MONOLIMON-poezie eliberata

Înţelegerea e legată de conştiinţă Fac mereu efortul de a înţelege, alerg pe fumuri, dacă înţeleg un lucru el se răsuceşte şi recade în aceeaşi poziţie care pare alta numai fiindcă eu între timp m-am mişcat, m-am dat jos din pat, am aprins lumina, am văzut Insomnia îmbrăcată într-o rochie de-a mea de cînd eram mică în faţa şifonierului deschis spre Paradis ridicând în picioare o lume larvară a florilor-de-intrebare fiindcă şi ea ar fi vrut să ştie de ce nu dorm, de ce-o deranjez la ora aia târzie, de ce alerg pe fumuri sărind peste câte-un trup adormit în care Luna îşi depune oăle albastre greoi ca o broască ţestoasă care și ea ar fi vrut să știe de ce în permanență mă omor turtind infinitul din incubator cu o sută de ani de poezie grei plini de azurul morților mei. Femei femeioase Cozile lor albe atârnă din Rai, aş putea să le tai şi să las fericirea să curgă pe câmp prelungind apusul fantastic prin tuneluri mov cu guri de jar perforând imaginea de aur a crângului unde pieile lor goale îl joacă pe Shakespeare inconştient izbindu-se de pietre, de pomi, de tot peisajul fosforescent în care s-au născut ca să trăiască doar un minut pline de zvâcniri de ciute, de la brâu în jos înfipte în poveste de la brâu în sus vesele neveste cu coame zburlite dar iertătoare într-o strălucitoare icoană colectivă care dispare lăsându-ne cu palmele ridicate între aplauze şi inutilitate. Ideile vin din şifonier Ideile vin din şifonier împăturite frumos migrând din spaţiul închis cu miros acut de naftalina şi uitare spre fereastra unde obiecte de mult stinse mai ţin loc de felinare prelungind strada Dincolo, în câmpul auster care după un lung ocol al imaginatiei se întoarce-n şifonier ca să lase-n rochiile galbene de mireasă adieri somnoroase mici bucurii înflorate de mătase dovezi ale unei tinereţi magice duse de vânt aici, sub plapumă, unde lucrurile se petrec altfel decât am vrea noi pe placul moliilor sub privirile nepăsătoare ale străinilor din poze. Tramvaiul aerian L-au dat în sfârşit în folosinţă după ce-au făcut experienţe cu cocoşi şi maimuţe, floarea-soarelui şi morcovi ce păreau fericiţi călătorind cu tramvaiul aerian prin apartamentele adormite, prin spaţiul trist dintre soţ şi soţie aducându-le un fel de bucurie de circ amintire de piaţă făcută împreună cu baticuţ (ea) şi basc (el) în rest îmbrăcaţi la fel duşi de curentul care străbate naturile moarte reduşi la stadiul de păpuşi îmbujorate în faţa legăturilor proaspete de ceapă şi pătrunjel care rulează din şi spre un infinit primăvăratic marcat de stâlpi negri în vârful cărora fumegă carbonizaţi toţi poeţii care au încercat înaintea mea să descrie cursa de plăcere cu tramvaiul aerian. Aşa sau Deloc Ma poţi avea Aşa sau Deloc pe mine nimeni nu m-a învăţat să mă joc am crescut în şifonier cu mâinile în mănuşile gri ale bunicii sau ale altei strămoaşe mult mai îndepărtate prinsă cu o broşă ruginită de Realitate asortată cu florile de pe dormeză care n-aveau nevoie de multă lumină pentru slaba lor Fotosinteză şi dac-am fost copil s-a întâmplat numai fiindcă n-aveam destulă carne să mă acopăr şi umblam cu Eul dezbrăcat clătinându-se beat de singurătate şi neştiinţă fără voinţă izbindu-se de oglindă în timp ce mintea atingea direct toate lucrurile din ea oxidându-se. Duhul de linişte Un infern s-a închis cu doi pisicuţi dimineaţa la şase când Cei Buni s-au opintit să ridice soarele pe case chit c-au fost prinşi între lumi vreo doi vagabonzi de ceară agăţaţi cu capu-n jos într-un vis de primăvară matlasat cu rândunele şi cu nebunii florale ce transpar prin plăpumi grele şi în patul Dumitale se lipesc de pielea-ţi caldă cu bătăi negre de fluturi în zadar chemi ambulanţa, în zadar plângi şi te scuturi te-a învăluit Romanţa, te coboară de pe soclu vezi alt Robinson Crusoe fix ca tine prin binoclu îţi iei Capra, Papagalu” şi încerci să sari pe geam cu umbrela desfăcută învârtindu-te-n Ocean nimereşti pe dibuite continentul cu vitrine unde se holbează-n zare alţi nenorociţi ca tine la Sephora, la Bulova, la sirene explodate în parfumuri, în mărgele, pe corăbii de păcate iei cuţitul şi tai cerul căutând cu mâna goală Duh de Linişte şi Pace să te legene în poală. Serenadă între doua Molii Mă plimb noaptea pe harta de muşama a insomniei şi mersul iese direct din burtă ca la melci alunecos şi argintiu, susţinând un infinit de gelatină în care nimicurile se învârt şi se atrag teatral formând lanţuri shakespeariene de probleme un realism magic atât de umflat încât apăsa pieptul ca un air-bag în clipa fatală a accidentului cînd ştii bine ca nu eşti vinovat, ca ai respectat toate semnele de circulaţie de prosternaţie deşi erai convins că într-o zi diavolul te va izbi frontal şi cântecului pe care-l cîntai îi vor ieşi toate arcurile devenind Serenadă între doua Molii. Pozitruşca Nu vreau să mă mişc de-aici mi-ar ieşi căldura din burtă şi din adâncitura în care-am stat siameză cu globul terestru acumulând copite în delicata veziculă poetică ce ar fi trebuit să mă ajute la plutit nu la scufundat sau măcar la inventarea unui resort-de-ridicare-a-pălăriilor -în-faţa-lucrurilor-cu-adevărat-importane sau măcar la digerarea poeziilor stricate pe care marii şambelani ai literaturii noastre ni le servesc pe tăvi de argint sub clopote de cristal pline de amprentele lor negre şi grase sau măcar la fabricarea unui mecanism bine articulat care să mă împiedice să-mi întorc fruntea spre ţărână şi să-mi sap acest semimormînt suportând în partea frontală unghiile unor strămoşi dezmăgiţi care mă fixează de glie şi în partea dorsală toate celelalte lucruri pe care le transform cu chiu cu