PRIMUL SOARE
Tablou: cerul triumfător
Răsărea primul soare: era soarele vechi, natural, consumat care se
ridica anevoie, stins ca o tigaie de cupru arsă, deasupra profilurilor de
plastic supte de imensa aerisire de la ultimul nivel. Era soarele
conservatorilor, tineri şi bătrîni care nu vroiau să renunţe la Mitul
Natural, membrii ai Partidului Natural. Deşi nu era soarele meu, îl
admiram din poziţia mea de Izolat. Celelalte celule plutituare de
Izolaţi erau goale, în fond apăram o cauză pierdută, noi, cei din
Partidul Inexistent. În plus munceam ca nişte idioţi înhămaţi la
uriaşele perii pe care le tîram ca pe nişte aripi moarte pe deasupra
craniilor ilustre din parcul Central. În curînd al doilea soare, artificial,
orbitor, cu un vag nucleu pătratic de neon verde-sidefiu din care
trebuiau să smulgă în fiecare dimineaţă reclamele clandestine, va urca
printre norii plaţi, milimetric aliniaţi, topind pe jumătate soarele natural
care nu ajunsese prea departe şi pe care-l va întrece repede luînd-o
pe o traiectorie mult mai lungă. Era soarele proştilor, al celor cu slujbe
importante şi cu idei fixe, cei care acceptaseră să folosescă faimosul
Creier Schematic lăfăit în imitaţii de catifele statice şi putea fi
văzut de departe în capsula lui îngheţată lîngă care unii lăsau
ofrande (peturi). Era timpul să pornesc, am scos întîi capul, uşor şi m-am
ridicat puţin cîte puţin lăsînd timp băşicii protectoare să se formeze în
jurul meu fără rupturi sau părţi slabe. Mi-am băgat braţele în tuburile
periilor şi îndată ce au început să vibreze le-am smucit îndreptîndu-
mă spre mizeria de jos. Mizeria, sau Praful Albastru, era tot ce
rămînea după prelucrarea şi răsprelucrarea tuturor deşeurilor şi deşi
arăta atît de inofensiv, ba chiar frumos cu sclipirile ei aurii şi portocalii
pe fondul unui bleu suav, pe alocuri ultramarin, era cît se poate de
periculoasă. Periculoasă în mod subtil, nu că ar fi provocat cine-ştie-
ce boli, infecţii sau iritaţii. Nici măcar nu mirosea urît. Şi totuşi nici
păsările cenuşii, atît de rezistente, aparent lemnoase cu profilul lor
primitiv, necioplit şi cu zborul lor drept însoţit de scîrţîituri monotone,
nici măcar păsările cenuşii nu se apropiau de această mizerie. Nici
un alt Izolat nu mai ieşise la lucru, trebuia să mă grăbesc, altfel
riscam să fiu prins de răsăritul celui de al treilea soare, Soarele Roşu-
Albastru-Verde-Roz, sau, mai exact, Soarele Prostituatelor, care
răspîndea o nebunie de culori făcînd totul confuz şi îngreunînd enorm
orice muncă. Periile rulau strîngînd Praful Albastru cu cea mai mare
meticulozitate fiindcă, în ciuda nocivităţii lui, era cel mai scump drog.
