă pământească pentru minune.

Evaluare optimistă

Câteodată vântul aduce iubire dintr-o ţară uşor franceză locuită de balerini şi balerine care învârt aerul pe care-l ţinuseră chiar şi o săptămână întreagă strâns în jurul corpului gri formând anticiclon cu mireasmă de sărutări verzi şi roşii cu lumină trecută prin gene de aur purificată la suprafaţa de smarald a retinei. Din capitala lor de voaluri în care se construieşte mişcare armonică îmbrăţişare arhitectonică palate de mânuţe împreunate ne vin leacurile pentru singurătate în flacoane atmosferice cu picături de anotimpuri ultrafeerice volatile până la pierderea firii. Găsim uneori în sardonice buticuri salbă topindu-se de pupicuri metraj de mângâieri desfăşurate spre nori fleacuri în scurt popas care arată câte secunde de încântare au mai rămas. Există manufacturi periferice unde se mai face timp manual învârtind perle în ombilicuri. Când cauţi un hamal printre cei cu fruntea plecată de dimineaţă, cristalizaţi în banalitate, poţi avea surpriza desprinderii totale de asfalt în faţa celui mai necorespunzător specimen descurajant ipochimen ionic doric şi corintic pierdut în surâsul lui labirintic. Doamne, cum să-l ocoleşti când toţi îngerii stau la ferestre surâzători dând laoparte şi cele mai neînsemnate scame de nori cum să-ţi ratezi personajul pentru care s-au scris kilometrice ode maladive comprimate-n două-trei bâlbâieli narative. Doamne, cum să treci mai departe când el ocupă universul şi nici nu-i pasă n-ar catadixi să-ţi facă loc nu şi-ar strânge un pic aura în care încap toate stelele şi mai rămâne încă spaţiu destul pentru o mulţime de zodii necunoscute sub incidenţa cărora cazi ca bleaga cu toate laturile tale culte. Doamne, nu rămâne altceva de făcut decât să-nchizi bine ochii şi să treci prin el, nimeni nu poate să-ţi spună unde se termină ţinutul ăsta tulbure te orientezi după muşchiul care te strânge şi după focurile palpitante din sânge.

Pagină neclară de jurnal

Apune soarele macrocefal rupe norii visează visul roşu-purpuriu-trandafiriu spre violet până la negru şi mai departe pâna în dosul mort al imaginii fără culoare. Mă mai plimb pe răzoare printre plămânii de catifea ai câmpurilor trag nădejdea după mine ca un copil. Află despre mine că n-ai aflat nimic, noaptea se înţeapă dureros în spic, nu poate să pătrundă, printre ierburi a rămas lumina şi un pic de veselie aburind de la cantină. Suntem în Rusia printre covoare ţesute manual printre animale printre şci şi şcea ca nişte zgârciuri în gât câţiva zei de tundră nu ţin de urât. Află despre mine prin spiritele răcoroase că sunt mai bine, Volga înghite mandoline, rana pare de mătase şi se face din ce in ce mai frumoasă ca un bujor în glastra de-acasă.

Îmi caut o formă de femeie salut neamurile minerale e un mod de a vadea prin cristale prin ochiuri vesperale, maine te sun. Poate-o să sune-n burtă, poate o să sune-n altă străinătate, de-aici dini urtă firele sunt încurcate.Să-mi răspundă sufletul, să-mi răspundă teama de gol să-mi răspundă tabloul tău de pe hol. S-a-ngustat fanta vorbirii, au avut loc prăbuşiri lexicale sau pur-şi-simplu ţi-e lene de sentimentele tale? Miezul nopţii prin excelenţă slavon mă urmăreşte taie în urmă toate legăturile palide cu ziua de ieri, divinitatea îşi schimbă înfăţişarea, apogeul obscurităţii e atât de instabil! Ghidul vorbeşte prostii, ne spune că suntem în Ur la fundul civilizaţiei şi-al urbanităţii la începutul actului zidirii într-o piaţă care-a dat înapoi până la capătul sălbăticirii. Un rusnac cuprins de farmec (balalaica n-are ton) mă apucă de iubire şi mă trage sub palton. Mă complac, cu toată barba el mă-nţeapă, mă grăpează, devin cât se poate de agricolă, intrat în pepenărie el se-adăposteşte sub claviculă dar nu stă mult şi dă iama-n tot colhozul îmbătat de parfumul capitalist mă striveşte dar i se taie răsuflarea când descoperă în mine o sperietoare. Urât[. Află despre mine prin spiritele răcoroase că sunt mai bine, Volga înghite mandoline, rana pare de mătase şi se face din ce in ce mai frumoasă ca un bujor în glastra de-acasă. Îmi caut o formă de femeie salut neamurile minerale e un mod de a vadea prin cristale prin ochiuriStartFragment vesperale, maine te sun. Poate-o să sune-n burtă, poate o să sune-n altă străinătate, de-aici din