vai în Poezie. Aprilie Toată partea de nord a cerului era plină de îngeri spânzuraţi mov argintii sau plumburii, reciclaţi cu aripi zdrenţuite şi coroanele înfipte în burta bleu a primăverii care trecea pe sus fără să aibă habar de nimic într-o transă semivolatilă trasă de rândunele spre arborii care o adoră din tot sufletul lor de tămâie chiar şi atunci cînd Ea îşi vălureşte izotermele ca o divă răsfăţată acoperind cu perle verzi de muguri morţi Cărarea. Cu faţa-n spate Se-nvârtise fusta în culorile ei de mâţă se adâncise în griuri, în toamna din căruţă ieşise prin suflet proiectând pe cer o floare de lână de nori caramel o lucrare înaltă făcută cu scule bătrâne din care cu chiu cu vai iese ziua de mâine pe paie, pe spinarea alunecoasă de văcuţă ce trage femeia drăguţă din Căruţă în Căruță cu infinitul în jos construit pe os din florile câmpului și mișcarea vântului. Manifest Să ne-nvârtim, au spus bărbaţii, pe Oglinzile Evei să devenim titirezi fericiţi să ne descheiem la toţi nasturii şi să ne lipim de argintul rece ca şi cum am conduce o maşină neagră cu viteză cerească desfăcând flori de dantelă albastră în pieptul nopţii atât de aproape de plăcere încât o pană zburând printre noi să ne taie respiraţia să ne facă un hara-kiri gâdilător în toată imaginaţia o linie roşie de levitaţie cicatrizată în decor dincolo de care vom produce Graţie pentru tot cincinalul viitor. E o zi mare E o zi mare, verde, de sticlă, cu versuri ilizibile zgâriate peste tot cu moaşte frontale care împing cu botul lor de pergament orele în sensul invers al acelor de ceasornic spre binele nostru producând bătrâneţi care se repetă solomonice cu poduri care traversează moartea prin şifonier prin peisajele de lâna caramel dungate pline de gânduri uitate pe care primavara le tamponează pătrunzând lateral pe rafturi ciocnindu-se de levănţica uscată cu antenele ei înţepătoare de levănţică proaspătă ca şi cum am avea nevoie de încă un an de încă o rotaţie ameţitoare în jurul soarelui de Cuc de Gândacii care ies la soare. Iubiri neconsumate Iubiri neconsumate aliniate în cea mai frumoasă Eternitate ca un Egipt de teracotă în care dorm zei care habar n-au că-s Zei că cineva se-nchină la ei fără să-i atingă menţinându-i puri în capsula lor de lumină într-o rotaţie cristalină pe care ei n-o simt cu o inimioară de argint în fiecare privire mai presus de gândire, în câmpul de căpşuni al lui Lennon perfect ecologic plin de gesturi îngheţate într-un puţ de singurătate care se umple pe măsură ce plouă cu secunde. S-a prăbuşit alfabetul S-a prăbuşit alfabetul din pod, aşa uscat cum era şi cu multe picioruşe negre de miriapod a căzut în glod în faţa copilului cu toate secretele Nilului sparte în unghiuri impudic crăcănate in spaţii sapienţiale cerând parcă iertare pentru tot ce s-a scris Vreodată într-o involuţie spiralată spre punct şi începem să vorbim invers absorbind tot ce-am spus într-o rotaţie interna cu dinţi moi primim frazele înapoi în acid mut înghiţind poezia care abia s-a născut. Condiţie M-am simplificat în toate direcţiile mi-am chemat acasă proiecţiile şi le-am dat câte-un sceptru de antracit ca semn că m-am călugărit într-o cavitate săpată cu genele în faţă în zidul care mi-a stat mereu împotrivă în corpul răşinos de divă care ştie că Gloriozitatea creşte la capătul fad al Gloriei, acolo unde muştele aduc curcubeul pe aripi ca să creeze atmosferă în zona severă din jurul Eului legat de picior cu o aţă scurtă care totuşi e în stare să vibreze melodioasă să ţârâie ca o lăcustă orgolioasă să devină coardă lirică în Imperiul Efemer făcîndu-l să uite că e Prizonier. Responsabilitate Am găsit acest Poem în fundul prăpastiei deschis de sus până jos îmbrăcat în gândurile lui negre lungi cu dungi cu un orgasm într-o mână şi părul Persefonei în cealaltă mână formând o nebuloasă difuză care conţinea tot ce aveam nevoie pentru a trăi cu excepţia acestui Poem care mi-e teamă că s-a sinucis doar ca să-şi înnobileze Absenţa s-o încarce de valori invizibile să hrănească viermii cu metafore în speranţa că vor deveni Fluturi nelegitimi dar totuşi Fluturi invalizi dar totuşi Fluturi cauciucaţi dar totuşi Fluturi. Peisaj Eram un câmp de maci negri sub un cer galben şi nu puteam să mă exprim prin toate gândurile alea mătăsoase care se desfăşurau sub vânt acoperind partea îndrăgostită a corpului cu doliu lucios în care albinele mai găseau nectar marţi când toată lumea sare-ntr-un picior de pe o insulă pe alta într-o razbunare generală împotriva a ceea ce suntem comparativ cu ceea ce ne-ar plăcea să fim mă înfilozofam şi mă dezfilozofam alternativ sub soarele cu franjuri moi de toamnă înfipt într-un băţ al Rezistenţei astfel încât să mai poată să roadă de acolo Umbrele atingând cu degetele de la picioare marginea câmpului mă lăsam polenizată de fantoma bronzată a Vântului jucam rolul de Peisaj cuminte ca şi cum nu s-ar fi inventat deocamdată cuvântul Introspecţie. Douăzeci de bărbaţi de argint Douăzeci de bărbaţi de argint prezintă Luna ca parte a unui mecanism romantic salvator fără de care bezna ar fi prea adâncă şi prea mare prea fără cărare prea încornorată în faţa realităţii fără apărare, ei ridică lumina şi merg cu această minciună strălucitoare printre oglinzile care o hrănesc oniric ca nişte soldăţei de Andersen în războiul liric de la ora trei cînd lebedele produc somn ondulat în inima roz a dimineţii cu reflexii de vacanţă în geamurile tramvaielor sigilate conduse prin Eternitate de femei cu creierul înfăşurat în părul lung, bogat ondulat în care se produc scurtcircuituri logice de eliberare, de adaptare la poezia masculină care le împuşcă pe la spate cu stele