Cel mai scump şi cel mai puternic care se găsea la ora actuală pe
piaţă. De ce acest praf prefera să se depună numai pe craniile ilustre
din parcul Central, asta nu ne fusese explicat niciodată. Poate că unii
savanţi ştiau şi în cazul asta comiteau o crimă împotriva umanităţii
ascunzînd adevărul şi lăsînd oamenii de rînd să vehiculeze poveşti
absurde despre polarizarea prafului deştept şi despre radiaţia fosilă a
creierelor care locuiseră în aceste cranii şi care
cereau…cereau…cereau… Praf Albastru. După părerea mea această
Mizerie este însăşi esenţa răului, purificată, sută la sută negativă,
periculoasă în primul rînd prin faptul că există, atotputernică,
nedivizată şi rebelă. Ar trebui să mă bucur, ca la început, de vibraţiile
destul de puternice care-mi străbat braţele ca un masaj, intră in tot
trupul făcîndu-mă să mă simt de parcă o mîţă mi-ar toarce în burtă,
dar nu mai pot, mă enervează felul în care băşica protectoare
tremură cu mine distrugîndu-mi vizibilitatea. Mă aşez pentru cîteva
clipe admirînd vechiul soare natural care-şi păstrează reflexele
metalice printre dungile paralele şi egale ale norilor sistematizaţi, sunt
tentat să iau în mînă unul din aceste cranii gălbui şi să-i pun întrebări
incomode, ceea ce înseamnă că am ajuns la limitele filozofiei, dar
două bufnituri în spate mă fac să reacţionez prompt: mă transform în
elice şi periile gigantice lovesc agresorii- două sirene prăpădite care
vor doar să mă împiedice să-mi termin lucrul la timp, făcînd astfel un
serviciu prietenelor lor, prostituatelor. Băşica mea de protecţie a
rezistat bine dar ale lor sunt crăpate dezvăluind două fiinţe murdare
cu membre anormal contorsionate, nedezvoltate suficient şi deşi
ştiam că sirenele sunt de cele mai multe ori astfel de fiinţe sărmane,
am rămas impresionat. Înainte să vină Călăreţii şi să le tîrască de
acolo una din ele, cu capul ieşit prin spărtura băşicii, apucă să aspire
Praf Albastru, corpul i se destinde şi devine unduios ca o fîşie de
mătase şi nu simte de loc efectele atmosferei acide, cu atît mai acidă
acum, cînd soarele artificial de neon e în culmea strălucirii sale.
Cealaltă se zvîrcoleşte şi se chirceşte ca opărită şi o doamnă bogată
aproape fără faţă, într-o somptuoasă băşică aurie, se opreşte s-o
ajute, cu toate că „a ajuta”, conform legii, înseamnă „a adopta”. Trei
trîmbiţe scurte anunţă că doamna a devenit mama jalnicei sirene nu
cu mult mai mare decît o pisică de rasă, una din acele pisici de
companie care are şi funcţia de bodyguard şi pe care e recomandabil
să nu le priveşti niciodată direct în ochi. Călăreţii pleacă doar cu una
din sirene, cea care unduieşte fără să dea nici un semn de viaţă, cea
care probabil a ajuns deja o Moartă Fericită şi va fi închisă în ţarcul
Morţilor Fericiţi care poate fi vizitat la fiecare Lună Goală. Şi cu asta
basta, mai am hectare de Praf Albastru de curăţat, mă lansez
atingînd numărul maxim de rotaţii al periilor, îmi amintesc că sunt
totuşi tînăr, conform statisticilor, şi că trebuie să contribui la binele
comun. O dungă de ploaie vine în urma mea şi spală craniile pe care
copii din parc îşi lipesc capetele sperînd să devină înţelepţi sau să
afle niscaiva secrete. Unele băşici de protecţie pleznesc, trîmbiţele,
atît cele particulare cît şi cele oficiale, urlă şi deodată vacarmul
devine o încîlceală de alge colorate, lascive şi libidinoase: răsare
soarele Roşu-Albastru-Verde-Roz! ( mă rog, acum e doar o minge
