LUCRURI VECHI-partea a 2-a

Dovezi

S-au găsit acele părţi seci ale anului, nu departe de imitaţiile negre ale omului modern

Folosite ca fiinţe ale Noului Infern în parcuri cu penaj vestejit ori chiar acasă, în globul

Orb pentru dormit. Se stă, Stăpâne, la taifas pe partea nevăzută a orei, domni şi doamne

In extaz îşi pipăie trecutul de atlaz jignind de bună-seamă pe Măria-Ta, Lutul, deranjând

Infanţii şi Infantele de sub aripa ta de catifea, blocând uneori căile fireşti ale

Uitării. Se recunosc, nenorociţii, în tot ce venerează: în fundul ochiului oglinda Eului

Rămâne trează ca la un soi de câini sălbăticiţi, foşti prieteni ai omului care-n loc să

Cerşească milă şi adăpost s-au apucat să0şi facă singuri un rost. Un rost, Stăpâne, auzi, un

Rost, căutând manivela în carne mecanicii ăştia inconştienţi or să te răstoarne, umbrele lor

Deja evadează prin crăpătura roşie a serii, devin pozitive sub felinare, în grădini în care

S-au înrădăcinat tot soiul de intimităţi: ei nu se iubesc între ei dar ştiu să se lege

Câte doi împotriva somnului, împotriva tăcerii şi, în primul rând, împotriva lor. Ei

Aproape că se recită, se declamă, sculptează-n creieri o ideogramă, procesul de

Mitridatizare a sinelui apare-atât de clar în nopţile de jar verde când neoanele se-ncolăcesc

Pe cele mai şocante nume şi, să spun drept, fiecare nume-i un lăstar otrăvitor

Al trunchiului ordinar pe care-l simţi în Măreţia ta forând puţin câte puţin. Şi ştiu,

Rotundule, că această presiune împinge florile în sus, pentru ei risipa frumuseţii nu

Va fi nicicând de ajuns. Tu, care înghiţi copite, înghiţi capătul greu al mişcării producând

Această splendidă statornicie generală care se simte bine la ora prânzului când soarele

Rămâne-nfipt în moalele capului şi imaginea desprinsă de carne a omului urcă în ceea

Ce ei numesc, aiurea, cer, Tu, a cărui putere de iertare durează trei luni cu

Izbucniri de gingăşie, cu mărţişoare, lăsându-i să se mai adape o dată din păgânism,

Gândeşte-te bine, lasă ideea asta să-ţi răscolească scoarţa neagră a percepţiei tale uriaşe:

E timpul să te aperi, poate chiar cu

Ghioaga minerală din Precambrian.

Balada din care nu mai poţi să ieşi

Sigur că n-ai să te internezi niciodată cu mine, se ştie că nu sufăr de nimic decât,

Pe ascuns, sufăr de mine şi de-ale mele fiinţe roz cu ciocul mic în care moartea se

Simte bine înconjurată de fete cu care s-a jucat îmbrâncindu-le-n lancea câte unui bărbat--

Aceste brunete care nu se mai pot mişca decât pe tălpi de burete, printre paiete, ca

Nişte amintiri incomplete, câte şapte ţinându-se de mână alcătuiesc o fostă săptămână

De-a mea, câte una acoperită cu ore verzi ca o nălucă scoate vârful nasului din oglindă

Dar nu ştie unde să se ducă, a uitat drumul până la trup, se poate spune că visează

Intreaga realitate într-un creier de spumă, lumea atârnă sub sprîncene dezumflată,

Strâmbându-se de durere în vârful frumuseţii stau acele feţe ale mele pe care le-am

Abandonat pentru ca ziua să se ridice iar deasupra nopţii, uşoară şi strălucitoare

Ca să se dezlipească de lut obiectele solare, pădurile cu creastă răşinoasă, pajiştile

Rostogolite până acasă, noi în contur finit cu câte-un toiag înflorit, bagajele carnale

Pe care ni le-au lăsat în grijă cei plecaţi în infinit, aparatele de vorbit în care limba

Ocoleşte mereu adevărul fiindcă e straniu şi în total dezacord cu pofta de a face bine,

Oricui, oriunde, oricum, scara sprijinită de umărul de fum al sfinţilor, lipsesc atâtea

Tălpi până sus, piciorul face găuri în mişcare şi pasul cade înapoi sub papuc, mi-e

Lene să zbor, predicatele şi subiectele le voi primi uscate şi răcite, o sinucidere a poeziei

Şi dezumflarea glandelor ei zăpăcite, de-acum va fi linişte între El şi Ea, un drum

De pene cenuşii pe care rădvanele pline cu strigăte ale sufletului nu vor mai hurui,

Somn uşor pe nicovală unde pulsul te lasă deschis în plăcere,te repeţi în aer ca un

Turn de himere, la fiecare etaj se ridică din ape acelaşi

Peisaj.

Corpul rock

O jumătate de creier gândeşte şi cealaltă, complet albastră şi dejugată se-adapă

In bălţi lunare şi doar ştie că nu trebuie să trăieşti niciodată strălucirea ci s-o

Laşi s-atârne în câmpul ei electric care desparte viaţa de moarte, teren neutru cu

Praf virgin în care mintea tăvălindu-se fără speranţă şi-aprinde becurile de Crăciun

Şi-apoi se scufundă în hipnotica undă. Acolo se poate dansa fără hamuri, oaia neagră

Se iluminează până-n vârful anatomiei gingaşe de sub lână, se vede în icoanele

Incandescente infrastructura păgână, se vede secunda când nevasta lungindu-şi

Picioarele alunecoase dărâmă orele de cristal frumos aranjate în raftul conjugal. Şi-apoi

Părţile corpului îşi ies din minţi, te obligă să accepţi cu ochii închişi răspândirea

Zdruncinăturilor în masa hipopotamică tumefiată a cărei singură grijă e să nu

Işi piardă echilibrul şi să scape biluţa iute ca o boabă de mercur. Pe o cărare

Foarte întortocheată ajunge pasul sub gheată şi capul în aură dizlocând o cantitate

Egală de beznă mortuară; punctele cardinale se deschid ca nişte evantaie

Din pene de corb--sublimul auster acoperă goliciunea din cer, savanele pufoase

Din care zeii au fugit lăsând în locul lor elefanţi electrici, imitaţii grase, sacrul

Nelocuit. Bărbatul ăsta nu poate să iasă din făt, din fructul ciclamen care răsare

Şi apune peste minuscula lume tixită de efecte personale, firele de păr cresc pe

Unde apucă rare şi fragile gata să predea ştafeta unei vegetaţii aurii adevărate

Care să acopere muchiile uscate ale piramidei în vârful căreia omul, consumându-şi

Estetica, devine sticlos şi schematic--omul de pe scenă, originalul fandosit

Care revine pe pământ ca să-şi renege copiile neputincioase, ca să se boteze iar în

Apă metalică şi să iubească maşinal între două

Concerte.

