Together than the rest
Mai împreună decît alții
Fusese-un lăv izbucnitor cu mare sulfurare
pentru un suflet visător în aspra lui visare.
Se aduna pălpăitor spre marea încercare.
Un cerșetor își căuta banii cu limba prin buzunare.
Inaugura Decapodeparazitare pe la subsol
de voluntar și benevol. Și fără lumînare
stătea pe o coliv-atol fără înmormîntare.
(ce cioară plîngătoare...)
Dar nu vroia să fie gol la prima-mbrățiăare
se lustruise de Vintilă cu ceara din ureche
chit că făcuse prea de timpuriu pereche.
Să dai la fiecare cămașa nu e prea ușor
decît în zone tropicale- îi trebuia un continent
nu doar zaharicale. Se internase benevol la dezînamorare
și c-un picior în fund l-au dat mai tare.
Pînă și tac-su se mira de proasta lui purtare.
Să n-aibă asta catifea nici pentru-nmormintare?
Că s-a găsit să-și rupă sufletu-n parcare
și două coarde fără suflet la un cîntec fără fanfare.
Trebuie să scoatem toate cuvintele din Poezie
să le îndreptăm
şi să folosim sîrma ca tulpină conducătoare
de la o tîmplă la alta, într-un lanţ vegetal de becuri
cu fustă de hîrtie sub care se petrec dezvirginări
şi se constată că inima are la capăt o ghiulea
pictată ca un glob de Crăciun,
că plămînii cîntă singuri într-un infern de praf şi fum
giugiulindu-se prin imensa radiografie plină de puncte sensibile
ca pojarul pe o piele din copilărie rămasă mică–
o hartă de viţei unde sunt însemnate toate porţile noi
prin care a trebuit să trecem fără să privim în sus
pipăind zidurile în care stau femeile sacrificate
calcificate,
scoţînd prin tencuială funduri, ţîţe, genunchi sau coate
înfăşurate în părul care creşte permanent
sugînd umezela istorică din ciment
apărîndu-se de moarte cu pliciul
în plan bidimensional
deasupra străzilor pe care lăsăm tălpi complementare
adulmecate de primăvară cu botul ei lung
bărbătesc
pregătit să fecundeze sufletul din senin
perpendicular, hoţeşte, americăneşte
construind la repezeală un umbrar delicat deasupra cafenelei
unde scriu
mîncînd margini prăjite de prezent
în loc sa mănînc clătitele cu frişcă și afine
pe care chelneriţa bătrînă în pantaloni scurţi
stacojii
mi le priveşte cu un aer vinovat
în timp ce se gîndeşte la corpul ei plat
autobronzat
atîrnat de Soare
într-o halucinare impresionistă
de parc-am fi la Paris
ţinute de Monet pe pensula lui ridicată împreună cu toată dimineaţa asta nichelată supradimensionată
în care nimeni nu vorbeşte
româneşte
măi tată!