LUCRURI VECHI partea a 3-a

O încercare de a stabiliza cuvântul

Te dărâm din memorie şi creşti noaptea la loc mai mare şi mai ţeapăn deschizi apa de sub oglindă şi intri în adâncurile galbene ale imaginii male dezîndrăgostite împingi cu forţa o bucurie ingrată în golul din uterul spiritual din clopotul în care moartea embrion negru de obiect aşteaptă. Deasupra capului nimicul ia tot felul de forme încântătoare, limbile uşoare tricotează poeme flotante revărsate peste câmpiile cerebrale catifelate. Apoi apari în piaţă şi pui trupul greu pe lumina mea subţire, până când or să rezistelăuntrurile şubrede la atâta prefăcătorie? Apoi maşina ta ne ia pe drumuri de cristal sub care se vede iadul clocotind, intrăm în timpul de argint mişcător al zeilor, o viteză care sfâşie pădurea şi smulge cerul din cuiele lui albe care mai păstreză urme de sânge, rămâne peretele gol de var pe care umbrele noastre nupţiale se dezvoltă fremătător din sistemul nervos aerian al zilei pe ramurile liliachii de lumină unde clipele se pârguiesc în tihnă, mânăstireşte, de neatins. Retrăirea volumelor mefistofelice, ne încarnăm unul în altul doar privindu-ne pe sub acoperişul de paie al căsuţei noastre lacustre, eurile mari care trăiesc în apă or să ne-nghită până la urmă dar nu înainte de a umple spaţiile goale cu corpul nostru dublu, răsucit în fel şi chip, spre tinereţe, spre bătrâneţe, spre fundamentul de nisip. Ce bine ardem, ca doi oameni de lemn, iese jarul nostru din adâncimi neexplorate, am ajuns, inexplicabil, în poezie, în această poezie al cărei prim-plan pare un peisaj tropical dar ale cărei depărtări suferă de claustrofobie prelungindu-se spre nihilism, suferă de lipsa idolilor structurali. Oh, da, cine să ţină toate cuvintele astea în cârcă şi să treacă zâmbind prin nunta noastră imposibilă şi cine să garanteze că pământul ăste literar nu se termină brusc şi sensurile cad de mult prin absurdologie?

Trăire pe muchie de cuvânt

Nebunia a început invers cu un calm desăvârşit pe care preoţii nu mai pridideau să-l strângă în vase şi cutiuţe cu capac ca să-l vândă. Fecioarele erau doar nişte termometre înalte acoperite cu voal în care lichidul trandafiriu arăta o temperatură constantă, o atmosferă constantă, o gândire constantă. Mirosul insuportabil de bărbat era încă sfânt dintr-o cauză necunoscută, avusese loc în ceruri o crimă înfăşurată în nenumărate straturi de azur curat. Şi nimeni n-are curajul să iasă din picturile şi frescele dulci, din cântările în care se ondulează, din stihuri ori din proza fantastică în care l-au prins orele de seară amplu deschise din cotorul însângerat. Fiecare pe urmele duhului său care lasă-n urmă puf respirator şi o brazdă verde-n care se scufundă propriul nostru marmorean teluric picior. Capul se aureşte, ideile strălucesc lustruite de nori iar când soarele trăgându-şi mătăsurile asfinţeşte rămânem în poziţii de mari seniori. Era totuşi nebunie, era nevoie de religie ca să preia soarele să-l înfeşe şi să-l înveţe să plângă ciupundu-l pe ascuns, să monteze luna într-un craniu de argint să inventeze sclavia ca pe-o deteriorare a celor puternici şi oneşti capabili să renunţe la fericire dar nu şi la reprezentările ei pământeşti. Era nebunie pe sub ciucuri pe sub zale, greutatea corpului dispărută în mitologie începea să apară ca pură materie primă nocturnă contestatară. Ca să viseze, Obosiţii clădesc o lume largă şi fără apărare în care toate formele de artă îşi capătă justificare. Se-ntorc la om cuvântul şi culoarea aducând ajutor şi alinare deschizând un drum de scăpare prin subconştient pe care-n urmă-l sfinţeşte un sfânt ce pune accentele. Discută îngerii despre salvarea noastră într-o icoană scorojită, fără ieşire, o simplă reproducere după iubire.