aruncându-le într-o moarte inteligentă cu suluri de plumb rotative din care melodia iese cu sughiţuri. Sub Pălărie Vâfruri negre zgârie un cap de cretă – sub Pălărie fata se credea poetă şi tot peisajul îl rula pe degetul mic cu brazi cu geamantane de refugiaţi cu suflete în aspic de amiază târzie destul de rece pentru pielea fină pentru bibelourile din memorie care primesc lumină căpruie direct prin vitraliul complicat al ochilor ei visători pentru flori pentru celelalte fete care au nevoie de mângâieri desuete pentru toate femelele uscate, sărate şi amare ce-şi scot singurătatea la plimbare în gheare pline de amulete ca să vadă lumea în desfăşurare epică printre catacombe, ornată cu bombe: un tort ars deasupra căruia Bunica plânge căci Ea e singura care mai are Lacrimi şi sânge. Scrisul Vreau să mor în Poezie cu zilele deasupra capului terminate în eşarfe roz pe care să scrie ala-bala-portocala sau orice altceva căci scrisul a fost mereu atât de important pentru mine încât aş vrea să fluture în Eternitate ca un Zmeu transformând moartea într-o inconştienţă bogată într-o Persefonie Invincibilă ale cărei aripi rimează încrucişat pe deasupra Publicului Rotativ cu margini tăioase ruginite ascunse sub puful care înghite secunde paradoxal periculos ajutat de toţi îngerii întorşi pe dos roşii ca papagalii cu figuri fin cizelate, vreau ca şi Dincolo să gândesc şi să transmit idei din Ilegalitate. Infinitul se termină aici Infinitul se termină aici, printre micşunele sub geam ca o folie de celofan topită în apă fierbinte speriat de cuvinte de pietrele cu gene lungi din pat ce deschid regnul mineral din fereastră plin de amintiri mişcându-se în dreptul fisurilor neclare ziua se rătăceşte prin fân luminos radioul cântă tare şi Infinitul se sfârşeşte ca o mare cu gura plină de nisip, holbat la scrisoarea de adio de pe pat atât de mică în camera cu sistem nervos de pisică în plină vibraţie simţită în fiecare obiect ca o aberaţie care creşte spre tavan diagonal formând o pantă pentru lacrimi fără Final. E un loc E un loc în care lumea se omoară de plăcere şi întreaga Emisferă e moale ca o pernă umplută cu cârlionţi de Himeră, îl ţin pe iubitul meu străin departe de arătările mezozoicizate în apa roz fără gânduri minţindu-l că suntem în luna de miere şi nu ne aşteaptă nimic rău la capătul străzii unde toţi se agaţă de abscise în sistem aerian fiindcă oraşul cade invers greu ca un cetaceu prin oceanul de neon al civilizaţiei din care a rămas o masă cu două scaune de lut şi o umbrelă senină sub care vom aştepta ceea ce o sa vină la o cafea. Unui zeu naiv Unui zeu naiv i-am spus că prefer în loc de timp ceaţă ca o subtilă ascunzătoare din care să nu văd cât a crescut Păpuşa de mare şi cum îşi umflă rotocoalele de singurătate ca o pasăre ce-şi dă valoare deschizând curcubee de pene în ochii turiştilor inoportuni ca nişte sălbatici care nici măcar să vâneze nu sunt în stare ci doar să se holbeze la tine croindu-şi drum prin ierbare cu topoarele albe şi moi care le cresc la capătul braţelor transmiţându-le oroarea de noroi şi i-am mai spus zeului naiv să mă lase-n pace pentru că religia mea are acoperişuri înclinate şi s-ar putea să cadă jos pe spate într-un gang închis cu vitrine mov pline de bucăţi de Paradis prăfuite statice ca nişte colţuri de clinici post-traumatice cu plăpumi din păr de iac care de jos par Nori unde se fac experienţe pe bieţii Nemuritori şi mi-e frică şi de Mine în acest Laborator ca o lebădă de sticlă fără puful protector. O umbrelă şi-o mănuşă Între umbrelă şi mănuşă sufletul găseşte o uşă spre grădina tăiată în fibră solară cu veri stăpănite de ierbivore magice mari şi albe care au asistat la naşterea Domnului, s-au umplut de graţie au sfinţit spaţiul din imaginaţie au nivelat religia cu copitele lor de lemn frumos mirositor până-n dormitor consumându-se în Cer şi se odihnesc în şifonier simplificate imprimate pe pijamale developate pe cearceafuri curate ale căror duhuri proaspete de şifon trag aer curat de lămâie din Monolimon. Visul slab E un vis cu femei slabe pe scaune transparente foarte înalte părţile ruşinoase presate fac grimase impertinente şi geometrii incandescente un zbor de lebede absente ţinute în braţe de bărbaţi cu coafuri frumoase aceiaşi care pun aure de plumb pe capul nevestelor grase simandicoase, presează brânduşe între sâni de mătase fură personalitate de la obiectele nichelate fură briantină de la șuviţele de lumină îşi dau seama de realitate dar o mototolesc şi o aruncă în spate să devină un munte cu cărare pe frunte îşi lasă pantofii să meargă cadenţat în timp ce ei se abat pe scurtătură prelungind sufletul cu aburul ieşit pe gură urcă scara din oase de kafkă spre absurdul total nevinovat cu trepte pierdute sub plapumă în pat. Sticlă Neagră Puteam să muşc din corpul ei transparent cu stele mi-era prietenă Sticla Neagră rece care umplea nopţile de mai bijuterii sci-fi suspendate în vid o făceau să pară şi mai înaltă decât sufletul şi mai compactă şi mai eternă producând sarcofage flămânde care se dezvoltau direct pe carne într-o strânsă simbioză cu corpul sărman fără ca asta să-i strice frumuseţea ilogică perfectul alunecuş aura făcută din respiraţii de bebeluş tristeţea mitologică a oraşului care se pregăteşte de culcare suflând ceţos în felinare, lipindu-şi burta întreagă de Sticla Neagră. Portret Dau cu nasul de sicrie pentru fluturi mari de pluş dacă sunt o jucărie nu am spirit jucăuş şi prefer să cad aiurea aducînd în mâini prin fum un muzeu de sentimente într-o bulă de săpun, poate îngerii se-agită ca să bată vreun record şi tot cerul se irită roşu-mov-galben spre nord mă ridic în