iurtă firele sunt încurcate. Să-mi răspundă sufletul,să-mi răspundă teama de gol să-mi răspundă

tabloul tău de pe hol. S-a-ngustat fanta vorbirii, au avut loc prăbuşiri lexicale sau pur-şi-simplu

ţi-e lene de sentimentele tale? Miezul nopţii prin excelenţă slavon mă urmăreşte taie în urmă

toate legăturile palide cu ziua de ieri, divinitatea îşi schimbă înfăţişarea, apogeul obscurităţii e

atât de instabil! Ghidul vorbeşte prostii, ne spune că suntem în Ur la fundul civilizaţiei şi-al

urbanităţii la începutul actului zidirii într-o piaţă care-a dat înapoi până la capătul sălbăticirii. Un

rusnac cuprins de farmec (balalaica n-are ton) mă apucă de iubire şi mă trage sub palton. Mă

complac, cu toată barba el mă-nţeapă, mă grăpează, devin cât se poate de agricolă, intrat în

pepenărie el se-adăposteşte sub claviculă dar nu stă mult şi dă iama-n tot colhozul îmbătat de

parfumul capitalist mă striveşte dar i se taie răsuflarea când descoperă în mine sperietoarea.

Depuneri uşoare

Descopăr câte-o laşitate suavă în dosul fiecărei icoane--sângele curge prin macaroane, pe stâlpul

electric steagurile luminează cu intensități schimb[toare

pe parbriz bucăţi de gelatină autumnală cu şolduri argintii ce lichidează şi zici că transpiri. Şi zici că

transpiri şi zici că sufletul vomită ies din tine minutele te ţii strâns de firul epic lătrăturile se-nteţesc

gurile rujate se deschid intermitent nevasta se chinuie să iasă din telefon cu creştetul înroşit împinge

plăcuţele cu microcipuri, braţul cu care azvârli mobilul pe geam e deja un braţ de serafim. E un braţ

de serafim cu muşchi eterici forţă străvezie albastră-verde. Lumea iese din acceleraţie izbucnesc

pomi amestecaţi cu felinare ţinute de beţivi în erecţie electrică fulguraţie o mie de acte sexuale

citadine se-nşiră pe retină ca puncte violente ochi de felină. In timp ce ele se descalţă de puzderia

de bărcuţe de lac cu toc colorate rămân în urmă pe şosea şi tălpile ca nişte feţe primitive care simt

totul prin piele se urcă pe cărările tale încordate înapoi în coastă intră femeile toate simţi în tine

alunecări de sirenă. Nu vrei să fii Adam smulgi oripilat frunza de viţă rânduri de vie răsar din ea în

ridurile brune de la periferie. Frânezi lung şi chinuit intri într-o constantă alunecare nu ai amărâtule

nici o asigurare e o maşină furată de la unu' care trebuia să ajungă în rai ce confuzie idioată. Le laşi

să te năpădească, dac-or fi zeiţe or să aibă muşcătura curată şi uşoară o roată de aur zimţată de sus

până jos să fii bărbat măcar o dată.