Persoana a treia

Vorbeşte şi gândeşte în surdină paralel cu mine dar dincolo de ţinuturile de smirnă şi tămâie: e persoana a treia a mea, cea care ţine începuturile albastre ale zilelor ca o fantomă a îngânării dintre întuneric şi lumină, cea care ţine emoţiile la distanţă, nevăzută în vărful mereu fumegând al Treimii, al horei nestatornice de identităţi. S-au mărturisit lăuntrurile cele mai îndepărtate şi dragostea făcută cu îngerul a început să iasă ţesută cu străluciri, cu detalii sticloase deasupra cărnii înmiresmate. Prin toată materia din jur trece un fior de eternitate. Se-acoperă timpul de zile sfinte misterios şi radios mulate pe spinările stâncoase de realitate, săptămânile se-ntorc din vecie neprihănite îşi odihnesc aurele înşeptite pe fotolii jerpelite. Fiecare lucru în numele său levitează şi rostirea se ridică învârtindu-se ca o sfârlează, face gaură în rugăciune şi iese la picioarele solare ale unui zeu adormit, persoana a treia fulgerătoare uzurpă tronul, e muritoare şi-aduce-n ceruri forme umane de guvernare, proprietăţi obscure, întinderi latifundiare cu vii umbroase unde ciorchinii zemoşi şi grei încă mai seamănă cu organele ruşinoase. Gândul din turlă rotunjit la rece în poalele sfinţilor, gândul de care omul atârnă moale şi creştin, aşteaptă momentul să evadeze spre fascinantul senin. Spre filozofia intimă care transformă apa în vin şi face să se dezvolte duşmănos sub patrafir embrionul de ceară... Se zvoneşte că s-au ratat... El, ea, pe calea dezîngeririi au apucat, un munte de pene însângerate, ieşirea masculului şi a femelei din pieliţa divină, fiecare cu icoana celuilalt pecetluită în piept, casă cu piscină, job şi limuzină, cioburile Raiului asta oglindesc. Neurastenie suprasaturată--trebuie să fugi continuu trecând drumurile aspre prin călcâi căci persoana a treia, răsuflând fierbinte, tinde să ucidă persoana întâi.

Baladă de contabilitate

Fără să-ţi produc nici o pierdere, zână dulce, scriu şi eu. Ca să-mi ridic numele învineţit perseverez în păcat şi măzgălesc corpul alb al singurătăţii, în apa lucidă dau ocol paginii de-o mie de ori până când uşa diafană se zăreşte păzită de demonii hidronimi ai fluidităţii, cei care leagă literele de terminaţiile minţii din eter. Mă scol din literatură cu toate frazele curgând fără să-ţi irosesc o picătură, zână a hieroglifelor cu rochii încreţite din foi de Scriptură. Exhumată din poliloghie spre înviere nu-i nici o piedică deoarece preexistam în predică şi urcasem treptele moi ale evolutiei verbale pe sub falduri dumunicale împingând necunoscutul înapoi în gurile flămânde ale punctelor cardinale. Se-ntorc gesturile prin pipăire pe speteze curbate, pe înmulţire şi pe împărţire, pe toate noţiunile solitare adunate în abecedarul de libertate. Un râu de imagini deschide fereastra până la bătrânul de tăcere galbenă bine ascuns în mine: prevestind viitorul, zână a graiului melifer, nu fac decât să ajut cuvântul să coboare din cer. In somnul tău de insectă uşoară aproape invizibilă printre nestematele din grădină, oricât ai fi de încrâncenată, n-ai să-mi găseşti nici o vină. Şi dacă o să scuturi tărâmurile astea adorate o să las sufletul să se răstoarne, din loialitate, să cadă de-a dura printre pietrele tale pline de mişcare rece, pline de gesturi încremenite, pline de mlădierea statuilor adormite. Toată informaţia poetică e-n fructele mici, luminătoare, ale secundei urcătoare, în hesperidele ce-şi coc delicateţea la lună, gustându-le înainte să capete o denumire ştiinţifică poate-am devenit nebună. Fericirile trebuie să moară pe rând, mă anunţă Cameramanul şi cineva roteşte anul în jurul meu până când zgâriată adânc de sărbători, de vârful lor diamantin ieşit prin pâsla creştină, mă golesc de lumină.

O ieşire

E pra uşoară vara ca şi cum fără mine duce familii fericite la picnic le ţine deasupra pământului prin forţa magnetică a stratului de rouă şi nu mai e nici un loc liber în ora nouă nici printre libelule nici printre bunicile fără păr care păstrează suferinţa în corpurile lor de levănţică nici printr feţele de pisică ale morţii la umbră sub răcoare unde Carul Mic s-a ciocnit de Carul Mare cu consecinţe zodiacale. Nu există nici un zid între dragoste şi bunătate, poate doar un nor plin de sfinţi morţi de singurătate nu de tot opaci dar mirosind deja a draci. Cele patru naşteri obligatorii din bere din vin din vodkă şi din gin ridică gândul pe raze musculoase, imaginile trec prin site de mătase, elementele se separă: o să funcţioneze oare fiinţa până diseară? Aerul vine înapoi cu toate amintirile purificate, expirate de duh, las' să ne pierdem capul precum păpădiile în suflul ăsta care împrăştie prezentul în toate părţile. Ziua stătea ancorată de brad desfăcută din toate direcţiile de năluci aurii, bradul în Ţară ca un tirbuşon caută sprijin strămoşesc, haiducii, câţi mai rămăseserăm, ne zvântam gândurile peste prăpastia din piept. Şi fumul, broderia asta din păr de înger e prea uşoară ca şi cum trupul ar fi căzut din ea rostogolindu-se spre noapte, mai puteam să mă-ntreb într-o minte îndepărtată de ce minutele sunt încă necoapte, de ce răul verde şi lung nu mă muşcă de călcâi de ce nu pot ca toată lumea să strâng pânzele şi să o iau spre casă prin asfinţitul scund să dovedesc şi eu ca orice femeie că pământul e rotund. O ultimă inepţie, cratiţile care cheamă cu glas argintat din bucătărie, cina fierbinte, o prezenţă străină în mireasa creponată care nu ascultă de nimeni decât de stăpânul prerafaelit al mireselor şi felinarul fără nici o vină.

