peste jumatate din poeziile din acest volum au fost publicate in romania literara, viata romaneasca, convorbiri literare, luceafarul, acolada, etc
Surpriza pocăinţei
Şi ne-aruncam dintr-un mijloc de transport în altul şi roata mânca din
Talpă fără ca spaţiul să sufere. Iar ziua era făcută din douăzeci şi patru
De utere care comunicau ca nişte căuşe de mină trăgându-ne de la
Intuneric la lumină. Atingeri cu partea vie a cărţilor de pe noptieră:
Printr-o complexă filieră cineva ne fură şi ne transformă în cuvinte
Căci sunt, indiscutabil, doamna plisată de laborator care-aşteaptă să-şi
Desfacă frunzele în mintea unui scriitor, atât de puţin mă cunosc încât
Aş trece pe lângă mine dacă Scormonitorul, găsind cele mai îmbietoare
Epitete, nu m-ar fixa cu coatele de geam într-o poveste în care nu mai e
Nevoie să mănânc sau să mă reproduc: aici, pe moşiile mele, întinsă sub
Aurul din nuc, aici unde bătrâneţea are dinţi de lapte, ajung cu corpul la o
Suavă putrefacţie, ciorapul fin umplut cu pământ se numeşte alegoric
Picior şi furnicile-n el innoadă tendoane subţiri de mătase-o să mă caute
O părere pe la şase, o rumoare de curte decadentă, străzile vechi înfipte
In inima plumburie a burgului, embrionii de purpură şi jar desfăşurând
Şuviţele amurgului. Eşti acolo unde te-am lăsat, Doamne, pretutindeni,
Ascuns numai pe jumătate între panseluţe şi alte soiuri de catifele ca un
Motan al cărui somn în spirală ajunge până la ultimele stele. Eşti în
Fiecare adâncitură mefistofelică pe care-am făcut-o când am căzut,
Căpătând mereu o nouă crustă de lut. Repetiţia care imită mersul şi
Aduce pasul din nou în acelaşi loc- locul rădăcinii-imaginea stabilităţii
Noastre curgând de-a lungul malurilor primăvara-vara-toamna-iarna,
Harpiile trăgând la edec, din ce în ce mai mic e plutonul romanticilor
Rămaşi să strângă inimile sfărâmate, să repare nopţile publice golite de
Simboluri, să citească Epopeea lui Ghilgameş pe roluri.O uşă în mijlocul
Singurătăţii dar nici un indiciu care să-ţi arate că eşti înăuntru sau
Inafară, că dac-aici e iarnă dinncolo e vară, că dacă toţi te-au părăsit
Lăsându-te să-ţi porţi de grijă peste limitele suferinţei dincolo prietenii
Cei mulţi te-aşteaptă cu o mare surpriză:Surpriza pocăinţei.
Cuvântul Nevastă
Trebuie să cauţi în dicţionar cu picioarele, să te-nţepi în litere spinoase,
Să-nroşeşti izvoarele coborâtoare în memorie, sărutul rece-al apei să-ţi
Lunece pe spinare ducând fiorii înapoi în nepăsare. Şi nici atunci n-o să
Găseşti nimic. Decât poate o creastă pusă la presat. De bărbat. Nevinovat.
Adam însuşi n-a bănuit că o simplă coastă se va numi-ntr-o bună zi
Nevastă şi va alerga prin rai după fluturi(mai-mai să te bucuri) şi moartea
Ca o deşteptare a simţului fatal de posedare. Adam, în sufletul căruia
Stau atârnaţi ca la măcelărie toţi soţii jupuiţi de Soţie, etalându-şi
Pulpele şi pieptul de plasmă rubinie. Fiinţa asta (nevasta) moale ca un
Plaur e doar un nume adâncit în aur la rădăcina degetului gras cu care te
Scobeşti în nas, geaba se zbate între atac şi reverenţă să capete un pic de
Consistenţă. E o mătuşă, e o cătuşă, e-un scheunat de căţeluşă pe sub
Mobile în care fantomele blonde-şi fac de cap cu rochiţele strâmte de
Vară, rămase mici, cu pantofii de lac gros prăfuiţi, cu voalul de nuntă plin
De panseluţe uscate, cu dresurile deşirate. După ce scoate sufletul din
Roză rămâne-o pată neclar luminoasă-ntr-o poză. Mergând se destramă,
Stând se topeşte, prin mii şi mii de faze dureroase descreşte. Sub
Avalanşa de carne se prăpădeşte mirosind a tocană şi-a ciorbă de...