Un dac evadează din Iad

Pe-o sfoară ombilicală printre ore dărâmate prin puţul care pulsează dacul evadează.

Deasupra o aură pluteşte în amiază, Sfântul Cristal serios ca un templier o veghează. Ni

Se face teamă pentru contractul social, lunga căsătorie a săracului cu suveranul se

Apropie de faza când vârcolacul apărut din catifele, din pietre stinse şi rufărie

Gălbejită şi uscată în săli luminate de becuri minerale va da o reprezentaţie

Senzaţională. Te sărut cu ochiul mort: facem parte din complot. Şi să nu-ţi fie

Scârbă de mine, prefă-te că totul e-o halucinaţie de când te scoli cu mâinile mele

In cioturi leneşe până când vesperal mă ţii în braţe deasupra prăpastiei cu stele,

Fără nici o ameninţare, fără ca nici un sunet să se rupă între creier şi inimă din

Arborele vorbirii. Ascunşi în piper, e de-ajuns o boabă să-nghită orice matroană

Hapsână ori chiar o zână, o straşnică gâdilătură şi revărsarea instinctului matern

Va umple locul gol lăsat în Infern. Aplică ideile filozofice mătăsoase pe rană, nu tremura

Când natura pozează, cu toate revendicările făcute sul dacul evadează, dacul e

Auriu, o să ţi-l aminteşti în apă căutând în tine o poartă, o să ţi-l aminteşti împlinind

Dorinţe în poveşti, o extensie aventuroasă a micului revoltat. Tavanul creşte în vârful

Capului, o să lipim cu miere ideile una de alta ca să nu ni se mai pară nedreptatea

Ceva flagrant, stai cu burta pe oglindă să fim siamezi şi visul meu rece să

Se-ncălzească, soră cu moartea eşti, fiinţă îngfrească! Că ţie-ţi cresc perle în

Circumvoluţiuni şi gândirea se sprijină pe o mulţime de bile preţioase şi instabile,

Despotismul luminat te transformă-ntr-un intelectual bogat, jumate organic jumate

Visterie şi totuşi greutatea lumii se curbează căci dacul, pământească isterie,

Evadează.

Pentru Belşug

S-a rupt gândul cu tine, un capăt moale de timp s-a rupt de la încheietura

Bolnavă, de la umflătura plină cu nimicuri în care venele îşi varsă melancolia

Şi n-ai plătit, pungaşule, chiria . Lepidoptere intră şi ies, urcă pe contrasens în

Vers, încă o zodie nefolositoare a fost înălţată pe schele albastre spre soare, oarbă,

Pistruiată, cu reminiscenţe de madonă roşcată dar deja toată animal capabil să

Adulmece destinul şi să-l devoreze în timp ce noi tot facem ample ipoteze. O femeie

Bătrână pe lac cară lumină, o formă vântoasă din care griurile se despletesc

Căptuşite cu argint, undeva în vârful poverii ei incomode mă regăsesc slăbănoagă şi

Portocalie, călătorie cu cămila spre copilărie, păr scurt de culoarea scorţişoarei pe

Margini aurii de vânt s-au lungit întrebările până la tine mocnind, biete întrebări de

Puf, se acreşte primăvara de la rădăcina ei bulboasă în care zahărul a

Fermentat, picături dulci pentru cei care-ntr-o orgie naturală-au decedat.

Stări de păpuşă care habar n-are cum să meargă la culcare printre mieunături

Până la zeul de cauciuc de sus de pe şifonier, un stâlp de cuvinte se înalţă

Dezolant în mijloc de minte îşi aruncă umbra-n tipăritură, singura cale de-a

Ajunge-n vitrină unde păcatele jucăriilor vor fi iertate. Un sfârşit de

Libertate, o baie în eul amar pe care mereu l-am gonit cu un surâs sfidător

Inapoi în ţările lui rahitice. O bătrână fără carne, care nu oboseşte deşi aş fi

Vrut să facem o escală ca să mă conving că frigul e frig. Inalt de două mii

Opt metri timpul escaladat îmbie la culcare, acest lanţ vulcanic de clipe

A făcut destule ravagii obligându-i pe cei fără formă să se scoale de pe rug şi să

Pledeze în continuare pentru Viaţă şi Onoare şi, din vârful buzelor incandescente,

Pentru Belşug.

O reclamă veche

De-aici încep pietrele văduve, locul de concediu al poeţilor săraci, o plajă rece ca un omoplat

De femeie părăsită izbit ritmic şi inutil de apa sărată. Persoanele ceţoase se pot întinde în

Linişte până la marginea neputinţei, ca nişte piei de înger puse la uscat. Cu grijă, căci oceanul

Nu e încă limpede ci-i amestecătură de măruntaie, de prunci refuzaţi, de insuliţe cărnoase fără

Stăpân şi poţi să te scapi în tine şi să crezi că eşti tipul ăla frumos pe care se rostogolesc ochii

Blondelor în sus şi-n jos. Şi să te scoli de lângă Ură şi s-o iei razna dând cu şutul orelor

Abia ieşite din ou. !i să-mi telefonezi, să-mi înfigi în ureche o suliţă transparentă: vânând un

Animal de apă rămâi oarecum nepătat, accept întâlnirea, stai să-mi iau giulgiul şi tot ce-mi trebuie

Pentru îmbălsămat. Acum începe de fapt poezia, vacanţa asta de enşpe stele, pietrişul pe care frecându-l

Intre burţile noastre albe o să-l facem nisip. Nu pot să fac faţă promisiunilor, ceea ce iese din gură

E ca o beteală, mă joc cu un sfânt toxic, îl dezbrac de poleială şi mă-ngrozesc când văd din