Ce era în copil

Ce era în copil: două tulpini legate strâns care totuşi vroiau să se despartă o rană lungă-nconjura a gândurilor hartă un râu cu amintiri înecate--toată demonstraţia sforăitoare a republicanilor cu drapele din pânză de casă e o parodie. Bicefalul este dezvelit a doua oară, noaptea, i se dezlipeşte aura din aerul încă roşu ca la siderurgie, un vernisaj satanist în ochii puştilor cocoţaţi pe melancolie. Toţi cei ce nu învaţă bine văd acum cunoştinţele ruinate ale profesorilor. Dau din picioare fetele mari care nu mai încap în religia ce se-ngustează, au senzaţia tâmpită că sfântul le violează. La toate tarabele lunare cu vânzoleală de îngeri între două examene pentru eternitate se vând daruri de virginitate. Ce era în copil? Vocea în schimbare: domnul de muzică atins de acele note urzicătoare moare şi trage muzica după el dezumflându-se treptat din trompete din corn din piculină din toate organele muzicale din toate vitezele astea mătăsoase îşi făcuse o limuzină. Fii pierduţi în aglomeraţie în spiralele de zahăr care se-nvârt în jurul societăţilor obeze, câteva mame egal depărtate construiesc viitorul din acadele colorate. Cei pe care Chagall îi împuternicise să zboare s-au prăbuşit pe partea cealaltă a pânzei limitate, tapetul din camera de noapte e un peisaj cu rockeri reconfortant pentru privirile lemnoase în care se sprijină sufletul mereu convalescent de adolescent, o legătură de sânge a pictorului cu corpul de bărbat absent ce era în copil ca un melc viril. Oglinda de reflectat Mame şi Taţi uneori se-nceţoşează, se defectează deşi noaptea-i senină şi-n embrion mai este puţină lumină, se văd albăstrite mobilele din tinereţe pe care atârnă resturi de tandreţe, în embrion este tristeţe, presimte că la capătul gangului îl aşteaptă doi duşmani, doi comunişti, drumul se-nfăşoară pe roată, se-mpiedică gândul fraged de bisturiu: ce era în copil? Un sfântuleţ purpuriu.

Dorinţa imposibilă

Câteva atribute şubrede pe lângă substantiv să-l ţină în picioare ca pe un beţiv umflat cu himere spumoase, se scutură secundele din ora şase ca dintr-o păpădie, se continuă jurnalul singur cu ajutor de la tei care-au fost cândva băieţi blonzi şi fragezi holtei. Spaţiul doarme în sine frânt în linii fumurii--ce bine-i de mine între două ploi care se scurg pe umbrele albe şi negre, între două vârste care se cicatrizează cu mine înăuntru egal împărţită, ce bine-i de mine că n-am laringită acum când farmaciile visează în mintea scurtă de neon rămasă toată noaptea trează bolnavi de boli paradisiace urcând lunatici în amvon. Oricum anestezia a slăbit şi simt peniţa care-mi scrie destinul pe lumină, curbe usturătoare, puncte care ard, adaugă Doamne nişte proptele verbului ca să nu cad. Sau măcar lasă limba să se culce pe-un pat de tăcere dulce. Se usucă-n mine pieptul, cu glandele goale ies seara la plimbare ca să capăt răcoare de la ziduri vechi, umiditate roşcată de la ruine, tot felul de culori spaniole întunecate din care picură hrană pentru ochi, fundaluri împietrite în străfundurile hepatice ale oraşului. Pe bordură şerpuieşte mireasma bărbaţilor care-au trecut cu dopul scos prin minele poroase ale beznei înaintea mea ca să extragă ultimele lacrimi din sare, să aerisească acel dor închis, înfundat. Ecosistemul transpiră. Intr-o singură memorie cu o o mie de feţe tăiate direct din apă visul rătăceşte, ca un balaur trece prin minţile deschise, pufoase, le risipeşte, tinereţea din fiu şi bătrâneţea din tată se încordează pe aceeaşi coardă, pe sub căptuşeli de funingine pupila emigrează. Se deranjează structura scărilor interioare astfel încât duhul blocat la un nivel intermediar e nevoit să aştepte într-un cot hărţuit de dorinţa imposibilă de a se arunca în gol.

Femeile care n-au mai încăput în Predoslovie

Ca nişte berze caută prunci în baltă pe sub nuferi pe sub lumina încreţită de durere cu picioarele lungi subţiri şi gălbejite la vedere. Hrănindu-se cu miezul de aur al apei. Vârsta lor apare cu câteva zerouri tăiate: asta înseamnă că au trăit şi în eternitate într-o văgăună caldă a genului feminin dormind fiecare pe părul plutitor al celeilalte într-o imponderabilă succesiune de nepoate mame bunici şi străbunici cântând toate la acelaşi fluier care smulge liniştea din tăbăcăriile ei liniştite, trăgând-o înapoi la origine prin ferestrele deschise spre duminica goală. Slabe de limbă deşiră vorbirea până la dezevanghelizarea asta subtilă, suportă viaţa datorită parfumului intim din batistă, rotesc catifeaua şi-o fac pălărie pe roata capului aurie. Noduri în poezie, vocale pieptănate cu dinţii de lapte, în spirale nedezvoltate femeile astea sunt ascultătoare, poţi să le pui să facă mâncare elementară vălurindu-şi voalurile prin bucătărie, pe legume o atingere mai uşoară decât o euforie, o trecere a aburului fierbinte prin carnea lor ovală. Primeşti apoi scrisori transparente care se ilumunează ca lămpile chinezeşti, te uiţi în sus pe sub fusta cu stele a iubirii, îi vezi dedesubturile, prăgarurile învineţite de senzualitate--fusese tot timpul o rudă săracă a focului, o strălucire care te înfrigurează. Iţi cade pe spate substanţa lipicioasă a gândului: se apropie sărbătorile şi tu amâni zâmbetele, amâni globurile mari şi globurile mici aşteptând-o pe ea, pe sub tine curge mereu apă care răceşte creierul pământului-- n-a fost nimic. N-a fost nimic, cu câtă solemnitate se face dimineaţă, urmele lor roz în aer îngheaţă dar şi pe mobile pe pereţi dovezi de vânzoleală renascentistă cu suişuri în nuanţe albastre şi coborâşuri brune, ca nişte corăbii pipăite pe toate părţile femeile astea nu pot fi bătrâne.