Precipitare

Gânduri din ce în ce mai viguroase cresc pe valet spalier în carne şi oase pentru umbre de

domnişoare, se dezvoltă pe carnea lui respectuoasă semne de întrebare şi de exclamare arată ca un

arici trezit din hibernare consumat şi totuşi gras de păcat primind ispitele perpendiculare pe o

muchie sensibilă de... bărbat?!? Ce idee vitală: moartea nu e chiar de tot mortală, sicriul plutind pe

rouă în fundul grădinii găzduieşte deocamdată doar crinii căzuţi la datorie, sufletul supus caznelor

lirice ameţit de parfum încă susţine printr-o încordare neuronică bolta platonică. Dar rămân prea

multe elemente anarhice care ar putea alcătui o anatomie, cap la cap segmentele musculoase,

ornamentul-bărbie, forţa de apăsare, o idee care nu mai încape sub pălărie. Doamna care trece

gâdilând poteca, gâdilând sfinţii, gâdilând gardienii cereşti care nu au voie să râdă şi-şi trimit

hohotele prin cabluri luminoase în burta lui plină de fidelitate încâlcită, degetele direct conectate la

această enterocolită, filmul mut care rulează pe endocraniu, autentic film de peşteră, un film în care

vânătorii intră unul câte unul după pulpele ambulante. Andante-andante. Cucoana se răsteşte la el e

neagră-n cerul gurii ca orice patriciană e neagră în cerul ei elegant, nu înţelege că de fapt

convieţuiesc. In spaţiul auricular se fac jertfe artistice, el simte cum îi cresc mlădiţe cristice

stabilizatoare, rămâne tăcut în picioare. Lobotomie pe lăcrămioare. Sunete care ies pe altă parte şi

cad de la înălţime în apa ce-i desparte. Şi din nou la muncă dezvelind chinul din cârpele lui

murdare, cărare la mijloc pentru bătrâneţe. Ea e făcută din bucle de aramă veşnice mănâncă îngeri

între două sfeşnice în care ard bărbaţi, ea e făcută din resturi de copilă bine cimentate un cazan cu

smoală clocoteşte sus pe înserate. Şi-acum valetul e plin de sânge spaniol aproape ca Cidul

hoinăreşte, apogeu al uitării-luna. Ce mică e ea în căsuţa de argint în care trebăluieşte ca o femeie

oarecare pune fiecare pasiune la locul ei face mâncare adaugă şold umăr rumenit piersici cu sfârc în

timp ce invitatul nu zice nici cârc.

Rezerva mistică

Materie orară din care decupez zile triunghiulare de femeie tu nu poţi să vezi marginile cazi de pe

secundă îţi scrânteşti puţin sufletul eşti mereu la reanimare sub ziar cu cafeaua în perfuzie fierbinte

cu un picior în prelungirea celuilalt în prelungirea piciorului de la masă în prelungirea viului în

veşnică prelungire. Gura anterioară prin care vocea coboară şi antisărutul urcă. Eu deschid cerul tu

îl închizi că se face curent ne trage îmi prinzi glandele înăuntru încep să se umfle cu toamnă

presează îngeri ce frumos ierbar alb plin cu colilie smulsă direct din veşnicie. E un tub la capătul

religiei prin care ies păcatele-tubul speculativ. Morţii tăi şi morţii mei nu se simt bine împreună

monosilabele lor seamănă cu un scârţâit de sondă se ceartă amfiguric zguduind sistemul nervos

teluric îşi izbesc câmpurile refractare în care lanurile de inconştienţă se întrepătrund în restul

omniscient de lumină de sub pământ. Sunt o mie de cabine făcute din aer de cuarţ în care modelele

erotice aşteaptă să fie trezite, sărutări în vânt la cote înalte vânătoarea de himere alunecoase cu feţe

de mătase prin care răsăritul aprinde ochi radioşi prin gura lor deschisă se vede peisajul trecând în

viteză dungi verzi în trepte dar şi obiecte de asceză fotolii pentru corpul eteric birouri prin care

circulă seva rezemătoare roz pentru gânduri şi o legănătoare pentru luciditatea care se cojeşte de

luciu. Gravitaţia cere sâni cere aplecări repetate atingeri ale frunţii cu naturile moarte într-un şir de

pahare cu picior se strânge strălucire şi în acest fel tăcerea se goleşte de sine. Rămâne a noastră, a

fiecăruia. Gândul circulă pe dungile de la cortină ca o muscă, aceste şine ferate galbene duc undeva

într-o rezervaţie de loc naturală plină de scoici în care bătrânii se închid ca să reziste lungii călătorii

prin vid. Nevestele marine cu părul ud încărcat de perle îşi construiesc aici câte-un postament

catolic de actriţă care scoate bucăţica de anafură din gura bărbaţilor când ei zâmbesc.