Ce e făcut. Până să-l arunc în ortodoxie îmbătrînesc cu cinci zeci de ani, sub scoarţa putredă a

Religiei este totuşi sevă caldă, o să-mi trimiţi ceva care să mă adoarmă şi ,,Te iubesc" o să se

Inmoaie ca o caramea, a fost delicioasă, da, a fost delicioasă iubirea mea. Alipirea oglinzilor--

Cele două jumătăţi ale lumunii--fixarea definitivă a trecutului în cuie, memoria rămasă pe

Malurile Babilonului ca un burete uscat, poverile sinelui la trecerea deşertului, cojile uscate ale

Anilor pufoşi pe care i-am mâncat. A scos rădăcina pătrată din noi? Sau încă mai are de lucru la

Lumina reflexivă a constelaţiilor,încă se chinuieşte să potrivească sufletul,să-i aranjeze faldurilealbastre,să

Stropească văzul cu strălucire? Căci poate ne-am înspăimânta văzându-l pe Cel Mai Bătrân

Dintre noi îngenuncheat, şubred în faţa soarelui, fantomatic în străfundul cuvântului unde

Inclină sensurile atât de delicate spre ferestrele materiei. El singur a inventat doar oboseala, ora

Târzie, ideea că fiecare trebuie să aibă un pat, orizontala din care visele aburesc,

Lăsata secului pământesc...

Micul concediu

Printre ziduri de carene, cu aripi decupate, am ieşit din relativitate: m-a luat lacrima

La plimbare în ţinuturile ei de sticlă amară, tu rămăsesei un spate mare, crescut din

Inerţie, un soclu pentru raţiune, un soclu pentru sfera de jar în timp ce eu, respirând prin

Foioase, mă salvam din mitologie, din genul feminin, din iluzia că suntem la o cură

Balneoclimaterică, tu în pulovăr cenuşiu, eu în rochia aluvionară în care trupul se-adunase

Bolovănos între ore cristaline. Faună şi floră, numele de pâslă al florilor aspre cu care mă

Impodobeam, păsări şi animale scufundate-n luciul stins al limbii latine, singurătatea pe care

Noi o numeam iubire ca să putem folosi în comun ceea ce era strict personal, o periuţă de dinţi

Poate sau doar sticla cu Sirogal.Şi ne bucuram de micul concediu ca şi cum ar fi fost o răpire a

Prinţesei de către Cavaler, ne creşteau mereu alte braţe în locul celor ofilite, traseele pietroase le făceam

In picioarele goale, tu doar în blugii suflecaţi cu reliefuri anatomice albite, eu în maiou pământiu

Cu bustul descărnat, cu vântul mâncând din adâncitura lemnoasă a pântecului, mereu înainte,

Semitransparentă, cu părul argintiu. Mişcările se rupeau din mine, din cotoareuscate, apăruse

Răşină la încheieturi, denumirea mea latină mirosea a tămâie: poate-am stat prea aproape de

Foc, cu pledul pe umeri, tu în cort, imprimând pulpe în pânza tare, niciodată alături deşi ştiam că

Suntem două boabe de mercur care s-ar contopi atât de uşor... Cafeaua la cota două mii, se mai

Pot adăuga zerouri dacă vrei, greutatea portocalie a cerului ne face să bănuim că zeul e chiar

Deasupra noastră, la pândă, tu eşti un piept reîntors de la izvor, eu sunt statuia somnului

Aşezată turceşte. In toate părţile ochiul cade pe brumăria panoramă, până jos de tot se-ntinde

A pustiului membrană. Vulturii se-nvârt negri şi tăioşi, ştiu bine că vor avea o cină bogată,

De ce nu ne-am sărutat, ah, de ce nu ne-am sărutat măcar o dată?

Ea nu se-ndură

Ea nu se poate ocoli singură--stupid obstacol în calea lunilor grase de vară care se

Sfâşie ca o mătase vegetală într-un cuţit de bronz tocit vărsându-şi măruntaiele

Strălucitor de verzi pe pragul casei obosit,primeşte soarele despicat pe dupa umeri

Ca o blană de aur: nu se ştie cine a jupuit tacerea. Ea nu se poate da laoparte din calea

Picioarelor care-o mişcă pe dedesubt, clătinător, acoperite de o fustă groasă

Care înăbuşă mişcarea aceea străină. Ea rămâne cu gândurile scoase prin grădină ciugulite de

Egrete îngereşti care duc albul mai departe în sfere extrapământeşti. Ea adună degete

Rămase-n mângâieri adânci,degete de zăpadă prinse cu aţe subţiri de Polul Nord, mereu

Le numără frângându-le şi mereu uită câte sunt. In mijlocul alergării apare un

Gol în care se scufundă pân' la umeri, restul spaţiului îşi continuă goana şi ea se ţine

Cu ochii de zare, se-agaţă cu genele de soare, rămâne încleiat în amiază capul care o

Visează. Cu o stranie putere răsuceşte ora târzie--pe partea cealaltă putrezeşte o tonă

De poezie, în rochii strâmte şi alunecoase făcând pirueta ea nu-şi mai găseşte silueta

Alunecată sub maldăre de oboseală, o siluetă fragilă şi goală, un biet trunchi-bibelou

Pe care vreun nostalgic îl ţine pe birou. Este sub capod destulă susţinere, toarnă

Cafea în adâncitură- slavă Domnului, mai are gură-iese din bucătărie câte-o

Bucăţică de melancolie până când întregul se adună pe şezlongul apăsat de lună.

Picior peste picior până sus în Rai unde genunchiul împinge uşor un Adam nesimţitor.

Aerul e înăuntru şi ea e înafară, îşi respiră imaginea până-ncepe s-o doară, se

Dezleagă de sinele-obiect şi-şi construieşte deasupra inimii terfelite un piept ceva

Mai rezistent. E incredibil cum reuşeşte: la hotarul acestui ţinut împietrit

Oglinda se-abureşte.