Franţa mea scufundată

Pescuiam câte-un poet cu solzi aurii la intervale rare, poate însuşi timpul ascuns între sălcii uita de orele alea pe care Proust--crap bătrân--le găsea, fosforescenţa stinsă a Parisului în continuă creştere nevertebrată care încă îşi mai atrage prada cu felinare mă făcea să intru cu picioarele-n apă, să las lipitorile ca nişte buze negre de femeie care încă mai vrea să fie pictată de impresionişti să sugă din mine tăcerea spurcată. Mai ales noaptea când străfundurile sunt luminate de filmele ieşite ca nişte buchete de raze din cinematografele ruinate, fâşii de actori şi actriţe care nu şi-au pierdut demnitatea şi-şi continuă rolul învârtindu-se uşori ca fulgul pe roata proiectorului mi-e dor de eternitate. Deabia la ora douăsprezece când soarele atacă de-a dreptul himerele obligându-le să se restrângă la un punct lung şi flexibil ca o suliţă văzută de sus încep să se vadă lăuntrurile atât de roşii ale parizienilor, stânga lor paşnică grefată în politică şi politica însăşi ca o îndeletnicire domestică a brutarilor şi băcanilor mereu subminaţi de filozofi verzi, neguroşi, cu reminiscenţe celtice. Bulele de aer ale domnişoarelor de la Operă urcă spre posteritate purtând fiecare câte-un nume secret de băiat sărac, un fel de bucurie stătută se eliberează şi peisajul se leagănă pe arcuri făcute poate din cozi de drac. Pe o slujbă somnoroasă plutesc chipurile duminicale, fiştecare stă la taifas cu duhul său îngăduitor, vorbeşte corpul şi-şi trage fermoarele de argint în lungul rănilor deschise, poezia lipeşte suflete, doamne de piele bej stârnesc vârtejuri cu vârful în plapumă şi pâlnia căscată monstruos spre lucrurile de artă care se răsfaţă, văzută prin transparenţa verzie ţara asta-i un budoar hexagonal tapetat ce viţă-de-vie.

Prin gaura verighetei

Starea de student se prelungeşte pe sub amurguri apăsate de liliac, de-atâta mireasmă sufletul se turteşte, realitatea se mută în golurile logice din care sfinţii toţi emigrară spre ţărmuri biologice. Iubita te strigă ca o pasăre din Pomul cu chipuri dragi, ca să-i răspunzi tocmai de-aicea ar trebui să ragi, să-ţi foloseşti vocea de daimon adâncă şi fioroasă care scoate suferinţa bovină. Şi chiar ragi, iarba morfolită se-nvârte-n tine, consoanele te zgârie-n intestine ca nişte cotoare ale vorbirii retezate scurt de la nivelul câmpului mut. Elementul bărbătesc atârnă greu umplut cu ore de granit şi în pupilă lumina are capete bălane de copilă care se-ntorc zâmbind topit în nebuloasa ta creştină. Un scaun verde a crescut din verdeaţa rece până-n nori-e scaunul de soţ şi tată împodobit cu sărbători, ce ţine gândurile roată. Mobilele capătă drepturi: Dumnezeul lor de lemn te poate trimite cât ai clipi în infern între pluşuri roase şi arcuri stricate. Acolo unde înainte fusese o linişte ca o iederă umbroasă care acopera auzul acum izvorau voci, sămânţă măruntă de cuvinte mari cât harbuzul. Sâmbăta se clatină pe picioare mici de rândunele, atât de înaltă a crescut încât dărâmă la fiecare mişcare stele în paharul jumate plin cu aguardiente--o limbă necunoscută la ruptura dintre om şi animal, poate chiar un cântec interpretat în stilul gutural al bărbaţilor îmblăniţi, iubita te strigă din gogoaşa ei de doliu, ca să răspunzi ar trebui să guiţi, să tai pieliţa tăcerii de jur împrejur şi să te naşti cu cravata încolăcită de două ori în jurul gâtului, prematur, să demontezi pieptul ruginit, umerii cocliţi care prin răsuciri nebune trebuiesc lustruiţi, să treci degetele ca nişte pluguri de fier prin părul năclăit şi să-ncordezi arcul putred al zâmbetului, umilit.

Bătrâne aşează-te în fotoliul electric—Final.