Femeia-caveler

Atâta câmp de jur-împrejur în care să imprim urmele superficiale ale aventurii în bun-simţ şi în

nebunie găsind acelaşi lucru o grăunţă divină pentru ca timpul să devină solid şi să mă ţină

deasupra celor o mie de zile. Ca şi cum întreaga umanitate s-ar strădui să facă din mine o regină

cronici favorabile diagnostic optimist chiar dacă pe seară capul greu de maturitate se lasă ca un

soare brun ars pe de-antregul. Scenele casnice. Oasele de piatră ale acestui schelet puternic sunt

însoţite de bătăi delicate ale aripilor de fluture şi se poate spune că monumentul simte şi gândeşte

poate să intre pe uşa dinspre nemişcarea absolută şi să înceapă să se comporte ca un om

contemporan coborând cu iuţeală meteorică în gropile pline cu amănunte care trebuiesc agăţate

uniform de secunde. Fie-mi permis să port culorile unui bărbat care chicoteşte în batistă care se

apără de gânduri cu jurnalul care se dichiseşte în baie deschis în faţa oglinzii printr-un surâs adânc,

care se codeşte să se apuce de treabă. Fie-mi permis să câştig un turnir pe stradă în viteză trecând pe

lângă celelalte doamne bune de doborât cu umbrela ţinută strâns dezumflând corpul lor romantic

injecţie cu apă de ploaie direct în suflet contra iubirii. Fie-mi permis să înnebunesc să port ligheanul

pe cap să mă trec singură de sute de ori prin maşina de tocat pentru un Dulcineu. Şi să rămân calmă

că politeţea dispare de îndată ce ai folosit-o e ca o jucărie de lac crapă uşor şi se vede lemnul

strămoşesc biruitor. Şi fie-mi dăruit sărutul ca un desert de apă la capătul deşertului unde himera

obosită se lasă prinsă cu toate mările ei de dedesubt în care sexul se credea absolut liber, un simplu

purtător de otravă care nu gândeşte, un ochi roşu conectat la fericire prin orbire. Recitând gutural o

doină de haiducie fie-mi permis să mă retrag în munţi să opresc caleştile cu seniori sub ghilotine

verzi de iasomie să-şi lase ultima economie.

La sfârşit va fi cuvântul

La sfârşit va fi cuvântul retrăgându-se uşor pe deasupra apelor amestecate în care se mai vede o

domnişoară cu talie fină şi pulpe bronzate care are deja cap de babă cu o floare neagră pe creştet

crescută direct din creier deschisă în gol. Pe coridoarele pustii urme de nămol de la creaturi însănătoşite

care au luat-o într-o direcţie mareu inversă spre suflet, galbene şi reci punctele de vedere rămase pe jos

încăpăţânat. Se poate zări pe geamurile imense fecundaţia printre algele care atârnă din cer marea

deflorare şi zdrenţele realităţii sub care carnea formează un ou roşu inflamat crispat cu ridurile strânse

mecanic retractate şi scoţând aburi, aproape lipite buzele căptuşind canalul vorbirii zmeurii turtindu-se

căci cuvântul a devenit de plumb şi tot îi mai creşte densitatea pe măsură ce gândurile se golesc şi ochii

topiţi într-un glob murdar resping imaginea produc o electricitate oarbă impersonală, se descarcă. Iar

toate muchiile ierboase încă viguroase sunt sorbite în vârtejul de clorofilă şi vara zadarnic încearcă să-şi muşte coada paralizată: nu mai e continuitate, şezlongurile răsturnate şlapi şi o turmă de obiecte gonflabile izolate pe Chomolugma încep să plutească. Nu se mai simte aroma omenească iunie iulie

august formează o linie frântă deschisă în mijlocul căreia stau aproape destinsă pregătită pentru toate

soiurile de răni, sub aripi urme de luptă cu iubirea unde fiinţa e mai roz şi mai moale. De la picioare a-

nceput deja să se amestece masculinul cu femininul anulându-şi reciprocspecificitatea ajunge la inimă

inundaţia o răvăşire de sentimente efervescente în locul lor rămâne răcoare atât de puţin aer mai este în

jurul soarelui devenit în scurt timp lună apoi şi mai palid pe măsură ce se umple cu apă, fără nici o rază,

căci ecoul ştergând toate literele care-au mai rămas porunceşte surd să nu mai fie lumină.