Perişoare. Mână fumul îndărăt în foc, focul în lemn şi lemnul în pădure
Să curgă soarele prin fibre. Pune vântu-n pene sure. Şi dacă totuşi
Reuşeşte să se-ntrupeze, e un stâlp de sare care păzeşte hotarul fragil
Dintre bărbat şi peşte, gura care spală cuvântul cântând nani-nani ca
S-adoarmă pământul. Gloria pură, fără zorzoane din care se fac la
Bătrâneţe icoane, pe genunchi tremurători, în zori, când numărându-şi
Nodurile mucenicul seamănă din ce în ce mai mult cu bunicul. Mătase
Neagră cu care poţi s-o brodezi pe Lilith întreagă pe urzeală de gene
Fugară, pe la cântători, atingând în treacăt puful de cocoşi fremătători,
Printre flăcări iuţi de pene, galben, verde şi albastru desfundătoare de
Vene--inima-i un lac pe care aripa-l mângâie, sărutarea ei miroase a
Tămâie. !i-i atât de săracă încât acceptă să fie imaginea oribilă,
Generatoare de veşnic plictis, a străvechii firme
Paradis
Stabilirea unui mediu propice
Jumătăţile de oră se caută sus, în orologiu, în podul imaculat unde
Mi-am aruncat vârstele foarte puţin uzate pe la încheieturi, uneori gata să
Pleznească sub presiunea mugurilor albi ai cărnii, în podul lung şi ceţos
Care trece prin infinit ca o venă fluorescentă în care am aruncat băncile
De fier pe care-am stat în parc, şiragurile roşii de paşi uscaţi care
Mergeau la întâlnire. Cerul e plin de mirese înflorite pe care, o ,Doamne,
N-am cum să le avertizez! Alunecând din dantelele siderale vor cădea
Lângă mine, târând constelaţii stinse şi vor deveni şi ele trunchiuri grele,
Innodate--surorile negre, demistificate, care scriu cu ghearele pe pereţi
Toate imnurile pe dos: a trecut pe sub fereastră un amant frumos,
Medieval, cu tâmplele aurite zvâcnind încă în ritmul tropotului melodios
De cal şi doar a scuturat puţin noaptea plină de balcoane şi i-au căzut la
Picioare toate soiurile de icoane. Aşa se spune de obicei că bărbatul face
Prăpăd între femei, între fuste cu paiete, între papucei, între ciorapi de
Mătase, între cercei, între voaluri din ce în ce mai fine pe care le ia în
Coarne croindu-şi voiniceşte trecerea spre zeul lui bătrân şi însingurat,
Zeul masculinităţii ajunse la apogeu, al materiei goale din care, eventual,
Se pot face oale--cu apăsări gingaşe, ele, specia fină, adăugând lapte
Dulce şi lumină închid lutul într-un cerc hipnotic, cu ceremonioase
Legănări potolesc cruzimea de fiară, riscându-şi, ca orice dresor naiv,
Fericirea. Prima faţă îmi spune Adio şi se lasă luată de vântul de
Dimineaţă , a doua faţă, încă mai roză, se odihneşte-o oră şi porneşte
Spre văzduh, evaporarea tinereţii nu se termină niciodată, nu se consumă
Decât transparenţele protectoare, uleiul care ne ajută să alunecăm mai
Uşor în oglindă şi înapoi, în sinele desperecheat şi năpraznic. Că eu
Chiar trăiesc fluviul, imaginile aduse de cine-ştie-unde le absorb cu partea
Moale a creierului, crescătoare şi tot mai inconsistentă, contorsionată spre
Absenţe, că mă hrănesc printr-un pai ca să rămân independentă,
Scufundată, tentaculară, abisal-sedentară, verde-mov, elementară când
Raza printre neclarităţi se desfăşoară.
Fântâna Latină
Ignorându-mi cu desăvârşire originea divină căutam pe Mama şi pe
Tata în Fântâna Latină. Verbe simplificate duc gândul la vale până-n
Străfundul materiei fetale unde apa curge cu scânteile-n jos, ca un cer
Ondulat în care rugăciunile s-an înecat. Obiectele treze cu aspect de zeu
Străjuiesc intrarea în Mausoleu. Gura aleargă de la o ureche la alta,
Cuvântul nu se formează, sunetul tras prea devreme din creier sângerează.
Ecouri vin de peste tot , se condensează idiomul, noţiunile-şi pierd
Rădăcina sacră pentru ca-n centrul vorbirii să rămână omul; sub o
Perdea de adjective. Eram în corp, moalele melcului se răsucea în spirala
Străbună, deschisă-i calea spre limba română şi totuşi fiecare idee atârnă
De-o piatră, abia se citeşte în apa filtrată, ca o adormire pe timp de
Ploaie: n-ai să mori, nu, n-ai să mori atât timp cât voroava mai cade din
Nori direct pe ,,fiinţă", direct pe ,,putinţă", direct pe fiecare lucru
Inconjurător făcându-l să strălucească. Puţin strâmbă e cărarea asta,
Duhurile-şi văd de treabă în negrele lor case, placenta stă bine pe cele
Patru broaşte ţestoase, mă simt ca un ţăran care intră pentru prima dată
Intr-un templu roman--păşesc cu aripile printre muguri de credinţă, nu
Sunt un vizitator oarecare, sunt cel în viaţa căruia axponatele au valoare.