Drumul cel mai rotund

S-a mirat duhul când a văzut că pielea mea era doar un cort sub care exploratorul la lumânare fără nici un rid, foarte treaz cu harta-n faţă aştepta următoarea dimineaţă. Care, poate, n-ar fi trebuit să mai vină fiindcă trupul o trăgea la fund înfofolit în lumină brută pe care simţurile nu mai vroiau s-o prelucreze, s-o rafineze, să scoată din ea pe bandă fosforescentă aceleaşi obiecte familiare şlefuite de mâinile gândului până la epuizare. Şi s-a speriat când la radiografia lunară a văzut spiritele negre ca nişte lebede prin care întunericul se scurgea în lac, curbe lucioase de melancolie. Şi nu ştia ce să facă atunci cu mine, mâinile îi tremurau, celelalte duhuri îl grăbeau îl zăpăceau soarele nu mai putea fi ţinut în clopotniţa veche-printre scânduri ieşea foc-eram prea grea ca să mă ia în braţe dar prea uşoară ca să-mi iau în stăpânire vechiul loc de prinţesă mucegăită ale cărei haine de nuntă arse şi pătate nu mai acopereau imensa nuditate. Şi primăvara scăpase din zgardă şi alerga pe sub vânturi sfâşiind tristeţile şi duhul ştia că dacă deschid ochii sorbindu-l cu nesaţ în carnea mea de tun o să trăiesc doar ca să mă răzbun. Şi-ar fi vrut săracul ca natura să aibă un buton pentru sonor ca să poată închide ciripitul ăla încântător, huruitul moale al norilor, foşnetele delicate ale păturii uscate sub care iarba nouă se zburlea de rouă şi sângele se zburlea de păcate. Şi atârnat de limba ceasului cu toată frageda lui greutate prelungea cu movuri pale sfârşita noapte, susura fals nani-nani puişor, îmi sugera în visul aproape treaz ca o paralizie uşoară că am să mor şi asta o să fie splendid ca o dilatare a inconştienţei numai că eu nu pricepeam că zac în închisoare şi aproape clipeam--magma ochiului prinsese putere şi simţea că există o crăpătură cu gene. Şi dacă nu mă trezeam o făceam numai din spirit de conservare, intuiam că viaţa va fi o supărare şi o lipsădramatică de confort aşa c-am preferat să mai rămân în cort.

Optimism supus unor probe grele

Suntem cu toţii pregătiţi să intrăm în aceste cuvinte dezbrăcate expunându-ne ca nişte războinici trandafirii ai unei lumi de carne proaspătă. Locul pe care stăm e moartea electrică a umbrei şi talpa e o frunte întoarsă în jos care presează gândul, îl face drum şi-l acoperă cu urme. Pot să-ţi dau o parte puternică din mine, o muchie nemucegăită a idolului viu dar nu sunt sigură că vei putea construi o religie pentru noi transformând toate dezavantajele în avantaje. Lucrurile care se tot învârtesc or să-şi arate până la urmă feţele păgâne vechi despărţitoare de perechi şi-o să vedem că libertatea vine de jos din tuberculi păcătoşi. Iritat o să sufli în iaurt iar eu cu părul scurt o să rotesc razele de tinereţe ca un nimb decupat cu foarfeca din celofan negând că-n creierul meu cubic a murit germenele ludic. Natura plănuieşte să ne facă de petrecanie dar ziua asta încă mai seamănă cu ea însăşi în oglindă unde se petrec toate nedreptăţile unde zeii noştri transparenţi se aprind unde opera la rece se coace. Sătui de bidimensionala osmoză ne vom goni unul pe altul din poză: se dărâmă sufletul peste noi sau se face seară şi abia mai respirăm aerul înroşit până la rădăcina lui de infinit? Schimb de paşi pe sub arcadă toată pielea poate să vadă să se tragă în pâlnii auditive simţurile rămân necognitive. Un soi luminos de furnicături că tu veneai să mă ceri şi celulele nu mai încăpeau în rochia mea cu flori urcată pe gard până-n al nouălea cer mă străduiesc să rămân feminină şi sfântă. Vreau să te-acopăr cu ciocolată caldă aşa de atent te privesc--se depun gândurile mele pe tine şi te stingheresc, e absurd să crezi că Rodin a inventat soiul ăsta de dragoste pentru ca pietrele lui să nu se despartă să facă pui să-şi apese umbrele călătoare să rămână aerodinamice la o vârstă înaintată.

Contemplaţie narativă

Asta-i trandafirul-faţa Julietei mereu roză în moarte ca o veioză pe holul lung şi ceruit prin care Shakespeare a ajuns în infinit culegător de stele şi dragostei înalt dregător. Ne-ar fi fost mai uşor să ne naştem direct în mormânt prima şi ultima ecografie să ne înfăţişeze încercând să vârâm bănuţul de argint în clasicul aparat de produs uitare, obsesiile legate de corp ar fi atât de mici încât aura lirică s-ar putea dezvolta ca un curcubeu ieşit din inimă ocrotitor al frumuseţilor de deasupra, toată energia ar fi a patriei în talpa căreia încastraţi am roti planeta spre seninătate. In aceste fâşii îngheţate ale memoriei sufăr de independenţă de poliandrie de amestecarea limbilor: în ţinuturile hidrocefalice se face poezie acolo unde Dumnezeu înoată iar dracul în agonie îşi risipeşte scipirile verzui de peşte--apare sacrificiul pe fresce în care umbrele noastre se duc la culcare cu somnul în spinare fiindcă nu mai avem de unde să furăm mişcare:mersul se termină sub şolduri, lemnos, ideea merge mai departe, se curăţă ibricele şi lămpile lui Aladin, toate contorsiunile metalice se-ntind în satin, muşchii relaxaţi alunecă de pe oase şi îngerul nevertebrat făcut din doi plămâni albaştri, lungi, face volute dar nu prea multe căci îmi stai în virtute, însăşi frumuseţea îmi stă în cale strivită ca o năpârcă, am făcut prostia să-ţi pun toată fericirea-n cârcă. Adu flori la imaginea mea rece, încarcă orele cu crini topiţi căci timpul scade văzând cu ochii în albia lui transparentă dezvelind pergamentele de pe spinare. Taie zilele păstrează apusul cu torsul meu agonizând pentru că nu poate să iasă din scoică din cofetărie, de-acum încolo nu mai pot să fiu blândă pe scara asta de foc sprijinită de soare prin inimă trece mătase purpurie răcoare alunecoasă de moarte timpurie.

