http://www.romlit.ro/index.pl/supravieuirea_prin_cultur_a_indienilor_quechua
Indienii quechua constituie la ora actuală cel mai important grup de indigeni din America (aprox. 12 milioane de membri) şi provin din populaţia dominantă a vechiului Imperiu Peru, considerându-se, pe bună dreptate, "rădăcinile Americii". În ciuda scindării artificiale impuse de graniţele oficiale ale statelor în care sunt răspândiţi (în principal în Bolivia, Ecuador, Peru), care a determinat delimitarea a aproximativ 11 dialecte uşor diferite ale acestei limbi străvechi, cultura şi civilizaţia quechua au o extraordinară continuitate şi vitalitate datorate puternicului fundament ancestral. Cuvântul "quichua" înseamnă "cei care vorbesc corect", cu referire la indienii din triburi mai mici care vorbeau alte limbi. Acest grai străvechi este considerat vehicul unic al unor experienţe spirituale intraductibile. Una din zicalele preferate ale quechuanilor este: "să ne salvăm cultura, căci şi ea, la rîndul ei, ne va salva". Vechile credinţe şi tradiţii ale acestei populaţii cu istorie zbuciumată s-au menţinut, ca prin minune, aproape intacte şi încă mai există "povestitori" care transmit mai departe nucleul oralităţii. Tinerii scriitori, deşi cunosc spaniola, îşi respectă şi îşi iubesc limba maternă care pentru ei este "patrie intimă şi inviolabilă". Inti Illay Raymi Cartouche, antropolog şi scriitor, este un adevărat Saraguro (populaţie de indigeni quechua din Ecuador) şi s-a născut, după cum singur mărturiseşe, în copaie de lemn. Crede în Pachamama (mama pământului şi a cosmosului, a Totalităţii Vieţii), în energia lui Apus (pământul înalt din platourile andine) şi în Inti Tayta (Tatăl Soarelui), iar pentru el a scrie în limba quechua echivalează cu a fi în relaţie directă cu Runa, fiinţa lui indigenă care conţine spiritul celor vii şi al celor morţi reuniţi, de a rămâne conectat la Shungu - inima tuturor lucrurilor. "Prin poezie îmi limpezesc sufletul şi deschid noi chakinanes (cărări) ale sensibilităţii. Străbunii sunt prezenţi aici şi acum, pretutindeni, nu sunt în trecut, ci ne călăuzesc întotdeauna, îi port în inimă", spune el. Căi Pe aceste căi ale nopţii merg oglindindu-mă în întuneric, cei ce mă privesc sunt doar bucăţi din mine care mi-au scăpat drumuri întortocheate mă duc în corpul singurătăţii, zăpada îmi acoperă gândurile. Atunci îmi amintesc toate săruturile care au rămas agăţate în beznă, fără stăpân plutind pe străzi, vreun preot tânăr le binecuvântează, merg aşa încovoiat deasupra nopţii pline, pline de săruturi privind cum toate aceste săruturi tremurând se îndepărtează de mine căutând pereţi şi ziduri virgine lângă care să se odihnească şi unde să se ofilească în noapte, spionând dacă nu cumva vreo gură neatentă dă voie să i se fure un pic de căldură. Şi înnebunesc când aceste sărutări se aşează din nou ca nişte păsări călătoare întoarse pe chipul meu. Inimă Mi-a plecat inima era încă vie, încă însetată să bată drumurile pacea ei e dansul nesfârşit de inimă care trece dintr-un piept într-altul şi care nu mai are sânge a rămas pe pavaj, a supt-o parcul pe toată paiaţa din tabloul natural fetiţa care şi-a pierdut chibriturile pictorul deşerturilor cea care e amantă de vineri până duminică fiii care au venit în burtă pe neaşteptate, noaptea care nu s-a terminat niciodată sărutul care a căzut de pe buze fericirea artificială care acoperă oraşul muzica sfâşiată a dormitoarelor drumurile care au rămas pictate pe picioarele bronzate dansul Marimba, care a dansat singur, ponchourile care s-au ţesut fără fire chitara care te iubeşte mereu filmele îndrăzneţe şi neruşinate de duminică viaţa care a luat-o un picuţ înainte celelalte inimi care s-au rezemat una de alta îmbrăţişările de sub felinerul stins cafenelele care incendiază silueta hohotele de plâns care nu varsă lacrimi supărarea de a nu mai vedea soarele nici luna făcută din dragoste tristeţea că un drum pleacă de sub ochii tăi furia şi necazul stomacului privirea goală a curţii toate m-au consumat şi mă bucur că nu mai am inimă şi că ea umblă liberă prin mare. În viaţa de apoi voi avea timp să merg mai încet pe toate căile lumii să trăiesc mai lent toate dimineţile astea grăbite voi conversa în toate limbile şi totuşi voi mai asculta şi păsările voi simţi iubirea în toate iubirile totul... in the next life. Elmer Arturo Arana