Un Păstrător deghizat în haine de păstor. In spatele naturii sunt un
Muritor dar pe scena plină de verdeaţă cobor cu oile din cer
Schimbându-mă mereu la faţă. Că iubirea au inventat-o latinii atât de
Supărătoare pentru un moşneag ca mine-carne de prag-care lăsând anii
Deoparte mă refac din cuvântul ,,drag" şi-mi scot cilanele pe arătură, la
Soare, după un drum atât de lung prin limba moartă, prin surzenia
Pământului unde am strâns funiile, ca un bărbat, până când Mama şi Tata
S-au sărutat.
O zi oarecare de naştere
Sub perdele de gânduri, vara,frunţile coapte rânduri-rânduri, la intrarea
In melancolie: poezia trebuie eliberată din poezie măcar prin aceste
Plimbări de cocori care şi-au dat aripile la reparat--pe unii îi pândeşte
De-o viaţă bătrâneţea şi nu le dă de urmă. Prea umanişti. Prea dispuşi
Să se dea la fund, sub nivelul tăcerii, ori de câte ori se privesc în oglindă
Şi imaginea se-ntoarce către sine aducând fiecare punct să plutească în
Lumină, dar nu întregul ci doar radiografia lui confuză. Ziua de peste zi,
Balconul de deasupra balconului, utilitatea de pe culmea inutilităţii când
Aerul nu mai poate să-i definească şi forma uită de multele ei denivelări,
Nu lipseşte pianul cu ale sale transparente alergări ce prefac violenţa în
Tristeţe, nu lipsesc Spiralele de Angora în care părţile de porţelan ale
Trupului se odihnesc. Prezenţa lemnului nu întru totul mort al scaunului
Care reacţionează greoi la chemarea razelor--o, da, şi pentru mobile e
Totuşi vară şi vor trebui să rodească prin vreun ungher, sub o fustă veche,
Sub calorifer... Nu se mai poate răbda pe sine ca centru al lumii, căldura
Cerută de trup, minutarul care vine spre el cu suliţa ridicată, stratul galben
Al pielii, dulcegăria inventată de prietenii dezlegaţi unii de alţii, deşi în
Acelaşi cerc verde al becului de la crâşmă. Că istoria se strecoară, ca o
Potaie flămândă, printre picioare, unde nici gândul nu cutează s-o caute.
Zarva fără chef şi cheful fără zarvă--de-ar fi un ventilator în această
Americă de Sud fumurie comprimată între sânii celor două zâne-Chelneriţe.
De-ar fi un ştergător-de-transpiraŢie. De-ar fi un motor! Doar
Halba a rămas în imaginaţie, totul se-nvârte-n jurul ei, ameţeala asta a
Orzului şi-a moaţelor de hamei, ideea copleşitoare că bărbaţii ar putea fi
Cai sau măcar căluşei rotitori, ca în visul sticlos din televizor.
Conservare
Mă păstrez pentru ceea ce nu va fi niciodată: altarul ăsta e un
Titanic pe care zeul mi-l scufundă în memorie, în verdele
Inconştient al uitării. Rudele mele de apă au pornit împotriva
Oglinzii-cearcănele se-adâncesc ca două bărci de piele vânătă
Ce poartă ochii grei înapoi, în magma purpurie din care vor
Ieşi, răcindu-se, toate lucrurile de care am nevoie în veşnicie:
O baterie, un sfârşit şi-un început cu mânere de argint, o poză
Cu tine din care să te scot când o să simt că nu mai pot, o maşină
De tocat secunde, un indicator spre niciunde... Nu trebuie să suni
Atâta la sonerie, ceva în mine aproape că învie, trandafiri şi
Crini aruncaţi pe pat fac din tine, acum, un bărbat. O să discutăm
Mai târziu; în cubul ăsta de tămâie nimic nu pare-adevărat: m-ai
Părăsit sau poate, dragă, noi încă nu ne-am cununat? M-ai rupt
Din marea nemişcare sau tocmai m-ai înmormântat? Refluxul
Asta de candoare e un regret nevinovat sau o tardivă consolare
Fiindcă făcusem un păcat? Ştiai că sunt de catifea sau tocmai astăzi
Ai aflat? Diviziunea celulară în ce direcţie-a pornit: spre naşterea
Mea princiară sau chiar spre minus infinit? Şi musca lunecănd pe-o
Nară e Pa sau Bineaivenit? Iar voluptatea asta supremă, impresia că
Te ţin în braţe pe un atol, e un orgasm sau doar o simplă inoculare
Cu formol ?