Un înger de pin m-a chemat

Un înger de pin m-a chemat- m-am cutremurat m-am răsucit

În vidul meu ca să-l văd mai bine puţin: semăna a pin. Mirosea

A pin. Apoi din neatenţie m-am atins de ceva- eram chiar lîngă

Nemurire, puteam să pun mîna pe ea, era ca un perete de sticlă

Dincolo de care totul se învirgina Adam se întorsese în lut şi

Dormea cu iarba-n sus nu mai era nici o diferenţă, nici

Măcar politică, între răsărit şi apus. Şi îngerul ăsta se ruga la mine

Nu ştiu ce amănunt l-o fi indus în eroare: faptul că eram prea mică

Sau faptul că eram prea mare? Era o cerere nesfîrşită pe limba lui

Neclar şoptită vroia o facere de bine care nici nu ţinea de mine

Şi de puterea mea lirică şi de singurătatea mea slab parfumată leşinată

Şi de părul care se respiră singur într-o reţea neglijentă

Rîzînd de sferele pieptănate din lumea decentă.

Nu ţine de forţa mea obscură de tracţiune.

Şi simt că n-o să pot să renasc din cenuşă

Din cauza mentalităţii mele de găinuşă. De unde îngere

De pin o să primesc ajutor? Prin renunţări pompoase m-am

Subdezvoltat pînă la cea mai simplă obsesie- aceea a

Unui eu de sticlă care se sparge pe gresie fără să facă

Nici un zgomot fără să moară fără să fie măturat fără

Să-nţepe. Care cu mici promisiuni se animă deşi stie că

Nu e altceva decît un cadavru de lumină. Şi făcînd

Un efort intră înapoi în gravitaţie pe o simplă cărare

De munte printre pini se pierde-n aspra vegetaţie.

Nr. 2

Au ieşit melcii la plimbare prin lumina cu dungi ajutătoare ei intră-n

Poezia asta fără să ştie ce-i aia poezie se trezesc călăriţi de fiinţe visătoare

Cu suflete lungi prin lumina cu dungi ajutătoare au ieşit melcii la plimbare.

Am înfipt un punct de reper în al nouălea cer unde toate mîngîierile tale

Lasă urme argintii picioarele se mişcă repede într-o risipă de energie

Mi se pare că prindem o nemaipomenită viteză în doi şi totuşi melcii

Ne depăşesc trcînd lunatici pe lîngă noi, răsucim speranţa şi zburăm pe dos

Pînă cînd devine sufletul pufos. Şi cînd ne-am lăsat pe realitate cu toată

Greutatea noastra de oameni prezenţi am descoperit că stăm pe îngeri de aluminiu

Nerezistenţi. Şi cînd am sunat la propria noastră uşă blocată ne-a răspuns o cruce

Cu sîni şi buric dezbrăcată şi-am vorbit despre închirierea aeriană. Şi spaţiile

Noastre goale ardeau pe scaune în pat în bucătărie întreaga casa era o

Cascadă portocalie de absenţe care-şi făceau de lucru încercînd să imite

Fostele noastre prezenţe. Zilele s-au învîrtit spiralînd un an—obiectele

Au crescut pînă la tavan şi fiindcă totul începea să se repete prea repede

Deveneam din ce în ce mai turtiţi la capete. De-a lungul pereţilor atîrnate

În cui vise de voal ale nimănui lipsit de adăpost sufletul turgescent se îndoaie

Sub picăturile identice de ploaie îşi îndreaptă spre cer ochii goi soldaţii

Identici din noi îşi descarcă durerile concentrice mamele identice.

Am locuit la Nr. 2 amîndoi deasupra şi dedesubt pînă cînd doimea noastră

Imaculată a fost săgetată fiindcă semăna cu un piept de porumbel.

Partea trandafirie a fost închiriată de un colonel partea înnorată

Pluteşte fără stăpîn ne urmăreşte ca o toamnă vagaboandă

Pe care o tot amîn.