N-a mai rămas nici un pic de fizică în aparate fiecare merge mai departe pe lipsa lui de direcţie dă buzna în camere în care aerul nu se clinteşte zidit din cărămizi galbene prin care poţi să treci să-ţi cauţi umbra sedentară să dai de mâncare simţurilor şi-apoi să te-ntorci la acest balet în palidă radiografie în gromovnicul unde conturul tău spectral ţese fără răgaz o noapte de mătase cu splendida oră şase atârnată mereu deasupra capului ca o bilă de smarald îngheţat. Unii au fost decapitaţi şi gândurile au ţâşnit afară şi curg într-una în spirale de fum--ne caută cu deznădejde gândurile rămase fără stăpân. S-a desprins lumea capului plină de nori fistichii unde toate lucrurile sunt aeriene şi trandafirii de lumea corpului lucrată-n subterane fierării. Şi-au venit făcătorii de memorie uşoară umplută puf să se asigure că amintirea pluteşte cu toate fragilităţile răsfirate, urzicătoare. Genele delimitează o grădină mică şi stâncoasă, un cerc păros în care bumbul sterp al ochiului se simte luminos. Pământul atârnă de luna plină, ţara asta-i o nacelă veche din care aruncăm strămoşi de plumb, tot ce ne cade greu la mână ca să se mai ridice cu câteva palme bătrâna săptămână. Mamele crude şi violente îşi cer fiii înapoi: înapoi de la sapă, înapoi de la şcolile tâmpite de cărturari care la împănează creierul cu mărar, înapoi de la săritura în înălţime, înapoi dintre marinari, înapoi din adâncurile în care îşi caută îngroziţi scăpare, înapoi din frumuseţea de marmură a Greciei lăsând tipare însângerate pentru zei. Pe sub căptuşeala de voal strălucitor a univessului se simte bulbul întărit al unui soare prematur strălucit. De la brâu în jos se-ntind câmpuri părăsite şi arate pân' la os, de la brâu în sus se construieşte un nou Isus, cu bani puţini, punându-se accentul mai ales pe spini.

Părăsirea cea de toate zilele

Nimeni nu poate să-şi găsească o binemeritată stare din cauza drumurilor noi prost aşternute pe creasta roasă a drumurilor fosile, explorăm mereu şi mereu partea stângă a universului cea cu obstacole urcătoare descurajantă. Cei norocoşi găsesc în oglindă un cămin alternativ de argint, o limbă inversată dulce spre neştiinţă şi acele stinse naturi moarte care anunţă revolta obiectelor împotriva stăpânilor palizi. Cu uneltele mele retractile încerc să simplific păcatul, să raţionalizez aventura: poate crezi că sunt o scorpie roz care cerşeşte din vitrina ei satanică o lună de miere veneţiană o plutire pe apele acelea spurcate ce mângâie infernul. Spală cu ceai vorbele frumoase şi şterge-le cu mătase. In coşul pieptului fructele autumnale. Fiindcă reuşiserăm să ne facem cruce în cerc religia zbura cu noi peste cetăţi adormite, omul trebuie să treacă prin om să alunece prin dragoste sleită în timp ce creatura Mama-tata--patru ochi şi două guri--zace în pat aţipită. Intr-o rochie verde cu paiete m-am zeificat, ca să ajung la cer mă ţineam pur şi simplu de o sfoară--nu fac parte dintre îngerii care lucrează în industria uşoară. Eleganţă cu lacrimi atârnate m-ai luat din grădină plină de rouă şi rugină cu sfârşitul înfăşurat în pene negre, greu, tăvălit prin polen auriu. Oboseala duhurilor se simte în toate mişcările pământeşti, mă cărai gâfâind prin sulfină cu vara răsucită-n trup ca un şurub incandescent sufocând impulsul de bacantă şi făcându-mă să mă simt o simplă vagaboandă. Ziua şi noaptea am scos ulei presat la rece până când fiinţa s-a micşorat, fiecare oră e o greutate rotundă adăugată pe spatele uscat. Rămânând numai acea structură utilă uşor de manevrat pe derdeluşuri de iarbă ne dormeam somnul bifurcat, visuri din ce în ce mai verzi creşteau în craniul gol--un fel de nervi optici fără nici un rol.

Dictatori sudamericani

Vârsta de patruzeci de ani vine din junglă palidă şi uşor decrepită cu frâiele vegetale rupte--nu mai poate fi oprită. Paraguay, Uruguay--bube pe hartă, în hamace din păr de chibcha îşi leagănă indienii natura lor moartă. Ceea ce europenii numesc istorie la noi e un gol viermănos de memorie, pământul miroase-a carne, predomină moartea-halucinaţie întunecată din când în când de gigantice insecte îndoliate care fac ventilaţie. A intrat scrisul în noi sub formă de anuare, facturi, registre, o poruncă explodată-n litere produce valuri de feţe triste, unui bătrân litera I i-a rămas în gât când mânca peşte, pe noi alfabetul ne prăpădeşte. Afişe satirice! Mereu populaţia dispărută care nu scade nici nu creşte, indici încremeniţi în satele unde nimeni nu munceşte, doar sunete şi transpiraţie duse de vânt, doar mâini aeriene care trag porumbul de ciuf din pământ. Zile umblate de alţii, urmele militare ale mercenarilor sleiţi care-au găsit pe plajă rapăn de om, carapace goale din care feţii se târâseră prin nisip până în mangrove, habar n-au autorităţile din ce se mai nasc aceşti ultimi demonici descendenţi pe care natura îi acoperă. Tăiaţi şi spânzuraţi, împuşcaţi, intră din nou în realitate printr-o fantă fosforescentă se pierd pe marile bulevarde împletindu-şi singuri existenţa din cârpe şi lumină pe măsură ce înaintează. Stăpânesc toate vrăjile, în urechile lor se-aude oceanul răsucind amiezele fluturătoare suluri groase de strălucire: de când aurul a deschis ochii soarele nu mai e deloc dulce. Şi-apoi, într-o stăpânire de sine încape toată disperarea logică a popoarelor poroase din ţara arheologică, bogătanii fac mizerie de şoarece şi liliac pe covoarele luxoase, ei plâng în băuturi tari şi lacrima ia foc, întreţine beţia, picioare roşii de indiancă artificii carnale, drumurile ies ude din corpul lor sleit, se-ncolăcesc în ploaia tropicală, imaginea se deschide zaharisită spre nedreptatea infinită.