Cum am plecat eu de acasă
Iarba lungă plânge la geam, se răceşte pe pereţi lumina grasă, cu tălpile-ntoarse
Pe dos ca să nu fac zgomot, am plecat suspinând de-acasă. Peisajul se contractă,
Ţara-ntreagă se face cât o vatră, fruntea se izbeşte de praguri ascunse: intru în
Piatră. Intru în piatră şi mă găsesc netăiată, neşlefuită, nedeprinsă cu cele
Minerale, hrănindu-mă cu seminţe de catedrale: nu sunt în stare să sufăr aşa
Cum trebuie, nu sunt în stare, sentimentul e arhaic într-o inimă nisipoasă care
Se surpă prin ungherele fiinţei, ca un bolovan mă duc la fundul credinţei, cu
Spinarea zidită. Aştia-s ochii, vag rotunjiţi în hrisolit, alunecători pe sub
Mantaua terestră: recunosc o pictură rupestră scandaloasă şi-mi dau seama că
Sunt tot acasă, sub mormanul de nopţi nedormite aruncate sub pat, întinerind
Incomod, cu zvâcniri de lăcustă pe covorul perceput ca o pustă. Rod o uşă
Boltită în straturi groase şi mă târăsc, obosită, spre culmi de mătase--plecarea
Mea de-acasă e o-ncâlceală de fire viscerale, ca o albină care-a-nţepat mă deşir
In zare, păstrând necontenit legătura, prin movul serii, cu centrul apotropaic al
Durerii. Că mai sfântă de-atât n-am putut să fiu având în structură daimoni şi
Lilieci şi-un fel de-a fi prea zglobiu comparativ cu lucrurile seci. Şi fuga mea-i
O dezbrăcare neruşinată de contur căci vreau s-ajung în locul pur de unde se
Schimbă anotimpurile, de unde se răsucesc timpurile, unde sw fac ochii rubinii
De zburător, unde toate senzaţiile se-mpletesc într-o frânghie cosmică de care
Poţi să tragi apa. Şi furişându-mă ca o mâţă curată, cu carnea de vată, o să trag
După mine numele calde.
Ai încredere, străinule, în Fiul Risipitor!
N-o să ajungă prea departe, da, despre el vorbesc, despre cel care face răni
Şi le lasă mustind să se dezvolte în culoarea roşie. In general societatea
Ucide artistul ca să vadă din ce e făcut şi abia apoi, reasamblat, îl ridică
La rangul de la-nceput. Prin cele mai tenebroase galerii e nevoit să fugă
Acest bibelou care se teme de păroasa mână burgheză. Fiecare literă, pe
Un vârf de sticlă, gata să se prăbuşească în autobiografia adâncă. Il
Recunoşti uşor: e cel care, la capătul sfâşierii, nu cere pomană, aşteaptă
Să se deschidă norii şi Cineva de Sus să-l bage în...seamă, binevoitor.
Sau, ca un soldat convalescent, se-ndrăgosteşte de infirmiera urâtă şi
Scrobită care-i procură un surplus de morfină, jocurile din luna mai în
Cârjă de sulfină, anemia, lipsa de calciu, primăvara, când tot ceea ce
Inmugureşte îşi trage seva din el. Nici un fel de maturitate nu tulbură
Pulsul, azi e în Franţa, mâine în Balcani, ferindu-se de lăcomia
Marmurei funerare, mama minerală a glorioşilor disperaţi. Nevoit să
Umfle de multe ori cu pompa o dimineaţă octombriferă cu membrană
Rece şi groasă care se lipeşte de aripi. Când trage lucrurile din oglindă,
Când scoate câte-un fleac din Râul-care fură chipuri, când el însuşi,
Fosilizat, este salvat de la naufragiu de braţul coclit al Victoriei, aceste
Sărbători oarbe, avortate din calendar, alcătuind Timpul Adevărat, Timpul
Adevărat şi Spinos, al sălbăticirii spirituale. Apoi când întors pe o parte
Cu spatele la animal, acoperit cu frunze uscate, îşi numără inelele de pe
Tulpină, răbdare, răbdare, Viţelul cel Gras are să vină, un Tată Falnic o
Să te ia acasă şi-o să mănânci, lipsitule de digestie, bucata cea mai grasă
Pârâiaşe galbene de untură stelară or să curgă pe la colţuri de gură.
Comfort. Căldură. In sfârşit, s-a întors în apartament Cel-fără-gănduri.
Omniabsent.
Există o noapte
Nu ştiu dacă o să mai încapă un an în trup cu toate că i-am deschis uşa
Ademenită de fostele mele chipurri rugătoare. Nu ştiu dacă cele trei sute
Şaizeci şi cinci de pâini şi câteva felii sunt, pentru mine, în chioşcul de
Grăsimea de pe şolduri, refuzate de bărbat, să hrănesc forţa motrice cu
Pate de Ficat? Iarna asta are nevoie de sânge, simt că se face primăvară ca
O golire medulară şi dezgheţarea presupune intrarea abruptă în păcat. Ca
O şampanie iubirea va arde pielea patruj'doi facilitând îmbătrânirea cu
Toate punctele ei moi. Ieşind din adâncurile congelate carnea se va
Frăgezi pe spate şi ferindu-mă de tine, dând mereu înapoi o să-mi sap
Cu picioarele o groapă în noroi. Urmează nopţile de groază când, la
Adăpostul cucuvelelor, taţii îşi strigă, prin guri adolescente care absorb
Intunericul, iubirea pierdută şi dimineţile din ce în ce mai repede smulse
De pe iarba fragedă, jupuirea sufletului. In unghiul gol şi fierbinte al
Cotului, capul tău aerian, fără trăsături şi totuşi groaznic de posesiv,
Nebun, carnivor, cap de primăvară ce a reuşit să iasă din vis sfidându-mă
Acuzator şi care e în stare să-şi ia rolul în serios, să graviteze ca o
Planetă de os prin camera joasă, luminând slab, căutând amintiri,
Reflectând ca să se-nchege un fel de minte gelatinoasă în care
Răsturnându-mă goală să mă împingă, alunecoasă, până la capătul
Percepţiei. Dacă vrei să-nclini cuvântul către tine, să-i sorbi parfumul,
Cuvânt crescător din inima care funcţionează cu cerneală, dacă vrei să
Simţi elasticitatea versurilor punându-le sub tine, există o noapte pentru
Aşa ceva, deplină, o beznă care umple golurile lăsate de lumină, o
Ceremonie a părţilor ascunse care se întorc în noi, din păgânism, să
Danseze, robuste, să se incorporeze, în marginea creştinismului să
Delireze. Ce bucurie, să ne lăsăm greutăŢile pline de iubire undeva în
Puful de pe lună, să nu ştim unde s-au scufundat şi să nu le căutăm
Niciodată, refuzând categoric acuzaţia de
Păcat.