Mesias s-a născut la Huamanga, a absolvit cursuri de literatură la Universidad Nacional de San Cristobal, a obţinut premii naţionale şi a fost inclus în antologia iberoamericană "Inmortales del siglo XXI". Membru în jurii literare, a fondat în 2007 Institutul peruan Lingvistic-Literar. Publică în ziarul La Calle, în revistele culturale Azmelugar şi Contralmuro şi în buletinul Rutas ineditas. În articolul său Panoramă asupra literaturii contemporane din Ayacucho, afirmă printre altele: "E neapărată nevoie să scriem în limba quechua, să menţionăm acel puca picante specific, câmpiile (pampas) din Ayacucho, căsoaiele coloniale, îndrăzneţii şi vitejii războinici morochucos, să păstrăm un ton melancolic şi o durere vallejană (referire la cel mai important poet peruan, Cesar Vallejo) ca să producem literatură? Da, dar asta nu e tot, nu e obligatoriu. Problema e să ne identificăm cu momentul istoric pe care-l trăim. Timpurile în care Ayacuho era un ţinut liniştit cu uliţe pietruite mărginite de retama (mătură) şi cabuya (soi de agavă) unde răsunau numai cântece tradiţionale, unde se bea chicha de jora (rachiu de porumb) şi era venerat molles (copac specific zonei Ayacucho, folosit de trecători ca adăpost când plouă, de mame ca remediu natural şi care pentru poeţi simbolizează ceea ce e autentic, forţa şi rezistenţa indigenă), unde ne era dor de gesturile eroice ale lui Ventura Ccalamaqui, Maria Parado de Bellido, Andres Avelino Caceres, s-au schimbat vertiginos ca urmare a dezvoltării mediilor de comunicaţie şi mai ales din cauza emigrării. ş...ţ Contează acum numai ceea ce este prozaic, brutal, erotic, obscen. Retorica a devenit plictisitoare, ornamentele lingvistice subtile nu mai ajută exprimarea, ci o îngreunează. Lucrurile se spun exact aşa cum sunt." Omul înălţimilor Trăiesc aici, la înălţime, plin de nisip şi de singurătate zilele mele sunt un du-te-vino de vieţi, drumuri, cartofi prăjiţi şi ofrande. Casa mea e o bucată de carton cu molii şi gunoi. Fără metafore. Goală ca o oală fără orez la ora prânzului. Jos trăiesc ceilalţi cu luminile lor de neon, cu cimentul lor aglomerat şi haine care nu cunosc acest nisip, nici ceaţa asta care mă asfixiază. Soarele îmi goneşte câmpiile, flacăra lui îmi pârleşte crustele, aprinde mirosul de băutură ieftină şi aerul tare e ca o lupă: măreşte gândurile, le adânceşte, le face monstruoase. Noaptea sunt un rege cu imperiul scufundat în tenebre, cobor în câmpie ca un războinic mitic, cuţitele mele retează vântul şi desişurile negre, damele ţipă şi fug precipitat căutând strălucire, dar obscuritatea ţine cu mine. Smulg vise, ruinez trecători, distrug amante şi devorez mese copioase, distrug râsetele şi luna. Nimic nu mă poate opri când noaptea mă vomită pe străzi ca animal preistoric, ca bestie scăpată care desprinde viscerele. Nimic nu mă poate mutila când invadez pavajul, când muşc brusc mâinile străinilor care poate m-au hrănit şi mă balansez pe nişte sori care-mi caută umbra. Atârn de cuţit ca de un fir ondulatoriu în timp ce Cahacalon îmi spune: "vânt" şi mă îndeamnă să fiu din nou ca ieri, dar eu prefer momentul. Şi soarele, duşmanul viselor, mă anulează iar, mă dezbracă pe asfalt obligându-mă să mă întorc la pământurile mele, să mă ascund în negură cu ruşinea pe umeri în timp ce ziua se alimentează din înălţime, din înălţimea mea. Şi dintr-o dată nu mă mai înţelegi. Va trebui să sui la mine şi apoi vom vorbi lângă o sobă mică şi nu vei mai fi doar un nume care-mi răsună în minte ca un cuţit pe asfalt. Vânturi de munte Am sosit la tine ca pasăre dezorientată care a uitat punctele cardinale şi cozile aspre ale vântului în ramurile tale îndoite sub greutatea crepusculului. Purtam penele roşii de deşert şi îmi crescuseră ghearele de altădată şi chiar am ciripit fals ca să-ţi atrag atenţia. Pentru tine am uitat de ploaie, de ger, zilele opace sunt străbătute de strălucirea unui moment luminos de demult. Am migrat spre tine şi am găsit o creangă goală unde să-mi odihnesc spasmele. Acum mă biciuieşti ca o salcie tomnatică şi aripile tale verzi de huarango mă bat pe spate şi-mi amintesc că nu eşti creangă pentru o astfel de pasăre şi că nu trebuie să mai cânt între frunzele tale reci, ci să cad în zigzaguri amare. Rădăcinile tale îmi scurtează sângele şi îţi tragi seva veninoasă din alte pământuri îngheţate şi pustii, rudimentar adormite.