Copilul ecologic

Va da naştere plantelor şi animalelor care se micşorează-n fondul lui biologic doar întorcând invers globul logic, mic faun pe care-l trag înapoi balaurii şi celelalte lighioane ale spaimei pe care stă istoria cu toate fustele ridicate ameninţând să rămână, imensă şi palâ, în eternitatea goală. Doamne, în cartea de bucate jivinele au nume sofisticate şi-această Biblie a lor produce pofta de-a muri pe cruce prăjit în unt în gură cu un măr roşu şi rotund. Bunul gust cere ca zeii să aibă capete de animal unse cu miere prelungind ideea de putere şi-n encefal, în spatele paravanului liric care maschează teroarea: carnea se mănâncă pe sine carnea are o deschizătură pe care-o transformă-n mormânt carnea-i una singură pe-o parte se naşte blândă şi neputincioasă pe alta dispare în sine agonizând păstrând durerea delirând.. Cel mic simte cât e de flexibilă natura legătura slabă dintre coarne şi ideile aflate îndărătul frunţii impunătoare capătul ţepos al nervului de trandafir care produce furnicătorul delir: a fost sacrificat animalul-băiat un căţelandru care ocrotea imperiul fiinţelor uşoare obligate de atunci să zboare să aplice pufului legea mecanică sprijinite pe aerul rece să înarmeze cu cioc şi gheare principiul feminin acele despletiri ale imaginaţiei pe teren virgin. In viaţa de zi cu zi pruncul conduce alaiul miniaturilor viteze ce se duc la măcel cu pâlniile simţurilor neîmbobocite, care taie parfum şi mătase cu săbiile de lumină trase de se-ncruzeşte iubirea pe postamentele ei grase. Nimicul atârnă de-un fir de păr, doamna-şi trage gândurile din oglindă pescuieşte un pic de tinereţe din apa dură care erodează feţe o mulţime de peştişori-fraţi se arată la căldură dar ea nu are timp pe fiecare să-l sărute căci la prima rază copiii ecologici se dezintegrează.

Intr-un lăcaş de cult disecţia sfântului

Intâi lăsăm istoria să-l ameţească--ce lungi sunt aceste terminaţii nervoase ale memoriei creştine poleită cu aur, ce tip sobru de anestezie emană substantivul lucios care dărâmă umbra cu pieptul: ascunde în el Subiectul! Bulbul de cleştar al lucidităţii înalte îl stingem treptat, ne prefacem cu toţii morţi de oboseală, frângând spaţiul palid ne-ntindem în pat, cădem la fundul ochiului care se umple de cerneală, simţim nisipul atât de fin, sufletul se-aşează lin în adâncitura făcută de trup. Căzut puţin din înălţime sfântul nostru abia se mai ţine în pieliţe trandafirii sticloase, membrele-i colosale apasă apusul prin presiune razele ţâşnesc lateral groase, concentrate sub umbra mov a imensului spate. Cu toate antenele ridicate ţinem curajoşi această greutate încordăm structura spirituală ca o plasă de mătase deasupra ameninţatelor case, unii pe furiş ies pe balcon să omoare noaptea cu-n neon. Simulăm o mare Adormire atmosfera magică din vis recrează un Eden cu circuit închis, controlabil, o radiografie a corpurilor divine bolnave de vecie, cangrenate de nemuriri repetate, tumorile scheletului de coral pe care creşte golul cerebral, acumulările de seninătate unde se depune argint pe spectre, fericirile defecte. Deşi am lucrat cu băgare de seamă se desprinde cu zgomot mare Necunoscutul şi zguduie de la cap la coadă lutul. Separat de infinit printr-o rană mortală pare unul de-al nostru întors din pribegie pe care nimeni nu-l mai recunoaşte şi singurul gând care ne-mbie e să facem din el moaşte că e infernal de decorativ şi-atât de strălucitor încât, deşi orbim, în preajma lui rămâne totul clar: fiecare scoate bisturiul din buzunar, s-ar putea ca acesta să fie Baal căci izbucneşte-n noi instinctul de canibal vrem să ne-nfruptăm pe săturate şi rugăciunea iese ca o râgâială dintr-o scorbură putredă şi goală.

Demnitatea se recapătă prin exerciţiu

Singura dovadă de energie e comitera păcatului că lucrurile din cer au fost fabricate toate pe pământ ca-ntr-un subsol al palatului de puf a cărui elice greoaie de plumb ungând-o ca să nu facă nici un zgomot ne mânjim din cap până-n picioare încât sfinţii strâmbă din nas când ies pe terase la plimbare. Nici gând să poţi păstra vreo Clipăbijuterie ţi-o scoate cu ranga şi din ultima cută a simţirii--ni se cuvine, oh, ni se cuvine toată lumina din fereastră căci soarele funcţionează cu grăsime de-a noastră, cu tinereţe cu fericireşi cosmosul se mişcă în neagra lui apă cu oarbe taler pentru că noi tragem la galere. Biblia are gust, e bună de supt în Rai e mereu cald pentru că facem focul dedesubt, cu inima-ngheţată tun îngerul se lipeşte de gândul nostru bun şi-l sleieşte. De bate vântul înălţăm în slăvi cuvântul împodobit cu guri cântătoare prin care aerul iese subtil modelat şi devine gâdilător precum coada de mătase a vreunui meteor. Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, ni s-a poruncit să distrugem natura până la măduva umană, Flămânzilă mănâncă morţii, Setilă trage mările-n deşert, ridicând capacele la marea pomană ne vedem familiile clocotind încet prin filtru roşu prin filtru violet aflăm că sâmbăta e o apă şi dumunica o cascadă izbindu-ne de fiecare clipă ieşită colţuros înafară din peretele stâncos. Singurătatea ajunge până la genunchi, până la gât, părul creşte pe sub pământ, reţeaua de capilare se complică pe măsură ce sufletul nu mai găseşte nici o ieşire şi rămâne în pronaos să studieze a icoanelor biologie aeriană penele albastre ale anatomiei spălate capabilă să plutească prin îmbâcsita minte omenească şi carnea de nufăr care-a digerat chipul lui Narcis şi l-a defecat complet transparent un rest fărâmiţat de strălucire pe oglinda aburită de orbire.