Te salvez în poezie
Nu mai am nici o convingere de când te-am întâlnit şi trupul e o corabie
Fără cârmaci, nu mai cred în nici o doctrină deşi îmi fac datoria ca o
Algă în ape călduţe, de la un pas la altul mă ţii în braţe doar ca să nu
Cad în idolatrie fiindcă ţi-am spus, ca o cretină, că eşti zeu. Nu tu eşti
Zeul ci Adormitul din Tine, lipsit de falsă pudoare şi de conştiinţă,
Lunatic, a cărui singură datorie e masculinitatea. Pe când tu, urâcios şi
Apatic, crezi că raţiunea de a fi mai are vreo însemnătate pentru o fiinţă
De mult ancorată în moarte, care prin ritualuri diabolice îşi menţine
Frumuseţea şi calmul:Surâsul de pe buze e sfârşitul, reprezentat în aşa
Fel încât să nu-i sperie pe Inocenţi. Lasă-l să vină cu mine pe Inconştient
In durere, în dormitorul meu acvatic cu cearceafuri vegetale să putrezim
Impreună în acte abisale care să elibereze zborul intens. Aştept ceva
Concret de la tine, să mă trădezi sau să mă umileşti-doar eu am sădit
Sămânţa revoltei în ochii tăi diavoleşti, nu te preface că eşti atât de
Blând: merit tot răul din tine, într-o singură doză, cu pricepere
Administrată după o monstruoasă îmbrăţişare între două mase informe
De lut. Rămaşi fără instincte, când vom regăsi aspectul antropomorf,
Trăgând de pârghii care acţionează cu întârziere ne vom părăsi, vom
Pune povestea la uscat cu o luciditate de somnambul care păşeşte peste
Orologii tot mai departe, spre ultimele acoperişuri, spre prăpastia de
Fosfor plină de scheletele lunare ale visurilor. Intinde mâna şi opreşte
Ceasul, în părul meu secundele ca într-un lac de acumulare aşteaptă
Forţa eliberatoare a degetelor tale, electricitatea de felină, încărcătura
Animalică s-o transformi în lumină. Nu-mi cere să mă resemnez doar
Pentru că tu n-ai găsit încă gestul potrivit, gestul care să le cuprindă pe
Toate, gestul omului de ştiinţă în halat de ucigaş care în numele ideii
Va tăia un iepuraş. Nu-mi cere să renunţ la lucrul acesta pe care nu-l am,
Care mă posedă ca un prorprietar egoist, ca un capitalist,nu arunca pe
Mine Infinitul ca o vină de netăgăduit.
Tablou static
Se duce la fund-atât e de grea poezia mea, rupe raze care stau treze noaptea
Ca să ţină în braţe imaginea ta, surpă în cădere plafoane de ceară şi miere:
Distruge căsuţa de vară în care ne-am uitat dublurile de fân uscat pline de gângănii verzui
In care tăcerea a scos pui. Pe fusele orare numai lână: lână de Londra, lână de Paris
Pe cărări atât de moi orele ne-nping spre paradis, pasul riscă mereu să se-nfunde în
Coama stufoasă a vreunei secunde. Incepe să ne crească muşchi pe partea umbrită
Nordul ocult în structurile copilăriei se aprinde şi orientarea devine posibilă fără momeală
Doar urmând fiinţa vegetală ce înaintează prin clorofilă până în locul unde copacul
Se transformâ-n filă,filă ce păstrează pe dos o abraziune în care gândurile, adâncindu-se,
Devin motiv de eroziune. Şi iarăşi poezia mea rămâne grea, fecundată de
Un monstru submarin căzut târziu din tărie,Pârguit în chilie lichidă, între icoane
Acvatice cu fond ultramarin în care sfinţi solzoşi, putred de bărboşi, se-nchină la firul
Muced de lumină rămas de la facerea lumii-ntre alge: vorbe de apă, vorbe stătătoare
Pe care ideea pluteşte fantomatic cu toate pânzele întinse, aproape păgâni, aproape umani,
Sfinţii ăştia au suflete de marinari şi comorile la care râvnesc, deşi au nume latinesc
Se-ntrupează aurifer în cranii de piatră. Zăcămintele, iată, sunt morminte sacre.