perspectivă şi-nţeleg fulgerător: am făcut apendicită într-un corp strălucitor ca să-mi scoat-atâtea stele sigur nu va fi uşor va urma o perioadă cînd voi gândi în culori nimic nu va sta între mine şi lumină într-un furou sclipitor îl voi săruta pe Bernard Show în grădină fără să mor plutind pe sulfină în anestezie, ca un atol... e un Orgasm sau doar o simplă inoculare cu formol?? Somon de seară O bucată de cer roz perfect şlefuită alungită se mişcă prin apă prin propria mişcare oglindită căutând un mod de exprimare cât mai lamurită a frumuseţii trecătoare a apusului deschizându-şi la maxim culorile plutitoare cu un efort de păun cald, aproape mort al cărui suflet se topeşte în ondulări târzii de peşte pe fundul alb de porţelan al celui mai micuţ ocean – o cină romantică în care sclipeşte între vis şi mit ochiul unui somon obosit producând adormirea în trepte de ceară a iubitului lângă iubita stelară a motanului lângă motăniţă a lădoiului lângă lădiţă a fiecăriu lucru lângă perechea lui feminină frumos mirositoare a sulfină. Cocoşi care anunţă sosirea zeului Marte Prin trompete ruginite Toamna dă un ultimat: lucruri nemaipomenite îl aşteaptă pe Copac şi cocoşii de coral adunaţi pe crengi azi-noapte cu un cântec vegetal îl slăvesc pe zeul Marte care în orbirea lor e un duh plin de rubine dându-le comori în dar unor prăpădiţi ca mine pe alei de chihlimbar unde phoenicşi mari şi citrici se izbesc de adevăr transformându-se în Critici: simplitatea unui Măr ar fi fost perfecţiune dacă viermele cel gras nu ar fi avut un Nume... Dorm Dorm cu memoria aprinsă între ecrane conectate la un soare nocturn în care se văd ca-ntr-o radiografie Adam şi Eva, embrionari gemeni turtiţi sub presiunea păcatului cu vagi sclipiri de bijuterie bisericească agăţaţi într-un plop genealogic care face Pere dincolo de Orion, la etajul al nouălea al imaginaţiei unde perechile se strâng de gât satanice în hainele lor încheiate în sfârcuri însângerate după o căsnicie ca la carte plină de vrăji prin care au încercat (ca de la femeie la bărbat) să escaladeze Muntele de Frişcă al iubirii cu bocanci ţintaţi într-un elan eminamente geografic umăr la umăr în concertul serafic de pe culmi în corturi umflate cu bioxid de carbon atât de aproape de Monolimon cu iarbă şi clopoţei ieşindu-le pe gât într-un buchet care se vrea frumos dar e foarte, foarte urât. Şifonierul verde Am senzaţia că s-a mai scris această poezie într-un creier de lână cu ecouri paralele cineva a trăit aceeaşi Claustrofobie cu impulsuri rebele îngrijorat că s-au strâns cuvinte pe inimă cu instrumente de tăiat ca să deschidă în pereţi Guri care să expire plasma subţire de Om Sufocat tăcut din fire şi neconfesat oglindit într-un şir de ligheane vechi în care chipul s-a oxidat topit în dimineţile mov de la demisol cu miros de zarzavat în sufletul gol cu mintea răsucită pe cilindrul fără memorie al rochiilor lucioase care prin mişcări dizgraţioase produc electricitate în bezna sfântă din şifonier întâmpinând fiecare prizonier cu o aripă frântă şi-o aură ruginită alături de armele încrucişate: un Umeraş şi-un Făraş. Unui Poet bolnav S-a produs o stranie movulaţie în pătratul galben al serii de mai în care nu mai erai important printre contururile liniare alimentate direct din ultima fosforescenţă a apusului, din ultima decadenţă fără rimă pe care o măturau cu tot cu paşi şi se făcea noapte inima ţi-era o vişină în lapte trebuia să ţii bine colţurile primăverii umflate ca să nu te desprindă de realitate de placa tectonică moale şi caldă în care ţi-ai imprimat poeziile ce te-au consacrat ca supravieţuitor într-un dormitor pătrat cu mobile carnivore roşcate pe care le-ai ţinut în fiecare noapte la locul lor ca un bun dresor. Daţi carne copiilor Învăţaţi-i să nu le fie frică de culoarea grena din care picură grăsime în mecanismul greoi al Supravieţuirii ce menţine partea mediocră din noi în Erecţie plină de coarne împrumutate care-i dau aerul de Zeitate a pădurii învăţaţi-i să taie, să despice, să prăjească, să fiarbă oase la ora şase să crape Căpăţâna care nu ştie să ceară iertare stând mare şi albă pe masă privind în gol rumegându-şi sufletul mototol încercând să mişte Piciorul din frigider acoperit de sare şi piper atât de rece încât nu poate să-l dezmorţească şi se teme că religia ei de iască nu i-a folosit la nimic deşi ştia când alerga pe păşune că totul e deşertăciune. O să mă căsătoresc cu Mine O să mă căsătoresc cu Mine cu Stânga-n Dreapta o să-mi pun un inel şi cu Dreapta-n Stânga o să fac la fel se va produce o simetrie de fluture în globul de celofan în care Eul diafan se va aprinde ca o invenţie nucleră de Crăciun un pic exagerat dar splendid prin fum ca un soldat în pielea goală care se aruncă în mare lăsând războiul neterminat o să mă căsătoresc cu Mine sub pat în eternitatea de praf care umple moartea făcându-mă să semăn cu o păpuşă în care se deschide-o uşă de biserică roasă de îngeri în aşteptare şi Universul se va extinde automat căci Fetiţa mă va trage la soare. Întoarcerea sensibilităţăii E un curent de apă caldă în baltă printre mormoloci şi trece-un vânt de primăvară cutremurând bătrânii soci iar fumul iese din ţigară în unghi atât de deviat încât Singurătatea zboară într-un Prun uscat şi-l priveşte speriată pe bărbatul din şezlong destul de matur plin de alge albastre visătoare descheiat la Carul Mare dar totuşi conştient în contur scoţând un pix din buzunar şi-ntr-o înzorzonată Farmazonerie începând să scrie. Departe Un scaun pe plajă mănancă secunde ar vrea să plece şi nu ştie unde i se evaporă sufletul de dragon se decolorează ţine în braţe întraga amiază jumate albastră jumate