Un loc unde n-a pătruns zarva

Povestea s-a-ngreunat şi pârâie ca un sac ros din care pân' la urmă vom cădea pe jos în vechiul şopron cu gust de praf unde-au stat cândva şi centaurii până s-a uscat partea animală de bărbat. Miroase-a sulf fuste vegetale de madonă s-au topit în cercuri autumnale, zăcăminte putrede de iubire emană chipuri spectrale chipuri de soldaţi uşoare ca baloanele umplute cu aer cald, sepia, târând după ele corpurile împănate cu plumb încercând să le tragă spre ceruri din lanurile vechi îngălbenite de porumb. Coboară căruţa plină cu ani pe drumul pietruit cu pomeţi de ţărani, sub boruri păioase amiaza-şi întinde orele şase până la o cotitură de iarbă crescută direct din gură. Un fals azur pentru zilele sărace în care fericirea pe-un maldăr aspru de sulfină zace dezbrăcată de straiul pompos tighelit cu aur. Mişcarea se păstrează în tulpini lucioase în stare fluidă în cele o mie şi unul de picioruşe de omidă. Să ne supunem clipei minusculi slujitori într-o vecernie violeţuie mutând dorul bucată cu bucată de pe temelia lui erodată. Cel-fără-de-simţuri ne percepe astral mişcând în burta lui albă prin pâlniile anorganice mereu deschise deasupra, ecoul trebuie să reconstruiască singur originalul de la care-a plecat mergând împotriva curentului vorbirii moartea de naştere-a legat. Eul prins de-un tendon trandafiriu peste flori se leagănă, parfumul dens al ceasului târziu cu tămâia seamănă. Rostogolit între zambile e acoperit pe dată de furnici, adevărata forţă a erosului se simte cel mai bine aici, îndrăgostit de toate era acest bob de clei în care stelele-şi lăsară torenţialele scântei. De-acum însă are o amantă care accelerează arderile, aluzii voalate peste tot, fibre răsucite care părăie, scaune fără un picior, miros acru de veteran instalat de când hăul în casa părăginită de lângă baltă cu tot războiul într-o ureche şi cu liniştea în cealaltă.

Un fiu de catifea

Dificilă odă ca o pagodă în care locuieşte de secole un japonez cu lumini aprinse în rănile deschise ca să pot prin beznă să îl vizitez. Marginea creştină rău se înfioară atingând piciorul idolilor reci facem harachiri doar cu o vioară care lasă-n suflet urme lungi de melci. Anotimp extrem oriental, plouă cu lapte, o boltă din flori de portocal reţine pufoasele şoapte, ne ridicăm totuşi în cuvinte flexibile, spătare de scaun în formă de liră pe unde spatele nostru de lemn în esenţă respiră. Interminabil e dialogul cu Buddha recăzând din treaptă-n treaptă până la cea mai mică insectă fondăm din astfel de bijuterii care ţârâie o sectă. Şi primul plocon va fi înfăşurat în giulgiuri ca un cocon, îngerul cu aripi ude şi moi terminând de ros substanţa maternă abandonează persoana transparentă ruptă de punctele cardinale, căzută-n straturile pale. Ceremonia ceaiului retrăită europeneşte. Nimicul sicofant, verde-auriu, al aburului, nimburile care se umflă de gânduri plumburii şi evitarea potopului în ultima clipă îngrămădind în spărtură bucurii scămoşate. Limba străină încolăcită pe lampioane care înconjoară sufletul proiectând hieroglife dulci, exilat fiecare în propria lui amiază descolăcim tăcerea în cuvinte lungi, lepădăm pielea de zeu şi carnea se arcuieşte căci pe-afară, pe coclauri, bătrâneţea biciuieşte. Expus într-un templu rudimentar Cel Drag primeşte fără să crâcnească tot ce ne prisoseşte acceptă să-i oblojim partea sănătoasă imitând convingător a bolnavilor grimasă corp veşted de cerşetor spaţiul i se reduce înghiţit de trandafiri, face pe statuia, dalta îl urmăreşte, toţi îl acuză că-i rece şi nu iubeşte. Pentru asta s-a inventat ritualul migălos, desprinderea rafinată a fiecărui pas de lume, decuparea uşoară a voalului ceţos şi separarea trupului de cele fine, ce moale e fiul de catifea care mă duce-n cârcă pe muntele Fuji.

Emoţii anorganice

Intunericul gândeşte, din Tartar o spirală albastră pe suflet se încolăceşte, visele se deschid cu idei argintate, realitatea se vede coclită, din spate, cu demonoizi umanizaţi numai pe jumătate, fiecare lucru se străvede în radiografia lunară alunecând prin gară, rochia pare o membrană în care se dezvoltă corpuri de vară fără oase, tăcerea-şi umflă glandele siropoase, zeul de lemn al somnului trăieşte-n osmoză cu fiinţele neterminate suferind de cianoză de noapte, o nuntă siderală de păpuşi, o strângere catifelată între mănuşi care-au muncit în câmpul moale de sub poalele sfinţilor, orele trec pe deasupra pline de lichior cernit în care gâzele au ameţit, o anatomie lungă ca o dungă de secunde sau o punte vertebrală sub a cărei greutate noaptea se face ovală, scurgeri de eternitate prin fisura cerebrală, morţii rotunjesc în ţest gândul lor de lut rotund, coc un mic sistem solar care gravitează lent în jurul sufletului fosforescent. Adevărul e diametral opus şi străluceşte prin satanică inversiune cu părţile odioase în sus, faptele bune mâncate de rugină apar cu sâmburele de egoism descoperit , pe partea nevăzută a ochiului creşte iarbă cerească, imaginea sinelui atacat de îngeri, rănile de rubin prin care se văd lăuntrurile înflorite spectral, movuri suferinde în care organele de aur greoaie plutesc pe cursul lor autumnal. Eleganţa verticală a fumului vorbirii ce ajunge în stratul rarefiat al gândirii. Pentru ca istoria să fie mai consistentă dracii adaugă materie purulentă, pietrele turtite din fundul curţii se acumulează într-o cumplită litiază psihică, în pânza groasă de august de-o fi să ne naştem cu ghearele-ncolţite să nu ne striviţi ca pe nişte pocitanii amorţite, infinitivul alb şi inert al verbelor de mişcare vrem să-l simţim sub tălpile de mătase, grăsimea erotică de la nivelul burţii alunecă în râpa de marmură a orei şase, timpul mare începe să se umfle ca un acordeon din care izbucneşte marşul cotidian.