Trece vara, fuge porumbul-poezia mea rămâne ca plumbul, fuge grâul spre pâine, fug
Strugurii spre vin, m-ating în treacăt zdrenţuindu-mă puţin, dimineaţa fuge pe tavan
Noaptea fuge pe acoperiş, veacul se scutură de mine pe furiş, ora trei dupăamiaza o bat în
Cui, între muşcate, ceasul plânge ca un văduv: ai murit,
Singurătate?
O punte minerală
Ea poartă cravată neagră, grosolană, gâtul vegetal se prelungeşte strâmb în apă
Pe-o axă frântă de cristal, fusta se desface şi se strânge-capriciu de umbrelă ursuză
Care visează să devină prin exerciţiu ritmic meduză. Pantofii dezorientaţi
Prin nisipul lunar au pierdut legătura cu tălpile verzi, paşii ieşiţi din sistemul binar sunt
Duşi de unde peste tot şi niciunde. Mă odihnesc în ea ca-ntr-o husă de catifea,
Fraiera asta te-a iubit enorm, i-au rămas pe dinăuntru declaraţii vestejite care nu mă lasă
Să dorm. Cămaşa albă intersectează un câmp de nuferi înfioraţi, căci fiecare e
Prelungirea imaculată a bunilor fraţi din adânc, a năzdrăvanilor care n-au apucat
Să se dea cu mine pe derdeluşul anilor. Serafica musafiră încă mai cântă, cântec
Intern, globular, în sufrageria tapetată cu lintiţă, la pianul de os al unui vechi locatar,
Abia îmi menţin echilibrul pe meridianul ăsta fugar, noroc că ea mă ţine strâns cu muşchii
Ei albaştri. Alunecăm pe străzi embrionare, vizităm altare decapotate, ea în calitate de
Sfântă, eu din inerţie căci în capul meu moale credinţa e o sinergie. Inhămată la
Jugul crepuscular al somnului ea ară nesfârşirea de rubin dinaintea Domnului. Trecem în
Alt secol, cu alai de raci, carnea nu contează dacă eşti dibaci, dacă eşti teribil, dacă eşti
Fidel,doar vegetaţia ne mai posedă niţel, legănător, tu n-ai ştiut, nenorocitule, s-o
Dansezi atât de uşor, acordeoane-ndepărtate împing anotimpul înţepenit în valuri
Părul ei se ondulează lent, în sala de bal reverberează eternul prezent, valsăm cu
Incetinitorul pe sub arcadele de smarald, ea în calitate de zânăfluidă, eu în calitate
De herald care vesteşte apariţia scânteietoare a unui peşte-minte necoaptă, par doar un
Defect de structură în splendida ei osatură dar nici nu poate fi vorba de trădare:între
Noi s-a sudat definitiv
O punte minerală.
Cereale
Simt, da cum se-ntăreşte clipa pe mine, plină de boabe uscate ajung noaptea-n pat,
Inchipuiţi-vă ce hal de odihnă răsucită pe paiul trupului culcat, închipuiţi-vă
Ce adâncă e legătura cu grâul şi porumbul când, nemaiputând să sufere, carnea cade ca
Plumbul, când, surpându-se muşuroiul, se prăbuşeşte din ceru-i verde păpuşoiul
Rânjind ca să creadă ceilalţi păpuşoi că ce bine şi plăcut e-n noroiul de apoi. Şi
Inchipuiţi-vă cum se nasc ideile-n lapte şi cum se-adună-n spic dureros ca să
Formeze o coloană a minţii pe care vântul o leagănă aplecând-o uneori până jos. Frica de
Moară, seara, când în liniştea de rubin ce paralizează-ntregul lan se vede umbra
Marelui Ţăran. In stratul câinelui cu toţii am îngropat câte-un os ca să ne fie la
Bătrâneţe de folos-fusese doar un os de apă din care lacrimile izvorând argintează
Crezul şi umflă dulce şi perlat orezul. Bătrânii mei colo-n tulpini mai mişcă-fost-au
Ei bătrâni de hrişcă, soi tare,vechi de tinereţe printre fiinţele-astea mogâldeţe care
La tot pasul sună, muzică bună, limbajul lor redus, pieptul adâncit de lingoare pe sub
Secerătoare. Şi după aceea, noaptea, voal după voal pe biserici, pe case, pe toate
Corpurile zidite ei le-ncheie lung cu grăunţe strălucitoare. Atâta răbdare! Răbdare
Nocturnă a celor fără memorie. Inotând prin ciulini, lăsând agăţată câte o dupăamiază
Intreagă cu membrana de aur sfâşiată, cu orele pulsând la vedere, ouă de miere în
Pieliţă de vară. Goniţi fiind de-acasă lasă-n urmă şiruri de mărgele-ziua de mâine
Stă mândră pe un piedestal de pâine. Semnele coapte pe toate le vom mânca şi-apoi ei
Vor trebui să se-ntoarcă prin noi, echilibrul dintre august şi septembrie va fi ameninţat,
N-o să înţelegem niciodată de ce Supraomul înălţat pe cruce cu zdrenţele fâlfâitoare e
O Sperietoare.