Primăvară

Ca să îmi trasez destinul am nevoie de puţin: un tapet cu floricele

Şi un marker cu venin şi o mînă mereu stîngă care creşte direct

Din inimă şi se termină-n senin—tu iubeşti o rîndunică eu iubesc

Un arlechin (bis). Îngeraşul de serviciu pune muşte la uscat

Drăcuşoru-ntinde plase de mătase chiar pe pat şi în puzzle-ul divin

Încercăm cu disperare să ne potri-potrivim: tu iubeşti o anghinare

Eu iubesc un serafim (bis). Imposibilă chemare, încercăm să ne trezim

Vîntul se deschide-n aripi e curent în cap şi-aş vrea să m-arunc în fericire

De pe supărarea mea două fete sărind coarda fac din timp un cerc închis:

Tu iubeşti o travestită eu iubesc un Adonis (bis). Din balcoane cad imagini

De bătrîni cu gramofon învîrtiţi în valsuri albe în mătăsuri de cocon

Şi miroase-a cizmărie a piele de ofiţer şi a flori care iernară cuminţi pe

Calorifer. Pas de treflă pas de cupă pas de negru balerin: tu iubeşti o

Amintire eu iubesc un misogin. Ora-i foarte cristalină—scot capul din ea

Puţin şi mă văd muncind aiurea pentru firma Mon Destin. Am această

Fericire să vă contrazic din zbor: decît mine, decît mine aerul nu-i mai

Uşor, printre mumiile înaripate care trag noaptea peste pomii înfloriţi

Mă disting prin pielea nu de tot cafenie şi prin ochii netopiţi. Se scutură

Din cer tot felul de veşti dar finalul e fericit: te iubesc şi mă iubeşti (bis).

O, nu, începe aceeaşi zi, viitorul nu poate să se apropie, îmi cer scuze,

Poezia asta totuşi nu-i decît o copie.

Înainte

N-a fost Duminică niciodată—doar vagi sinonime—pînă în ziua cînd te-am

Cunoscut pe tine totul se surpa în jur trebuia să stau cu picioarele pe propriul

Meu vaier căci ne-am întîlnit în aer complet în aer bătrîni de cuvinte am început

Amîndoi să spunem prostii şi ne-am luat de gît înainte de a ne întîlni şi-am

Vorbit cu mult înainte ca limba să poată forma cuvinte ne gîndeam unul pe

Altul pe o schelă atît de fragilă înainte ca vreunul din noi să aibă propriu-zis

Minte ci doar un vis ca o fluturare de beteală înainte de Crăciun mi s-a

Împlinit dorinţa înainte să mi-o pun ne-am comportat ca nişte struţi- ne

Era ruşine- dar gustul tău era în mine înainte să mă săruţi te simţeam pneumatic

Şi odihnitor umplut cu ceruri senine înainte să mă las pe tine umplut cu nori

Nici nu existasem pînă atunci mă spulberam în secunde epuizate înainte

Să-mi dai tu din tine greutate înainte să-mi dai tu densitate proprietăţi chimice

Electricitate şi tot ce mai trebuie-- nu numai forţă ci şi eleganţa mişcării în sine

Nici n-am simţit că mă implantezi în mine am alunecat ca-ntr-o mănuşă

m-am umplut de bine înainte ca degetele tale să aducă toată această încîntare

m-ai înfăşurat în soare înainte să deschizi gîndul spre mine frumuseţea se

inhalează singură nevinovată fiecare vis doarme-ntr-o cutie neagră de catifea

înainte să mi-l pui tu pe pleoapă cu pleoapa ta- copiere mov a gîndurilor tale-

o plimbare prin suflet medievală pe sub desfăşurări de mătase înainte ca

sentimentele să aibă nume o înţelepciune pe care mi-ai transmis-o

înainte să vin pe lume.