Un drum de cristal spre iarnă

Deşi e frig sufletul funcţionează ca un aparat înalt meteorologic ale cărui rotiţe aurii strălucesc în amiază. Am atâtea capete de gheaţă că nu mai ştiu pe unde să le pun, unul să-l dau de-a dura pe drum, altul într-un par în grădină să rânjească absorbind parfum, să le răspândesc pe pernă, în bucătărie, sub pat fără apă şi lumină ca să îndeplinească ordine imorale, ca să mănânce praful radioactiv de singurătate. Şi să-l păstrez pe cel mai frumos să-l scufund în ceai fierbinte de mentă în faţa ta să se topească şi să devin total absentă abia pâlpâind în neguri verzi. Viitorul nostru liturgic se ţese în rai, un capăt cu ciucuri albaştri atârnă ca momeală în prăpastia din sufragerie, până la urmă unul din noi o să iasă agăţându-se de ultima clipă, din ce în ce mai departe va rămâne cel prost, înhămat la carul putrezit, lăsându-şi câte un os să ţină infinitul atât de găunos. Statuile aeriene care ne-aşteaptă sus deschise, răscolite de vânt, capcane eterice în care anotimpurile intră şi-apoi ies agonizând, ele sunt Născătoarele de frică de la altitudine desprinse din coasta tăioasă a uraganului şi totuşi dornice de lucruri durabile ca şi pe pământ unde neputând să lase urme flirtează cu duhurile roz din veioză. Câştigă înălţime rece, cotele de azur le devorează până pe culmea smaraldină unde zodiile sunt doar nişte bestii de gelatină. Din lapte albăstrui gândurile or să iasă, acrişoare, să se zvinte pe răzoare învelite-n fote şi ii. O radiaţie cu mătăsoase modele florale care se trag din munţi şi din câmpii. Care fac vinul dulce, îmbătător. îngreunând al osului mosor, abia se mai înfăşoară ţărăneasca aspra sfoară provenită din deşirarea nodurilor, abia se mai aud sfinţii ăi vechi oploşiţi prin împărăţia prăfoasă a podurilor, toamna goleşte saxofoane şi trompete, orice instrument lucios şi căscat în care vara, pe note catifelate, ar mai fi stat.

Liniştea din versuri

Undeva-n adânc se leagă visu-nalt de mâna bleagă şi pe jgheab mânăstiresc curge muzica cea veche de la gurile-ngereşti spre adânca ta ureche. Sloiurile vertebrale de la Polul Adormit le mai simţi încă-nşirate pe un fir incandescent, transmisia visului se face direct din centrul Paradisului în apartament. Cu uneltele spectrale ai săpat un gol lunar printre zilele-nnegrite din afund de calendar, ai găsit a mişcării margine lunecoasă dar trebuie să treci prin nori ca să ajungi acasă, pe scări de fum să cobori în livadă, greutatea de aur a perelor aproape te doboară şi copiii încep să te vadă ca pe o cârpă ghemuită la tulpină care a rupt o gaură-n lumină. Jocurile lor pline de chin, aruncă de la unul la altul sufletul ameţit, văzul se leagănă pe-o rază ce se deşiră la infinit, până la urmă o taie un corb şi tu rămâi cu văzduhul orb, aproape om, un străin de care duhul stă lipit, îţi scoţi din ploaie trupul mucezit, sorbi tot fulgerul mătăsos şi devii incandescent, un ditamai zdrahonul prăbuşit pe ciment sub balconul Ei, al morţii tale cu părul lung şi des prin care nu răzbate lampa din sufragerie ori poate îngerul a stins-o din economie şi tu rămas lucid în mină va trebui să excavezi materie diamantină ca să citeşti Biblia şi urmând toate instrucţiunile să construieşti din cenuşă imensa zi de Luni în care catafalcul înalt cât Mont Blancul şi acoperit de veşnice zăpezi păzit de-o walkirie, fostă soţie care produce furtuni uscate, să pornească, fiindcă tragi la rame, spre eternitate. Omul muncitor va ajunge sigur mare dictator graiurile meteriilor prime nefiindu-i de loc străine, în patria de la subsol îţi găseşti modelul gol, obosit şi fără vlagă te ascunzi în carnea-ţi dragă, ceasu-nfige-n ea secunde, timpul oblic te pătrunde, cu toate gândurile coapte începi să lucrezi în schimbul de noapte.

Convergenţă dăunătoare

Tu vrei să am răbdare când ochiul se despică în lung până la suflet şi lacrima nu pică, nu se formează în glanda friptă şi trează. Amintiri din icoană când navigam liniştiţi pe Marea Voroneţului tămâioasă şi albastră cu tot potopul neted şi greu deasupra noastră--oglindă de plumb în care moaşta mea se agăţa întâmplător de moaşta ta, era de Sfântul Ieronim, cea mai abstractă sărbătoare când orice corpus anonim putea să stea zâmbind la soare lăsând un gol catastrofal în viaţa viitoare şi transformând în vin durerea stătătoare. Intrasem în teribilul câmp sonor ce se-ntindea în jurul lui Amor şi vocabulele aveau dinţi şi gheare, cădeau din Evanghelie fioroase rupându-şi terminaţiile musculare plăngătoare în memoria cerească, memoria falsă a sfinţilor, rarefiată, plină cu sosii argintate ale corpurilor din realitate. Nu mai avem destulă gravitaţie, trunchiurile vechi de mire şi mireasă, două insule de iască, încep să plutească. Din fiecare staţie friguroasă mă suni, mă asiguri că eşti în drum spre casă, aud cum sfâşii materia nocturnă lucioasă, dau drumul la porumbei dar se întorc obosiţi--umerii tăi n-au fost încă găsiţi. Rochiile mele zboară aprinse lăsând dâre rubinii, mă odihnesc lângă o florărie fără acoperiş din care se ridică ore florale, imposibil de trăit, în care viitorul s-a mucegăit. Ploaia atârnă neplouată pe aerul lung, şlefuit, un mecanism minuscul de argint mişcă gândurile-pene, mă aplec să caut în carne vie materie primă pentru mumie, mi-am scos picioarele din mişcare, le-am pus la uscat, asta se numeşte descălecat. Creierul ţărănesc plin de sculpturi întortocheate-căi usturătoare de eliberare-se lasă greu pe lume, în vârful piramidei de graţii, acolo unde femeia, despovărată, renunţă la tentaţii căutând sub apa plată noi reverberaţii.