Casa Scripta
Soţul, obiect uşor pentru soţia-dirijor a avut cândva sentimente, bălţi în care
Se-adunau cuvintele de prisos înainte să ne mutăm în Casa Scripta unde ceremonialul
Cere să te lepezi de putere ca să descoperi că ai pereţi, că e ceva între tine şi lume care
Te face să reacţionezi târziu, părând că ai luat o decizie importantă de unul singur, poate
Chiar în pielea goală în faţa mesei încărcate cu lucruri interzise devenite, lăsând
Orice precauţie la o parte, delicioase. !i pentru ca lumina să nu se termine
Brusc, înfăşurată pe munţii reci pe care n-ai cum să-i îmbrăţişezi, pentru ca apusul
Să supravieţuiască sub veioză, fascinant întins pe mucoasa lăuntrică a zidurilor,
Suprapus somnului, făcând legătura dulce cu răsăritul ca să te scoli cu convingerea
Că timpul e un gât argintiu de lebădă care trece prin dormitor ca o punte a îngerilor
Grăbiţi să apuce trena aurorei. Căldura viscerală din plapumă, sub straturi brute
De poezie, unde miroase a licornă, a holtei ucis de paternitate într-o baltă de cafea.
Descoperirea frumuseţii fiind primul act de credinţă, până şi o piatră poate fi
Oglindă, ochii coboară în sfera minerală şi surprind sfinţii cristalizaţi care stau la baza
Marilor Bărbaţi. Imponderabilitatea e asigurată de spini lungi, timpul liber se răsfaţă pe
Pernuţe cu dungi, arborii sunt deja sicrie şi-n pădure scârţâie morţii din scorbură
Atinşi de secure. Liniştea te cere, corul antic îţi cântă numele prăbuşit din nori, cu
sentimentele rupte te târăşti spre metafore: chiar crezi că pe hârtie cu cundeiul se
Pun oasele la loc, aplecate spre dreapta pe câmpul tămâierii . Cum că mintea e o apă cu
Gânduri care poate să curgă printre rânduri şi vrei ca babilonia să se facă femeie ,
Să vorbească toată ziua scăpând noţiunile pe gresie să le facă ţăndări numai amorul
Să meargă mai departe fluturând cămaşa ta brună pe carnea adusă de la sală, de la
Hamalii din port, din larg îmbibată cu vânt, carnea sărată prin care simt şi eu lumea
Placenta secretă de peste o sută de chile în care orhideea devine periculoasă.
Să mă vinzi, să speli cărbunele cu lapte, să văruieşti trecutul uscat din care izbucneşte
Pe ici pe colo un prezent îndurerat.
Un discurs pe vârful grămezii de gunoi
Trebuie să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub Ţară, să nu se dărâme, să-i
Ţinem ca pe tavă pe cei care, cu glasul lor de carne, cer zile grase şi nopţi
Mătăhăloase. Sudul îndeamnă mereu la revoluţie--e doar presiunea romantismului artizanal al
Hulitorilor de Tarabostes. Atâtea adevăruri freatice crează o structură glacială
Pe care pătura de jos încremeneşte. Hoţii cereşti au reuşit să fure toate pietrele preţioase
De pe curcubeu, o palidă fundă fumurie anunţă sfârşitul ploii, toate sufletele fabrică
Mătase cenuşie pentru aristocraţie, pe bandă de calc lila anotimpul intră în
Sufragerie, catifelează simţurile, mai ales femeile vor o răscoală în carul cu fân unde acul
Busolei se simte între miresme stăpân, stăpân fosforescent, zgârie bezna pe capul negru,
Alunecos, capul pe care îngerii nu rezistă nici o secundă, izvor de singurătate
Rotundă. Idolul cu litere se cere tămâiat la fiecare început de frază altfel nu mai înaintează
Nu mai răsădeşte în şir butaşi cântători care prind rădăcini gâdilătoare în reveneala
Creierului mare. Glorie spiritului meschin care face teci pentru fiecare spin-războiul
Celor două roze se închide în ore minuscule înfăşurate-n patrafire, şoarecii sfinţi
Rod istoria, o trag uşurel din morminte risipind perle din împletituri putrezite. Trebuie
Să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub ţară ca să ţinem frâiele mucegăite. Scoatem
Tinereţe stricată din calendar, prin galerii se rătăcesc rudele coborâtoare, sub scoarţa
Groasă a arborelui genealogic fluturii depun secunde fluturătoare, ce inutil e orice
Efort logic, ochiul e doar un nodul geologic, nici o pârghie nu se mişcă, vântul schimbării
A secat, trebuie să ne băgăm din ce în ce mai mulţi sub pat pentru ca somnul să
Dureze, să nu deraieze, să nu ne curenteze când atingem veşnicia, Doamne poate ai un
Lapsus, ai uitat cum se numeşte ţara asta? (rimează)
Munca
Ziua de-ntâi mai cu paraşută roşie coboară ducând uneltele la subţioară. Ii ies
In întâmpinare fericite şi răscoapte mâinile din o mie nouă sute şapte- capetele de azi
Simt la sfârşitul coloanei infinite vânzoleala aia de vite lihnite, braţul artistului plin de
Vene izbeşte piatra ca să facă vertebre, cutremură măduva de ţăran căruntă, strânsă
Toată în ceaun, în ţest, în tigva care-a-nfruntat boierul de la bărbat la bărbat.