Urbanitatea lui Chirico

Femeile lungi şi inelate coboară sub pictură ca să ungă osiile pământului cu grăsime pură gurile ruginite ale morţilor cu salivă distilată uşile scârţâitoare ale iadului mereu întredeschise lăsând vederii funerare suvenirurile aproape rock mici cranii pline de funingine cu dâre intermitente de foc străduţele întortocheate şi alunecoase casele gheboşate cărora sus la suprafaţă le corespunde arhitectura dreaptă creştină care susţine întreaga lumină. Pe dinăuntrul corpului tăcerea toată e o plagă flauşată gândurile nu fac zgomot aleile coboară din lună ca nişte râuri de polei îţi vine să o iei la fugă în sus până nu se rupe legătura cu neantul izvorul lactatelor cereşti să-l sorbi cu nesaţ şi să creşti. Indesaţi în zidărie strămoşii văruiţi miros a bazilică în unghiuri perfecte se percepe înclinaţia lor edilică--fiecare lăsase câte-o piatră unghiulară ca o cocoaşă când mersul s-a terminat fiecare aruncase o voce bărbătească în hău ca o frânghie de care să se-agaţe Dumnezeu. A, da, zidurile au nevoie de mângâiere, se simte moliciunea clădirilor renovate faptul că tencuiala stă direct pe piele lăsând să transpară umbre macerate. Bătrâneţea asta de cărămidă în care toamna facem focul, şemineul care răspunde în trecut afumând tălpile tinere ale protopărinţilor. Şi-o să developăm fiecare cuvânt o să vedem în sfărşit adevărata imagine a obiectelor nebotezate care-au stat atâta vreme între noi închise trecute prin împletituri lingvistice lăcuite cu limba. Uşi fertile pentru plecările fiinţelor monocorde care nu se mai suportă adânc uzate de-a lungul nervului amoros biete vietăţi fusiforme pe un teren alunecos. Intârzieri albastre sub balcoane gol rotund de mandoline umbra artistului în verticalităţi senine.

Participare în scârbă

N-am pantofi n-am bani n-am corp scriu noaptea. Lumina e o sticlă cu apă de colonie îngălbenită în care Marlon Brando este încă verde, aromă de bărbat vărsată în ţinuturile nisipoase ale sufletului. Mi-e frică să cred că sunt atât de puternică se întorc toate imaginile făurite călite înalt aliate în focul ăsta de singurătate, se întorc şi pătrund fierbinţi în carne, creşte definiţia rezoluţia grisaiul îşi adună nuanţele din râuri tulburi. Pe partea cealaltă a existenţei nu se vede nimic tăcerea se-nvârte roşcată stufoasă nu mai are pe unde să iasă din casă, decolteurile frigide ale muzelor sunt pline de săruturi mici ca nişte ciupituri de ţânţari, îmi bag cuţitul în bucla moale: nu mai ştiu pe unde se moare, se poate muri oare prin păr, unduitor, suportând ondulator presiunea versurilor din dormitor? Creşte amurgul în ferestrele gradate, joacă lumini deasupra mea, Guinever, această mamă de aur, între noi două nu mai există nici o diferenţă nu se mai bruiază straturile de inconştienţă. Lucrurile pentru mâna stângă şi lucrurile pentru mâna dreaptă se resping în două absente grămezi, noaptea-i luminată de cireşe verzi. In cap se trezeşte peştele mare în apa zodiacală cu disecţii, puterea poetică se aseamănă cu puterea paranormală, exorcizează, redă cuvântultu întreaga nobleţe. Tinereţea-şi găseşte trup în voce: un cântec cioplit din marmură verbală, o mie de astfel de coloane strigătoare rămase la gară să susţină bucata aia de cer în care trenurile cu iubiţi şi iubite pier, îngerul de la macaz cu picioare de mătase aleargă pe suflete--şi-a uitat un voal acasă, poate un giulgiu transparent prin care se fac întreruperi de iluminare. Oricum nu s-au mai făcut de mult nunţi aici, nici un fel de nuntă sau măcar logodnăpe peron în faţa chioşcului înainte de plecare cu dăruirea unei eugenii şi discreditarea definitivă a unui tânăr bufon.