Noapte roz închisă

Noapte roz închisă la ambele capete cîrpă de mătase pe ochi ca o iubire

Prin care nu poţi să vezi nimic lecuire material de steag sub care se dilată

Corpul patriotic nuanţă densă umplînd vidul optic. Mă aştepţi ca un punct

Roz aprins nedigerat de culoarea preponderentă mă aştepţi ca o anomalie

În masa slab fluorescentă gîndul deasupra ta se umflă ca un balon care te

Va ridica şi te va duce înapoi în balcon. Pentru aşteptare ţi-ai ales un ceas dificil

Şi un scaun atît de instabil sprijinit pe patru stele căzătoare toate celelalte

Femei care-ţi trec prin faţă îşi vor provoca ameţeală şi greaţă dar

Totuşi bucură-te de ele. Minutele şi secunedele sunt ca nişte spini

Înfipţi în această luciditate purpurie pe un cadran imens tăcerea ta

Se-nvîrte în sensul ştiut cu toate lucrurile tale bolnave de anemie.

Frumuseţea purta o pălărie albă virgină şi o eşarfă pală de lumină cu

Care mîngîia marginea gîndurilor făcea cărare prin rozul închis mă

Aşteptai pe tronul cu picioare prelungi şi subţiri daliniene împlîntate-n vis.

Fecioarele căutau ulei pentru lămpile stinse de licurici cotrobăiau în bucătărie

În cămară se amesteca Biblia cu realitatea moale din această seară

Te amestecaseşi cu Solomon şi cu Adam şi ieşise un bărbat tare gustos din

Amalgam din pijama din dungile verzi şi negre lucitoare care-ţi răcoreau

Sufletul rămas în urmă la ora şase. Am senzaţia scufundării în pene:

Nu mă vezi dar mă ţii între sprîncene mă las îngîndurată de tine luna

s-a-mbrăcat cu nori dulci numai tu cu o blîndă legănare între

frumuseţile tale interioare numai tu poţi să mă culci.