portocalie, sătul de detenţie departe de ultimul palmier care-ar putea depune Mărturie că-i nevinovat că ea a plecat pe când el dormea somnul lat al obiectelor din care s-a trezit înfricoşat conştient că nimeni nu-l va mai duce acasă nu-l va mai scutura de nisip aşezându-l închis pe terasă şi-n creierul lui transparent s-a produs o fisură prin care curge întreaga Natură. Limba mult-râvnită Un muncitor fără dantură vorbeşte limba mult-râvnită şi gura lui îmbătrânită mănîncă jar american direct din palma lui Satan obişnuită să emită intensităţi catifelate şi rotunjimi topite-n piept şi risipind cu modestie accentul lui perfect în aerul cald al amiezii îmi explică de ce nu e bun lemnul de cedru: fiindcă după Uragan au trebuit să refacă toate casele şi au tăiat toţi cedrii iar cedrişorii nou plantaţi sunt stropţi cu Spray ca să crească mai repede şi lemnul nu mai e de calitate... Sufletul gândeşte Sufletul gândeşte, orbecăieşte îşi face idei de ceară şi le lipeşte de tavan într-un elan de Moluscă zburătoare izgonită din cer răstignită-n plan efemer cu burta-n sus exorcizată la apus de insul mărunţel care-o poartă înainte de culcare prin palida lingoare a oraşului dintr-un bar într-altul până când e sigur că ea pluteşte – din păcate sufletul gândeşte vede steagurile mov de deasupra apei sorbindu-și imaginea plumburie în care alte steaguri mai îndepărtate marcheaza hotarul dintre noi și realitate. Monolimon M-am trezit în Monolimon în galbenul lui nuclear care scoate detaliile în evidenţă folosind conturul lor tăios ca să facă efervescenţă şi trebuia să produc isterie fină să descriu mâinile de cauciuc de pe fundul oceanului ce trag poveştile în jos până când păpuşile Barbie se urcă în ele şi decolează victorios spre noua copilărie cu aspect ciolănos cu bijuterii mari de plastic viu colorat care atârnă spre păcat şi chiar mai jos în sistemul nisipos al simţirii care ştie că sub Ecuator e un Ecuator mai mic ce trece prin buric alimentând lumea de dincolo cu lucruri uşoare făcută din puncte din seminţe de mac profund somnifer care se lipeşte de cer când respiră adăugând câte-o nouă spiră de aer la imaginaţie. Vor fi cinci minute Vor fi cinci minute ce vor trece cu tine-n dinţi peste Eternitate vei crede că perna a absorbit gândul şi l-a risipit prin pene şi că Pasărea desface aripi inversate ca să nu mai înţelegi nimic ca să nu mai auzi ceaiul fierbând în ibric inundând biserici răsturnate cu străfunduri oxidate sparte din care icoanele au zburat lăsând dâre mătăsoase din care lumea se recompune la ora şase mai uşoară, mai contemporană mai liniştită, mai colorată ca un balon din care au aruncat un sac de nisip şi iese triumfător din ceaţă oglindindu-şi imaginea efemeră în ceaiul rece de pe noptieră. Sacrificarea Poeziei De multe ori m-am simţit ca între animale guturale cu inima de burete – mai mincinos cine nu crede – care urcau spre gazeta de perete în mod fatal înfigînd pixuri tocite în peretele moale de caşcaval pe care toţi îl apărau ca spiţele de umbrelă ce se îndoaie sub vânt şi ploaie într-o ceremonie autumnală de sacrificare a Poeziei îngropată în frunze moarte pe sub pomii feng-shui în care crucile crude rămân încuiate şi viaţa merge mai departe ca o lebădă neagră pe gheaţă sau ca o raţă-mandarin târându-şi pe jos penajul sublim. Stăteam Stăteam lângă Moarte, chiar sub ochiul ei de sticlă mov şaşiu inconştient care producea efecte de discotecă de cinematecă de corp de lemn îmbrăcat în carouri ţinut mereu în şifonier în vârful unei eleganţe de biscuite vechi respirând naftalină deocheat atârnat de rugăciune cu gâtul uscat numărând moliile care construiesc în jurul lui o lume de aţe primăvăratică tremurătoare în delicateţea ei de păpădie în care toate lucrurile aşteaptă să învie. Labirint de Biscuiţi Eram de-a dreptul fericiţi căci navigam fără busolă în Labirint de Biscuiţi prin care curge Coca-Colă îndeaproape urmăriţi de drăcuşori de ciocolată umpluţi cu moarte parfumată având tot corpul imprimat cu nume dragi de cafenele prin care zboară harpii roz şi corpuri amnezice de iele prietenii adevărate ce leagă mese paralele într-un sistem dulce-amar ornat cu bezele în timp ce întregul trotuar de zahăr ars crapă şi dedesubt se vede un oraş de apă cu lumini difuze şi femei-meduze tăvi de sticlă bombate cu sâni şi coate caramelate într-o stare confuză de anxietate cu inimi murate ţinând pe cap hidrosfere perlate în care o lume-ntreagă cade pe spate în singurătate în televizor în hăul lui argintiu vorbitor cuprinse de acea panică specific titanică în care vrei să petreci să spargi orele seci să atingi nisipul cu capul verde în care imaginea se pierde. În faţa hidrantului Am luat amendă chiar aici, în faţa hidrantului unde duhuri de apă aruncă o bură pestriţă în marea dimineaţă americană plină de sunet şi culoare în care fiecare-şi pescuieşte corpul nepăsător şi-l convinge să sară peste obstacole privind mereu în sus spre infinitul bandajat în steaguri cu stele din care pot extrage suficientă lumină să ţină visul în aşteptare cu partea lui divină întoarsă spre trotuare oglindind invers biografiile umflându-le pînă se revarsă tulburătoare formând bălţi mici în faţa vitrinelor deformatoare. Atingere Am atins Patria şi s-a făcut mică precum o gogoaşă spaţiul s-a strâns atât de mult încât mă simţeam o burtă cu ţâţe ascuţite un fund cu coate care ies prin ficat un spate căzut în genunchi un umăr cu degete boante forţate să involueze până ating inima lipite în sistemul de cauciuc al neputinţei care dezumflă orele şi le-aruncă-n capul arătărilor vărgate ce-şi mănâncă memoria caldă în sate pline de vacanţe uscate atârnate în pod cu