Nihilon

Am trăit ca greierele şi iarna o să fie mortală pe ici pe colo am trăit ca greierele ţopăitor pe-o vânătaie a pământului producând dureri de frumuseţe patriei. Sfinţii mei uimiţi balerini şi militari paşi zburaţi şi paşi înfipţi au delimitat cu sârmă ghimpată Paradisul: o trufie a intelectului e scrisul. Lacrima a cărat aluviuni pân-a obosit lacrima s-a vărsat în mări de întuneric ponosit. Lacrima. Se vede la lupă plină de germeni ai decăderii . Intr-un borcan cu peltea era conservat Nihilonul, în gelatină galbenă în care nu se putea mişca, în vară închegată şi mă dădeam în leagăn împingând realitatea cu picioarele sub formă de fată inermă, o fustă plină cu corp şi-o bluză-n care mângâierile stăteau cuminţi. Din grindă-n grindă un gând orb care nu putea să iasă producea cutremurări în falsa carcasă, se-nchideau sub mine spiralele zilei doar o magnolie se mai vedea se deschidea când zâmbeam mimetică şi obositoare până noaptea târziu. Burete lână muşchi uscat catifea nu mai produc somn, să fie toată mobila acoperită cu aripi de pâslă sub care să germineze noua generaţie de nemuritori. Aşa visez în această trezie eretică şi mai trebuie şi să dezlipesc fiecare zâmbet şi să-l arunc la gunoi un curent liric mă omoară-n fotoliu şi viaţa de-apoi e ca viaţa de dinainte: am trăie ca greierele şi verdelui m-am supus, carnea plină de salturi mortale se-ndreptase spre apus, Nihilonul în ramă pătrată e un leu impunător de aer roşcat o zodie plutitoare care-şi marchează teritoriul cu câţiva stropi de ploaie căzuţi din senin la capătul întrebărilor despre destin. Cineva trebuie să urle încontinuu pentru ca vorbirea să nu se termine şi sunetele să poată fi extrase unul câte unul din şuvoiul tânguitor.

Un tată sacrificat

Sunt bărbaţi mulţi pe acest hol sclipitor de spital sunt bărbaţi mulţi şi albi în liniştea din aparatul genital intru printre ei alunecând orizontal ei îşi apasă cuvintele pe învelişul meu spectral ei mă compătimesc până la absurd şi îşi smulg râsul de sub mustaţă ochii lor umflaţi ajută să plutească palida mea faţă în asemănări transraţionale. Ei dau din aripi, din perdele măslinii prinse de braţul neted şi lucios care se consumă înăuntru, spre os, pe treapta cea mai de jos a vederii e o iubire fără miros, incolori inodori insipizi sunt mirii, păşesc în vată. Vreau să strig că sunt bărbat dar fiinţa mi-e atât de plată trasă printre două suluri colosale de materie fierbinte încât se văd vorbele-n mine făcute chisăliţă. Unde se sfârşeşte verdele începe o vagă aducere aminte sunt legat cu aţe roşii de jumătatea mea vie, mişc trecutul, îl balansez, sper să nu fac vreo gafă, tu erai prinsă de frumuseţe c-o agrafă şerpuită şi-aveai o mulţime de tălpi alunecoase cu care netezeai spaţiul. In corpul meu de lacrimi totul se vede repetat de-o mie de ori, sunt un rozător blând de ore, un aer greu de fumat confirmă trecerea ta dintr-o cameră într-alta, dilataţia dureroasă şi repetată a uşilor mă epuizează ca o naştere în lemn. Gura plină de săruturi reci mereu încuiată. Tot ce spui acum va putea fi folosit împotriva ta literele întoarse invers amărăsc saliva. In părul des al ursitoarelos rămân gânduri masculine pe care aş putea să le culeg cu falangele lungi şi subţiri ale minţii, toţi se uită la mine în verb şi nu pot să-l închid, e prea limpede şi prea plin de mişcare pentru care sunt prea multe căi de revărsare. Intr-un glas era iertare şi-n altul era implorare, mi-e totuna pe care-l folosesc, între ele neputinţa curge vijelios, poate de aceea obosesc.

Trei feluri de tăcere

Trei feluri de tăcere dominicană franciscană şi platonică precum trei sărbători de pus la rană, în prima lucrurile au doar o faţă strălucităşi sunt nefolositoare, în a doua îşi arată corpurile de iască şi sunt nefolositoare, în a treia împung simplitatea şi sunt de-a dreptul nocive. Aşa încep bolile religioase craniul terorizează celelalte oase dă iama-n rezervele de calciu şi fluor dragostea de Dumnezeu trece pe nesimţite prin elementele chimice le încarcă de electricitate frunţile de călugăr devin transparente apar sub ele zeii lăptoşi cu perle crude în loc de ochi apare rugăciunea inimii în nervul cel mai subţire. Corpul în trepte care se inundă pe măsură ce te dezbraci, un concediu albastru cusut cu cărări de toate culorile pierderea voinţei urcarea de bună-voie pe nicovală. Trei feluri de tăcere trei straturi ambientale ţi se-aduc mandarine prune şi curmale ca unui bătrân domesticit. Se manifestă mătasea în vânt ca o piele goală de femeie, desfăşurarea iubirii pe cadrane solare vag conturate. Se reorganizează toate ideile într-un reactor de pluş, în mijlocul stratului de Nu-mă-uita apare floarea Uită-mă, Uită-mă-de-tot, se ridică palidă şi cardinală deasupra inundaţiei lirice, un şuier în toate direcţiile şi aerul tăiat n-are timp să se mai prindă , să se mai închege, să-şi închidă imaginile voalate, Uitmă, Uită-mă-de-tot de la gleznă pân' la cot şi prin toate simţurile deodată, extatică uşurare ca şi cum ţi-ar creşte ciucuri pufoşi pe tot corpul Luminăţiei-tale, ciucuri somnoroşi. Ruda selenară cu care mă ating noaptea pe un patinoar de marmură neagră înclinat spre veşnicie de unde o ştiu, de unde mă ştie? Mi-ai promis că o să mă taci pe plajă, la munte în poieni spiralate, acasă în spaţiile tubulare ale vederii fixe ce absorb lucrurile ca nişte aspiratoare rămase deschise spre punga moale de in a sufletului.