O căutare a microcircuitelor din Biblie La început a fost Word-ul... şi putea fi descărcat gratuit dacă aveai o minte hieroglifică şi un cablu infinit- o ofertă de viaţă propusă de dragul de-a face reclamă in vid, pe deasupra apelor primirdiale, Speciei Frumoase. Blogul lui Dumnezeu, învechit, cu poze ale primelor picioare păroase, în lava caldă palme de maimuţe caută un software care să le înnobileze şi mai caută o mufă Darwin care, lucrînd cu x şi y, să le legitimeze. ID-ul arhaic care nu mai răspunde, în Pronaos emoticoanele noastre fac mereu aceleaşi grimase scrutînd cerul LCD cu diagonale rotunde. Blue Screen, pe care-l numim boltă senină în care toată informaţia se vede în lumină, Blue Screen în fiecare dimineaţă: o repetiţie ce anunţă o defecţiune stelară, ceaţă. Într-o icoană XP ingerul făcut din cristale lichide se ocupă cu efectele speciale iar lîngă el, pe un nor de fum, Sfîntul DJ mixează valurile, vînturile cu un pic de scrum, îl mixează pe Eminescu şi Dante cu un pic de Verlaine: Tulburel în Cri-Stalin- vis românesc într-un decor străin, mixează dansul zeilor cu zbuciumul drăcesc, stil crispat şi stil lejer, discotecă de Cartier. Mărul cu care Eva l-a ademenit pe Adam era un Apple, un Apple 666 (care in americana aia stîlcită care se vorbea în Rai se pronunţa şi se făcea sex sex sex), ei s-au văzut goi într-o mulţime de filmuleţe porno şi le-a fost ruşine. parola Fiarei a fost aflată căci era o parolă de Om şi acum toţi putem face astfel de sculpturi cinetice în minte, acţionate doar de forţa gîndului şi care se întorc la noi. Duhul şi Mireasa, amîndoi albi şi fără viruşi, făcuţi din aceeaşi coastă virtuală, resping sacrul şi se sărută zdruncinînd placa cerebrală. În triunghi, în adîncimea eliberată de cei care se ridică uşori ca nişte zmei de plastic umflaţi cu vorbe goale, se vede perpetua procesiune: cele şapte nivele ale Paradisului (dacă îndeplineşti zece porunci treci la nivelul următor) trase de tipi şi tipe ca noi, cu Madonna în vîrf- Like it Or Not. E de fapt o phallogramă în care ne oferim pe rînd vieţii pentru arderea de tot. Ei te vor înţelege Vorbeşte americana cu mîndrie, chiar dacă stai cu ai tăi în şit pînă la gît, păstrează-ţi accentul cu care mama te chema să-şi faci lecţiile sau să-ţi dea ceva bun. Nu rupe şirul natal al cuvintelor, caută să pui americana între creier şi inimă fără să striveşti nici o altă limbă. Nu te supăra cînd n-o înţelegi de loc, gîndeşte-te că şi Shakespeare n-ar înţelege o iotă, nu te muta de pe un picior pe altul ca un elefant vinovat cînd nu-ţi aminteşti cuvîntul, ciopleşte din bucata verbală brută altul care să se potrivească. Şi nu uita să lauzi curcanul, marele Curcan decorat cu Curcubeul Naţional, cel care acordă cîte un vals pneumatic, democratic, acrobatic fiecărui cetăţean. Nuntă electronică Se cunună roaba lui Internet Julieta_puffy cu robul lui Internet Romeo.23 ca să navigheze mereu împreună pe site-uri bune şi pe site-uri rele să continue cu gesturi de vînt iubirea începută pe pămînt pînă cînd în înalta lor îmbrăţişare apar ID-urile stelare. Mirii vor sta online între două cozi de păun negre în calea radiaţiilor mortuare alimentîndu-se unul pe altul cu lumină şi răcoare, bucurîndu-se de numele ilustru în marele mormînt lacustru. Lorenzo_padre încă povesteşte: de fiecare cuvînt latin uşor, ceresc, atîrnă un cuvînt englezesc greu şi păcătos, se cunună robii lui Internet realizînd marele salt religios.Profiluri îngereşti, răspunsuri rock, o rugăciune pe un bloc. Felicitările, masa şi dansul pe un disc ptolomeic pavat cu curcubee, nu numai rotaţie ci şi revoluţie în idee. Perfect Home: casă de piatră cu tavan de poezie pe care se plimbă musca azurie. Aş vrea să mai scriu dar tastatura spălată de păcate conţine doar pe Alfa şi Omega, înalt purificate. Am schiat cu moartea-n faţă Noaptea, pe urmele ei mov iradinate cu părul ei dulce lipit pe suflet toate ferestrele reflectau ochii ei de zmeură albastră sub fusta ultravioletă de balerină îi vedeam oasele lunare faţa mea se dilata pe creierul ei de gheaţă aveam ca bufniţele două planete de gelatină sub sprîncene două prăpăstii pentru Moş Ene. Apoi am făcut un duş cu diamante. Mă ciocnisem de tine şi mă spărsesem în 365 de bucăţi senine deşi purtan o apărătoare-de rău şi o apărătoare-de-bine. Ingerul alboranj Îi simt muzica, îi simt inutilitatea sacră. Mi-a dat o pană pe care trebuie s-o folosesc ca să-l recreez ca sa trăiesc mănînc acest imens înger alboranj acest cocoş strălucitor ca un diamant născut în luna plină care ocupă cînd scriu locul meu nesigur din Paradis îl resir, îl beau... El are ştiinţa egoismului, e prada mea preţioasă nu sunt încăpăţînată dar capul mi-e pietrificat în jurul unei idei fixe: soliditate psihică, memorie cu dinţi care roade verbul a şti. Trompe l"oeil în nori- semafor alb ca să rămîn înţeleaptă, semafor portocaliu pentru prioritatea îngerului meu sînge alb pentru originea mea divină sînge portocaliu pentru a mă răzbuna pe lume. Deasupra blocului de granit roz al Aurorei bazorelieful meu stă pliat pe o axă sensibilă atinge sfinţenia. Curăţenia pe care o fac împrăştie perne, cărţi, boabe un apartament marin în dezordine de sirenă unde toate se balansează şi mătura alunecă pe flăcări, pe fulgere, pe cuie de aur şi de argint. Şi iată miniatura mea stranie sub imensitatea aeriană a îngerului alboranj- ca să fie deplasată această masă hialină e nevoie de toţi oamenii toate braţele vii contra tuturor braţelor moarte... Mi-e rău de transparenţă în acest rezervor, este fosforescent mortul din oglinda mea care-mi dă curaj. Nu sunt decît un ambalaj în acestă poveste ca să salvez mesajul preaînalt, continui să produc fără încetare o căldură portocalie la picioarele îngerului meu.

EndFragment