Mesele-ntinse la iarbă verde-miroase a fustă sub care s-a rătăcit o lăcustă-peisajul
Iese sfios din tablouri englezeşti, ciufulit şi epuizat ca un Tată-Mare căruia i se dă
Deşteptarea, din ce ne-a lăsat Bacovia mai putem înjgheba un colţ natural în care
S-aruncăm ambalajele goale. Vremea-i blândă, creierul român e un ogor bătrân deprins
De mult cu stăpân, din care o s-apară, dacă mai e vreunul în stare să ţină plugul
Cloşca şi puii ei de aur care răspândesc belşugul.Sub bolţi întunecoase izul
Bizantin face pielea găină, a fost îngropat cu pompă mare efortul şi ne-a luat în braţe,
Ca pe nişte prunci, comfortul. Zeiţa păgână s-a emancipat, are acum corpul subţire
Şi catifelat, adânc strunjită de educaţie stă să se rupă de-atâta graţie, la
Coroniţa de spice cu scârbă-a renunţat căci a aflat în sfârşit dulceaţa cuvântului ,,pat".
O nouă formă de adoraţie ne paşte, idolii s-au mutat în oglindă şi dictează graseind,
Mâncând rădăcinile emoţiei, realitatea se naşte din tiparul rigid de argint cu organe
Supradimensionate care nu mai găsesc refugii destul de adânci. De unde să ştim că dragostea-i
Un copil de marmură, figura de animalse scufundă-n mătase, din vena deschisă verdele
Şi rozul se scurg pân' la ora şase, muşchiul abisal a fost învins de-naltul feudal care se
Piaptănă întinzându-şi părul pe gândurile compacte, se face prin rotaţie manuală ora
Şapte cu marginile atârnând peste secunde-le ţine în puf-se simte corpul prânzului
Inaintând prin zăduf, şolduros, senzual, cu maluri pe care cafenelele se deschid lăsând
Să crească spre soare
Piedestaluri.
Ingerul expirat
Rezervele de zahăr din omul-rădăcină, din corpul subteran încărcat cu
Gravitaţie faustică, produc această usturătoare verticalitate rustică de cuier-pom
In mijlocul gândurilor. Impresiile flutură. Cât de departe ultimul rid se bucură,
Rid din copilărie, organ închis atacurilor dinspre filozofie. Trebuie să-i dau
Neapărat un nume clipei, să nu moară nebotezată şi-apoi mov şi plină de alge brune
Să se-ntoarcă în mahala, să dea târcoale grădinii părăsite cu zodiace în care dorm uneori
Aşteptând venirea Sculptorului. Să mă finiseze cu şmirghel stelar? Dar nu mai vreau
Fiindcă deja semăn destul cu lighioana la care mă închinam. Reciproca nu este valabilă.
Acum tu o să te scoli şi-o să-ntinzi lumea între gene, sub ultimul arc al cortului
Lung de mătase piesele mici au ieşit să-ntâmpine ora şase. Gălăgie în Babilonul ăsta de
Guriţe lucioase lipite de capătul rotund al vorbirii, au pătruns vocalele până la oase şi
Consoanele au ieşit pe partea cealaltă a gândirii perforate, în curând liniştea o vom cerşi de
La ingratele aparate. In curând liniştea o să aibă straniile ei suprafeţe imprimate în substanţă
Lunară doar la intrarea în icoană, în imaginea sfântă a Sinelui sătul. E deabia şase şi
Cinci, partea putredă a viitorului a-nceput să miroasă, sub pijama cozonacul fierbinte n-are
Nici o tijă de susţinere, nici o axă, aluat împrăştiat de bărbat în care secundele trezite dospesc
Trimitere la sexul vegetal al faunilor, la răcoarea mitului crud, de la înălţimea apelor
Fetale mişcarea alunecă spre membre pe drumul ei ud. Nu eşti, prietene, decât un Nud
La care alt Nud râvneşte, cel mare înghiţindu-l pe cel mic dă iluzia că zămisleşte, cel
Mare trist şi mângâietor, cel mic lipsit de ajutor. In nordul osos din vârful capului aş vrea
Să-nfig o cruce: în mine e-ngropat, alături de eul liric, îngerul expirat dar dulce.