Tot efortul

Pofta a căzut din cui, litera r e un cârlig umblător prin carne, pescari înalţi scotocesc prin culcuşuri pufoase de colombină. Republica e doar un buchet de bulevarde plouate. Pisici tărcate duc mahalalele-n spate. Oare aventurile sunt adevărate sau sunt doar exerciţii prosteşti, răsuflate, de nuntă, figurile tinere reflectă lumina slabă a unui vis îngheţat, fiecare în cutia lui de sticlă. Cui îi pasă dacă sălbăticia se reîntoarce într-un măgar domestic obişnuit să se supună, ca Sancho Panza, unui eu neliniştit! Ele or să vină la ora la care toate nevestele vin lăsând indicii preţioase ici şi colo. Poate chiar o blană parfumată de divă care păstrează dimensiunile dulci, ce alunecoase sunt ideile despre frumuseţe! Stabilitatea depinde poate de felul în care citeşti ziarul astfel încât cuvintele să nu se lipească de corpul ei magnetic. Republica e doar starea de dinainte de Apocalipsă, toţi aşteaptă să curgă otravă de sus şi fizica se răceşte. Se deschid piste de jar pentru amante, atât de puternic conturate în regiunile impure ale vederii. Se poate spune că mâinile stau la baza acestei iubiri copulative, o jonglerie de ţâţe şi coapse, eul posesiv se-nfoiază. Ea dansează cu valvele deschise spre euforie, oasele tălpii produc lipici, rămâi deşurubat în pat toată dimineaţa, ziua e ilumunată pe dedesubt, incomod se observă organele ca-ntr-un diapozitiv înverzit. Ea nu s-a mişcat, se recuperează din leneşa nuditate menţinând ochiul mereu plin ca un coşuleţ de sticlă atârnat în pomul falsei cunoaşteri. Nimicul scoate pui, clipele se trăiesc singure, sufletul încape într-o lingură de argint. Patria e o amestecătură de borduri şi semafoare şi un efort teribil de incorporare. Zonele îngereşti ale săracilor emană duhori. Se deschid cărţi fariseice care ne absorb. Zărim cu groază căminele globulare care se desprind cu femei şi copii uscaţi înăuntru şi se depun în stratul biblic.

Teoria

Cum poate esteticul să se-ntrupeze, să anticipeze, să modifice, să fie amintire bogată de feminitate reducerea tuturor schemelor arborescente la o cruce pe miezul toamnei ne lăsăm atât de grei încât ne curge prin vene ulei. Erau perdele rochiile mele, se vedea peisajul de piele în lungul coastelor erau tatuate lanurile retezate şi căldura de potârniche, căldură de pasăre la subţioară, geamul în formare pe pântec presând fire aurii în burtă aer stătut de vitrină în care mor copii în câte-o gentuţă catifelată cu paiete habar n-au ce conţine când o cumpără bietele fete noaptea căptuşită cu fluturi. Intoarce trandafirii pe dos să ne-ncălzim la jarul lor, nu se mai vede nimic pe sub norii ăştia de lână brună, cine ştie dacă mai suntem împreună sau ne ţinem de vreun ciot vorbitor din istovitul aparat locomotor al lui Octombrie. Au trecut prin sânge toate fructele au lăsat dulceaţă şi parfum, nuanţe imperiale. Efortul eului-delfin de-a sparge cerul --un salt prin eternitate printre zei şi zeiţe cu gurile căscate. Bolnav de perisabilitate ignoră toate splendorile din habitaclul divin, formarea zânelor din lapte cosmic nu-l impresionează câtuşi de puţin. In scurta-i elevaţie transferă toată greutatea pe senzaţie, simte cum cuvintele fuzionează sub greutatea feeriei ce scânteiază. Şi îşi dă seama, surpriză crasă, că era de fapt acasă. Da, acasă, vedea cu partea cealaltă a ochiului, cea care sesizează minunea, dispersată, acumulată în rutină până când se-nfundă filtrul de mătase din retină. Ieşi prin rană chiar dacă e o ieşire de foc. Cum poate esteticul să-ţi arate drumul ca nişte urme sticloase prin zăpadă pe unde se-mbină tărâmurile occipitale să fixeze tije legănătoare în vârful cărora înfloreşte câte-un chip minuscul al frumuseţii în lanul fără neghină şi să rămână totuşi atât de nestatornic de la o secundă la alta mişcându-se cu totul ca o deraiere de lumină.