peisajele în jos ca să fim siguri că nu mai rămâne nimic frumos. O Vacă şi-un Măgar Suntem cea mai frumoasă pereche din lume în Paradisul nostru de Mărar departe de toate stupidele glume despre vacă şi măgar unde putem broda în linişte paiete pe sufletul oval ţinând acul în copite cu un imens efort mental care ştim că de departe pare doar dobitocie – – două animale boante pasc tâmpite pe câmpie – şi ne pare chiar bine că în fundul sticlos al vederii nu aveţi destulă substanţă ca să desluşiţi în feeria serii splendida noastră romanţă. Palma Sola Acest Palmier însingurat ce leagănă noaptea între bariere ca să ne facă plăcere a fost cândva un bărbat care patina pe cer încastrat într-un plan transparent produs de Lună care să-i scoată-n evidenţă partea bună trăgând mereu după el un avion mare cât un galion din care atârnă vise anunţându-ne că Eternitatea stă pe versuri late care-i dau stabilitate lirică şi, analizând momentul când ieşim sub stele să ne sărutăm găsea pentru iubire o explicaţie logică şi tot cerul se umplea de respiraţia lui meteorologică ce încă se mai simte sub Palmier. Ne-ntâlnim la şase-n şifonier Fiindcă n-avem curaj să recunoaştem că ne iubim ne-ntâlnim la şase-n şifonier îmbrăcaţi în moş şi babă respectând un ritual de bufniţe nedezvoltate ce nu-şi pot desprinde complet penele cafenii din realitate şi în înghesuiala de duhuri de cenuşă deschidem o lume portocalie în care se respiră până dincolo de plămâni în cavităţile pictate cu roşu unde bijuteriile ni se umflă veninoase din ce în ce mai strălucitoare cu vene preţioase în expansiune pe care nu le poate opri să facă explozie nici o rugăciune. Sărută berea Sărută berea în loc de steag şi cântă un cântec care ţi-e drag soldat al pământului descheiat la vânt pe care berzele îl iau drept stâlp sărută berea orgolios căci în sărutul ei spumos dorm Afroditele clonate cu aripi rigide desacralizate, demontabile ce pot fi împrumutate ca să te scarpini cu ele pe spate când cerul devine prea gâdilător sărut berea chiar în dormitor sub veioză unde se aud urlete de mame şi taţi smulşi din poză şi invitaţi la această aniversare a copilului devenit actor între resturi sfâşiate de decor. Primăvară Forfecam primăvara cu mâinile goale ca să-i simt deflecţia mă aşteptam ca la o anumită oră să-şi schimbe brusc direcţia şi să mă lase cu poezia ieşită din carapace vagabondând absent ici şi colo în subconştient mâncând litere uscate pe o marmură pătrată care presează emoţia până devine plată şi lasă oamenii să-şi vadă de treabă fiecare atârnat de himera lui umplută cu bioxid de carbon forţând intrarea spre Monolimon unde se aude fâşâit de fiinţe eliberate. Libertatea îndrăgostitului Libertatea îndrăgostitului e esenţială pe seară când pisicile dezorientate au nevoie să le fie netezite blăniţele vărgate în anestezia generală de la ora şase cu picioare mov care pun în mişcare drumurile de catifea coborâtoare spre platforme pe care femeile produc însingurare pe frecvenţe joase prefăcându-se că au grijă de gospodărie folosindu-şi forţa telurică în scheme domestice manevrând cu sprâncenele aburii din bucătărie convinse că trăim într-o rafinărie care printr-o ridicolă scamatorie ne va scoate curaţi la mal. Florile verzi din vin Dacă mă aplec spre el puţin simt florile verzi din vin împodobind ziua de Joi cu nestemate furate de la toate duminicile pe care le-am spânzurat în Eternitate de fulare vechi prin care vântul lasă o stare de studenţie nesănătoasă de bâtlani care pe vreme de furtună se cred balerini fiindcă tinereţea are spini spre deosebire de florile verzi din vin atât de netede în mod mângâietor formând un sistem locomotor de mătase cu ciucuraşi în vârful degetelor ce şterg praful de pe suprafeţele lucioase pe care timpul le deteriorase. Ziua Recunoştinţei Curcanul e singurul vinovat în povestea asta- indienii îşi doreau de mult să scape de responsabilitate să devină duhuri delicate, şerpi cu pene şi alte lighioane cosmice extravagant formatate şi ştiau că străinii palizi şi înfometaţi pot face această vrajă şi în plus vor avea grijă de continent îl vor acoperi cu un strat protector de ciment chiar dacă vor zgâria puţin cerul cu tot cu burţile aurii de sfinţi decadenţi şi vor pătrunde în subconştientul planetei ca să-şi instaleze statuile provocatoare făcute din piatră visătoare şi forţă de abandon împreună cu tot sistemul lor îngeresc de vată în care stelele căzătoare nu se sparg niciodată. Scriu Scriu din Nefericire: e bine aici Duhul Poeziei fierbe mucenici şi face ciulama de aripi cu usturoi trăgând tot zborul înapoi prin oase împreună cu bucata de cer pe care locuia sfântul stingher care mă proteja înfigând secunde uşoare în carnea mea în timp ce visam cu un corp în pat şi cu altul în şifonier legate între ele în echilibru fructifer pregătite să recunoască în cor că-mi place să plâng pe covor printr-un gramofon stricat să creadă vecinii că s-a dărâmat zidul de sub coastele mele calde şi pot vedea interiorul de pepene roşu presărat cu smaralde. Aşteptare Jumătăţi reci de oră au căzut din oglindă se leagănă pe jos în bătaia Lunii pline de insomnie muribundă o bluză ruptă înoată prin şifonier trezind cravate vechi de mătase de la Madrid răsturnând vaze pline cu vid în care stau buchete lungi de secunde iedera poetică învăluie patul şi-l trage pe şine ruginite de mult nefolosite într-o gară plină de pisici care ţin noaptea în gheare pe acoperiş umplând de puncte dureroase obrazul roz al orei şase dar de-acum pot să întind mâna şi să beau puţin ceai cu stele pale să-mi răsucesc faţa de clown cu toate pleoapele deschise spre duminica pe picioroange albastre care şterge fereastra