Cum se îngână ziua cu noaptea

Ochiul ce se satură lasă-n lume gaură, gura lacomă din fire muşcă pulpa din vorbire unde larvele sfinte se străduiesc să devină cuvinte. Iubirea asta rece stă lipită de mine cu ventuzele ei de sticlă, mereu gol e locul meu de la coafor, îmbătrâneşte muşamaua de pe chipul Frumuseţii din oglindă, din riduri galbene împletesc bunici care să stea mereu în tindă, iertători, pe zile şi pe nopţi arhaici plutitori. Cu toate că sunt al naibii de sidefie era să fac o mare prostie, m-am speriat de trup: adulmecându-l, sufletului i s-a făcut o foame de lup, aproape ruptă din lumină, cu membrele oxidate, abia mă mai ţin de singurătate. Ia-ţi mamă pălăria mov şi mănuşile de plasă şi agaţă-l pe tata la o terasă, fă-l să-i fiarbă sângele-n vene înainte să-mi crească pene negre de demon nepăsător, în slava intelectului cochetând cu Sinele fermecător, un dandy de gheaţă şi cafea cu lapte a cărui bunăvoinţă transpare atunci când e străbătut de soare. Un moment de sensibilitate, o spărtură prin care dumunica intră-n mine aducând căldură, tablouri, cinci scaune de balet crescute de mici pe linsul parchet amintind de natură, un şifonier cu fuste închise sub care se încolâceşte câte-o lungă plimbare, pereţi cicatrizaţi: o dungă roz aminteşte de locul unde-au fost ferestre, a crepusculului emulsie vâscoasă abia mai picură în casă. Inlocuiesc dormitorul cu un spaţiu ceresc, piesele religioase vor dansa în orologiu sub perdele cu mărgele de secunde, se-aude-n ticăitul blând cum plâng strămoşii-n zăcământ: ei, care ţin materia de coarne, vor poate să o răstoarne, o răceală sumbră în aer sapă, timpul e pe jumătate-n apă. Palme negre răsar pe arătură mătăsos deschise spre cerul care avortează--ele îi vor asigura tot confortul îngerului psihopomp prematur, din străfunduri azurul oftează, noaptea rămâne slabă şi verzuie iar steaua în tine cu ghearele se suie.

Dragoste mică

Iubitul mic în barcă de hârtie pe ploaie coboară, pe asfaltul ud şi încordat s-au lipit ferestrele gălbui de seară, sub o umbrelă infundibuliformă iubita mică aşteaptă. S-a cârlionţat calea dreaptă printre oglinjoare plumburii de baltă, mecanismele de orientare abia scânteiază, alfabetul, roata şi focul se chinuiesc să inventeze o fiinţă capabilă să viseze. Cerul aleargă spre sud, trage zeii sfâşiaţi care-şi flutură spre lungi absenţe ultimele fosforescenţe. Locul îmbătrâneşte, capetele de jigodie simt că din copacul negru va cădea o zodie şi încep prin ape tulburi plictisiţi s-o caute, nici nu vor să o găsească, vor doar să se laude. Creierul cât un gălbenuş se sperie de zbor, iubitul mic se-ntoarce-n carne prin buric, despărţirea se produce în adâncuri, în sufletul de peşte pe care bezna curgătoare-l ocroteşte. In mijlocul străzii sentimentul moale e călcat de toţi în picioare. Iubita mică-şi găseşte de lucru închisă-n veşted involucru, din nou îmbrăcată-n numele strâmt de fată, îşi dă seama că era un obiect întortocheat care-şi va găsi odihna fiecărei complicate spirale în catifeaua nunţii spirituale de unde va fi luată şi îndelung folosită de îngeri neîndemânatici şi plini de zel care în joaca lor cerească vor dibui sufletul blocat de mireasă. Iubiţii mici au dizlocat o cantitate infimă de lumină, ca două firmituri ce caută drumul spre pâine, spre prescură, traseul ars pe unde soarele recade în noapte stropind cu sânge clocotit imaginea obscură. Hristos, acest nume pe care toţi îl purtăm insignifiant ca un mărţişor în umbra numelui mare, păgân, obositor, numele nostru de abator, Hristos nume uşor, zburător, transparent care planează în subconştient, ce frumos s-a aprins aulic la trecerea iubitului mic.

La culcare

Fetele răsfăţate se înhamă la realitate, la Ierusalimul plin de fecioare prostuţe în rochii lungi care-şi ţin sufletul pe roze, la aerul bizantin bătut în perle şi rareori la propriile poze pe care le ridică în slava arătărilor religioase. Nemurirea picură dar înainte să ajungă undeva picătura suferă prin felurite glande din pustia fizică. Aşa mor pălăriile de epocă mâncănd praf, aşa moare ispita în vitrină uscându-se pe manechine. Fetele alintate cu fuste din fâşii de patrafir se înhamă la sentiment cu peruzelele-n sus astfel încât lumina ochilor să dilate gândul, o stare vegetală a bărbatului care se va lăsa pipăit, decojit şi desfăcut, cu sâmburii scoşi pe cearceaf-o patrie textilă infertilă. Printr-un efort aproape alchimic de retină scufundată în idee se pot vedea sufletele imperiale la orizont înfăşurate în preţiosul penaj trandafiriu ce se topeşte-n ploaie. Ele, pe pielea cărora nivelul strălucirii a urcat constant ca un melc până în vârfuri lemuriene de relief, ajung în genunchi la capătul limbajului şi sunt nevoite să treacă dincolo pe o singură frază cu articulaţii moi, cu tot trecutul vâjâind pe dedesubt fără nici o urmă de viaţă în vârtejurile caste de imagini, doar zidurile făcute sul, spirale poroase de cărămidă pentru corpul gelatinos al uitării, tristeţe blondă la ferestrele curbate înăuntru adânc înfipte în obscuritate şi mirosul de animal fiert la foc mic, hipnotic, fiert cu toate gândurile lui aţoase de libertate, fiert cu visele crude în ţeastă, fiert cu puii lui duioşi ai căror ochi de rouă nici n-au ieşit din întuneric. Aproape mitologice fetele se-nhamă la fatalitate, un balet pe masa de nuc din sufragerie după ce sufletul distilat capătă destulă tărie, abia după ce au terminat de trăit tot ce era alb şi catifelat s-au dus la culcare, în iconografie.