mov în care se pot ghici forme impudice) Eu cu periile mele semăn cu
un Don-Juan-Quijote şi noua umbră lunguiaţă pe care o arunc face
mişcări obscene deşi eu, Izolatul, eu-cel-adevărat, nu fac altceva
decît să muncesc cu toată sîrguinţa. Pafff! Avalanşe de aer roşu,
albastru, verde şi roz încep să cadă de sus, ceilalţi doi sori sunt acum
doar două fantome de lumină nesigură, parcul şi toate benzile de
acces sunt inundate de indivizi crăcănaţi în costume caraghioase de
piele care-i fac să pară solizi şi inatacabili, ale căror băşici se
lăbărţează periculos fuzionînd de multe ori între ele ceea ce-i
înveseleşte atît de mult încît dansează ca nişte draci. Mă trezesc la
un moment dat în aceeaşi băşică cu un astfel de drac şi vocea lui
mieroasă imprimată de cînd hăul pe limba-i roşie lucioasă îmi ţine
arhaicul Discurs al Pierzaniei care e atît de răsuflat încît îl bat pe tip
pe spate, îl fac să-şi smulgă limba aia artificială şi să plescăie obosit
în timp ce-şi şterge fruntea de sudoare. „ Hai la o bere”, îi spun, ştia
că o să capete o bere şi era destul de bătrîn ca să admită că e
plictisit. „Hai la o bere”, îmi răspunde folosindu-şi cu poticneală limba
naturală. Îmi arunc periile spre casă şi braţ la braţ cu dracul ăla obosit
intru într-o expoziţie. Pe toţi pereţii beri artistice care urcă şi coboară
pe trasee geometrice fosforescente. Alegem două beri expresioniste,
apoi eu una surrealistă (daliniană) si el una pointilistă, aproape
dadaistă, apoi mai vrea una cubistă dar îmi smulg băşica de lîngă a
lui, ne separăm şi-l las să latre cu limba falsă roşie lucioasă. Merg
spre casă. Mersul e o mişcare gelatinoasă şi nesigură, o încercare
permanentă de a păstra echilibrul şi direcţia şi totuşi e o plăcere
fiindcă e un mers aerian, e plutire şi în plus e aproape imposibil să
cazi sau să te răneşti. Merg în sus, mă ridic spre ultimul nivel şi sub
mine benzile de circulaţie se întretaie şi se înnoadă tot mai abstract.
Soarele Prostituatelor apune aruncînd ultimele valuri de lumină
albastră-verde intensă. Cu mişcări de marionete crăcănaţii se retrag
în văgăunile lor de la ultimul nivel. În curînd va răsări Luna Pură pe
care soarele de neon, al doilea soare, nu o poate eclipsa, îi dă doar o
suavă transparenţă în dosul căreia duhurile bune joacă un teatru
hipnotic. Sunt sigur că sub lumina şi sub influenţa Lunii Pure voi găsi
o fată, o Izolată ca mine, în carne şi oase, deşi se spune că fetele
care se plimbă sub Luna Pură sunt arătări inconsistente şi
inconştiente, sosii fără conţinut. M-am convins eu însumi de lucrul
ăsta pătrunzînd în băşicile lor atît de subţiri şi de fragile ca nişte bule
de săpun şi strîngînd în braţe rochiile albe, ca un caraghios de
Menestrel deşi, vă jur, nu sunt un Menestrel! N-are rost să mă scuz
sau să mă vaiet, Izolatul nu se plînge niciodată de soarta lui… Ei, dar
celula mea ar fi trebuit să fie aici! Pe aici pe undeva, la capătul
marginilor umflate ale cartierului plutaşilor, ancorată telepatic de tipul
care seamănă cu un cîine obez plin de steluţe… Şi nu se vede
nicăieri împrejur. Şi nici periile… Oh, da, în locul ei e doar hidoasa
bulină neagră care mă anunţă că din cauza amenzilor celula mea a
ajuns pe „ Everest”. Privesc oftînd în zare, dincolo de Creierul
Schematic, spre sinistra schelă de tăciune numită Everest: cine-ştie
cît timp voi fi obligat să muncesc acolo ca să-mi recuperez celula… şi
periile… Să mai apelez o dată la Tătucul de Cartier e imposibil.