cu fusta ei fumurie. Tri-Ciclu Erau fete tinere îmbrăcate ca nişte girafe pe care un pictor necunoscut le-a aranjat în evantai astfel încât puteau răcori toată strada de la un capăt la altul cu rochiile lor zburătoare cu mâinile şi picioarele lor vegetale cu capetele de fructe surâzătoare pe care bărbaţii le pot trage în gang şi le pot mânca ascunzând sâmburele în buzunar şi eventual planta într-un ghiveci după ce au străbătut un iad şi jumătate fluierând cu inima acoperită de pene negre în luna iulie cu şosete din păr de capră care duc picioarele la munte spre mânăstiri paleolitice cărunte unde sfinţii cu creier albastru preiau ştafeta şi se trezesc pe strada cu nume afumat căci cerul s-a evaporat. Bărci în insula Ana Maria Plouă în insula Ana Maria şi apa golfului e plină de icoane cu gura căscata spre lumea colorată din jurul lor unde bărcile cu motor străbat substanţa emailată în care nu va fi uşor să mai târască vreun schior cu silueta delicată pe sub pescarii de pe pod ce ţin vacanţa ancorată cu fire lungi de nylon pentru ca nimeni niciodată să nu mai poată pleca de aici din coroziunea asta plăcută, sărată care roade delicat malurile ţinându-ne împreună străbătuţi de un singur simţ ondulat ce se mişcă odată cu valurile. Moment artistic Între Omul de Aur şi Omul de Fier Omul de Carne se simte stingher îşi numără obositele primăveri la o bere lîngă alţi eroi de rezervă de care Omenirea nu va avea nicicând nevoie – mai bine! – şi aşteaptă ziua de mâine ca pe o chestie abstractă o dezordine de Magritte sa de Picasso care pe alţii îi emoţionează îi face să se mişte prin amiaza acidă într-o falsă sinucidere cu aer poluat într-o falsă renunţare de samurai care are o colică stomacală într-o falsă vară între două pisici care-şi înfoiază sufletul – două coloane paralele de fum care ţin cerul să nu cadă în drum. Sursă de emoţie Electricitate zburătoare produsă de gâşte albe care trec prin inima strâmtă spre un tărâm de unde Andersen îşi manevrează poveştile cu prăjini şi pârghii sau chiar cu unghiile încercând să le menţină pe acoperişuri gata să planeze în lumina roşie difuză a amurgurilor nordice transformând procesul de putrefacţie într-un proces de dezvoltare verbală în toate direcţiile după ora şase când toţi îşi dau seama că weekendul are un cap pietros de singurătate cu care împinge realitatea în mâl şi sparge bulele luminoase care-i ies din gură cînd se scufundă. Monoglia Monoglia e o Patrie fără patrioţi unde protezele au drept de vot şi păsările cer voie să zboare uniformelor mari şi nemuritoare din pod care menţin harababura şi ţin spioni în şifonier dau cetăţenilor în dijmă un centimetru cub de cer în care fiecare-şi ţine zeul rahitic şi stingher care-i primeşte rugăciunea cu ifose de funcţionar pândind momentul sfînt în care mâna coboară-n buzunar restabilind legătura dintre Rai şi Infern atât de necesară unui popor credincios care se crede cu tot dinadinsul sus când de fapt e foarte jos. Ieşi Papucule de sub pat Stiu că ţi se pare un efort prea mare te simţi cumva blocat, anonim eşti mereu călcat în picioare, te-ai şi destrămat puţin şi Motanu-şi înfige ghearele-n tine pe seară ca un strigoi în timp ce muşchii tăi de lână te trag mereu înapoi spre secundele dezumflate care sun botul tău moale îţi dau dreptate învârtind ore de praf şi-ţi construieşti bătrâneţea din riduri copiate şi filme văzute pe jumătate obosit să te tot lupţi cu Mătura care lasă semicercuri goale în jurul Ei şi capcane de clei dar totuşi ieşi ieşi Papucule de sub pat ieşi Papucule ieşi să mănânci şi tu cireşi ieşi Papucule ieşi! Zeul-mascul Aş fi putut să rămân un funcţionar modest plictisit şi plictisitor kafkian în frământările mele interioare un android care-l ţine pe Zeus de coarne într-o moarte obiectivă mişcându-mă fulgerător cu o mână-picior crescută din viteză pe câmp din fibră indulgentă având în subordine o armată de mentă legănătoare şi părul tău lung să nu mă întoarcă niciodată din drum trăgându-mă de vasele capilare jos din cer atât de lejer cu puţin parfum şi-o bluză verde cu flori gri pe care-atât cât voi trăi o voi simţi mereu mulată pe pieptul meu de tinichea mereu mai mult decolorată devenind până la urmă un filtru delicat prin care anotimpurile se purifică automat. Singurătate americană Singurătatea americană se dezvoltă în spaţii curate dezinfectate cu mânere de crom din care răceala urcă direct în inimă descoperind acolo gânduri de tinereţe amestecate cu gânduri de bătrâneţe de motociclist cărunt pe-al cărui păr lucios curg visuri congelate şi picături de moarte şi se numeşte Singurătate fiindcă dicţionarul e mereu beat în părţile lui sofisticate se dărâmă peste realitate lăsându-ne cu frazele neterminate căutând lumina cu antenele lor boante care dau senzaţia de primăvară lingvistică plină de pomi înflotiţi cu 'mulţumesc' şi 'vă rog' dar când te apropii de ei se închid c-un blestem. Veac magic Am trăit un veac magic în Monolimon eram în prim-plan toată şi scheletul meu de crom se mişca doar cu două evantaie în care răsufla un om umflând o-ntreagă primăvară până-n cele mai delicate detalii galbene verzi şi portocalii plină de momente pneumatice pa care cădeam fără să păţesc nimic în acea copie a Raiului ţesută din borangic cu căsuţe de insectă locuite-n transparenţă de toţi cei ce vroiau să se transforme-n fluturi de urgenţă şi înfloream cu mii şi mii de pagini scrise postum de Creangă prinse de cotorul vertebral care încă mă mai doare când şi când Reumatismal! Supravieţuim Supravieţuim chiar dacă ne iese seară din gură cînd vorbim şi informaţia poetică, diluată ţâşneşte spre obiectele mici pentru că Obiectele Mari, fecundate