Prietenii îmi vor rîde în nas şi vor zice că a sosit momentul să mă
maturizez. Mai că-mi vine să ma duc să dorm în blocul ruinat al celor-
fără-identitate, chit că în fiecare noapte acolo dispar cîţiva. Soarele
artificial apune, în fine, abrupt ca de obicei, fără să ofere nici un
spectacol în afară de scurta iluminare internă a Creierului Schematic
care acum seamănă cu o păpădie complicată, cu o explozie de logică
perisabilă, cu mii şi mii de ramificatii incandescente. Apoi gata,
dispare, lăsînd luna pură să-şi înfoieze şi să-şi răsucească în
întuneric toate voalurile ei de sclipici: dacă ai destui bani poţi să
cumperi un bilet şi să petreci cîteva zile acolo alunecînd pe
serpentinele sclipitoare care o înconjoară, mîncînd figurine de zahăr
zburătoare, balansîndu-te în leagănele electrice lipicioase sau
călărind lebedele ei luminoase, nu întotdeauna dispuse să te lase să
le călăreşti. Apar, ca nişte fluturi, fetele pure în lanţuri de cîte 3-5-8,
vorbind despre lucruri de neînţeles- despre şcoală, despre bac,
despre broşe, despre pălării, tocuri, ojă, în fine toate acele lucruri
care nu există şi nu înseamnă nimic dar cărora ele încearcă să le dea
viaţă capătînd astfel ele însele viaţă, cel putin din punct de vedere
lingvistic. Multă lume se opreşte să le asculte dînd din cap cu
încîntare, e un vechi obicei despre a cărui origine nu se mai ştie
nimic. Cîte un Menestrel apărut brusc din umbră îşi ia elan şi
pătrunde în aceste lanţuri cîntînd, îmbrăţişîndu-le, făcînd tot felul de
gesturi dulci de ochii lumii. Se spune că Menestrelii sunt cei mai mari
tîlhari, nişte pungaşi ordinari fără scrupule şi totuşi n-am auzit
niciodată de arestarea vreunui Menestrel… Mă îndrept oftînd spre
Everest. În mod inconştient mă simt înrudit cu aceşti Menestreli şi le
doresc din tot sufletul să găsească în dosul rochiilor splendide un trup
adevărat. Dar, chiar dacă asta se va întîmpla, nu se va afla niciodată
căci legea interzice cu desăvîrşire bărbaţilor să atingă femeile, adică
femeile adevărate. Dacă o femeie vrea, poate să atingă un bărbat
dar, în principiu, bărbaţii se feresc cu grijă să fie atinşi fiindcă fiinţele
ce se pretind femei nu sunt deloc femei ci Reformaţi, Reformaţi
scîrboşi care se agaţă de tine milogindu-se şi plîngînd, oferindu-se să
facă cele mai umilitoare treburi numai pentru că nu pot trăi fără să-i
slujească pe ceilalţi, sensul vieţii lor e să se sacrifice şi astfel să
submineze personalitatea celor care mai au un strop de
personalitate. Mă tîrăsc prin moliciunea nopţii spre Everest, urmărit
de sirene jigărite care fumează beţişoare subţiri şi lungi. Dintr-o dată
aerul capătă o răceală de cobalt, ne oprim cu toţii şi ne încordăm:
răsare luna a doua, străvechea lună naturală care-şi rostogoleşte
trupul pietrificat sorbind pe faţa-i bătrînă lumina soarelui natural, sleit
şi ramolit, nepăsător, aproape ventriloc. E Luna Neadormiţilor, luna
celor care refuză cu îndîrjire toate explicaţiile referitoare la lumea în
care trăim. Lumina ei putredă are deseori efecte paralizante şi
produce dureri de oase, ba chiar se spune că sub poleiul ei craniile
ilustre încep să clănţănească. Voi porni mai departe, da, voi ieşi
curînd din această poză tîmpită cu mine aproape în patru labe într-o
solidă băşică protectoare lîngă patru sirene în poziţii şubrede,
pornografice, cu beţişoare în gură, privind fix spre fumul îngheţat.