de Uriaşi ne dispreţuiesc râd de noi pe stradă ne lovesc noaptea în imaginaţie până când gândul se încolăceşte cu partea aspră în sus şi toată apa inteligenţei se tulbură de violeturi cu program impus dar totuşi supravieţuim anormal fiindcă Dali a avut un vis cu noi în corp mineral ne-a scos cu pensula la mal de dimineaţă folosind dispozitivul lui stelar de alungit minţile în ceaţă. Iuda gravidă Timpul îmbătrâneşte în aceeaşi absidă în care Iuda-i gravidă cu lucruri mărunte ce poartă pecetea trădării pe frunte: un briceag primit în dar lângă abecedar o eşarfă lungă straşnic înnodată ce trăieşte-n pomul de la poartă ţinând vântul la subţioară, o vioară în care se dezvoltă păpuşi de seară cu ochi lunari plini de brumă o puzderie de licurici ce formează împreună o descărcare electrică de-a dreptul nebună o inflamaţie estivală cu clopoţei nasturi de os pe care încă mai este carne de ros carne moale de romanţist care flutură din turn adunând singurătatea toată-n chistul lui nocturn rostogolit prin plumb topit dornic să devină planetă unde există viaţă secretă. Filozofia despre fecioare Filozofia despre fecioare e în plină desfășurare cu nenumărate picioare albe formând rozete de mişcare de autoapărare cu respiraţii de lămâie care traversează poezia asta spre proză scrisă pe voal uşor pătat din care s-au eliberat duhuri furnicătoare ca să circule sub pat încercând să ţină noaptea conectată la visare şi în loc de felinare înfig palide fecioare în trotuarele cărnoase producând efect de seră de hidrosferă cu margini lucioase şi corp de himeră hipnotizând întregul regn animal fiindcă preferă un joc sentimental un efect vegetal înecat în vâscoză argintie de melc care urcă pe picior stăruitor. Carnea de sub fustă Vântul intră prin crăpătura îngustă şi ajunge la carnea oarbă de sub fustă condamnată să petreacă o toamnă atât de frumoasă în mânăstirea ei de lînă groasă lângă icoana producătoare de mister capabilă să se dezvolte umbelifer în încăperea mică plină de electricitate de pisică şi aer de bunică ce a stat în ploaie cu Moş Nicolae discutând un pic despre tot ce zboară pe la subţioară despre ce-am făcut noi aseară după ce-am mâncat şi m-ai rugat să-ţi pun ochelarii pe noptieră lângă marea barieră de coral ce separă inimile noastre de encefal şi pe care am sărit-o amândoi frontal. Faraoni de toamnă Au respiraţie caldă de bărbaţi şi sufletul şi-l poartă pe crocodili emailaţi pe care lumea alunecă adânc reflectată şi cade pe partea cealaltă îngălbenit, îmburuienată plină de fete tunse scurt pe care vântul nu ştie de unde să le apuce şi se tot duce diagonal demoralizat spre faraonii de toamnă de toate culorile care au ieşit să respire cu pas întârziat fiecare cu poezia lui imploratoare în spinare scrisă pe patrafire strălucitoare fiecare cu muntele lui de melancolie parţial expus la soare cu modestie. Poem libidinos Iată un poem libidinos înţepenit cu o metaforă-n sus şi o metaforă-n jos de parcă aşteaptă un moş pufos bisericos să-i pună sufletul la loc împingându-l cu o hortensie binişor fără să-l trezească din zbor din filocalia albă în care sunt înfăşate şi alte poeme de maturitate fricoase handicapate chinuite de uruitul secundei care trece pe şina ei rece tăindu-le câte-un picior câte-un epitet lăsîndu-le să se târască încet printre maci spre fantoma văratică a lui Monet care le apără în felul lui absent de Vântul dement. La dracu' cu tot sistemul de distrus scriitori Mi-au crescut ţepi imposibil de ignorat nu trebuie să mă-mbăt ca să scriu şi n-am de gând să mă sinucid inutilitatea vieţii justifică poezia şi senzaţia de pasăre care cântă în vid disecând aberaţia pe care o coase apoi cu un rid înfigând ciocul în zonele moi – cine-ar mai putea să mă-ntorcă-napoi să mă măsoare să mă cântărească să-mi completeze fişa lumească acum cînd versurile se agravează şi se extind inervând întreaga amiază a unei fiinţe aeriene pe care n-o pot cuprinde în plasele lor de prins bălăuraşi inofensivi căci în sistemul lor activ plin de zbârnâitori colorate poeţii pot căpăta cel mult un pahar cu lapte ca să doarmă mai liniştiţi. Am bătut un cui în geam Am bătut un cui în geam drept în inspiraţie şi de el mă legănam cu o constelaţie şi aveam curaj s-ating globuri de reflecţie pe care muzele le-mping în altă direcţie plasând semafoare mov sus la intersecţie şi un brad împodobit cu pisici isterice care rod din Infinit hălci pantagruelice şi atârnă insomnii în balcoane cu grilaj unde locuiesc copii absorbiţi de bricolaj ori bătrâni cu cap de clerici care-n lumea lor de ceară declarându-se isterici îşi pun pălării de seară şi trăgând câte-un picior părăsesc pentru vecie prăfuitul dormitor- intră în Contumacie. Ochelari pentru surzi Istoria e povestită de al treilea pantof stâng-drept de rezervă care nu merge niciodată nicăieri îşi ţine drumurile făcute ghem în burtă iar limba lui scurtă şi aspră imită limba omenească comentează realitatea holbată ce-l asaltează cu ochelari pentru surzi care luminează semnalizează trecând pe lângă pluta ta putrezită (de ce e nevoie de atâta apă pentru o sirenă mioapă??) pe care se odihnesc îngeri călători desfăşurători de fiinţă şi toată navigaţia asta scânteietoare se strânge neutronică într-un punct- o găurică în apusul omniscient prin care istoria trece spre alt Continent. În iad miroase a Chanel În iad miroase a Chanel, a femei de flanelă care au ars de atâtea ori încât par de sticlă brună până la subţiori restul mişcându-se puţin şui spre admiraţia nimănui dorindu-şi la infinit puloverele verzi dintr-o vitrină răcoroasă ca o hipnoză ca un Monolimon căptuşit cu felii de castraveţi sticloşi formând un Cosmos proaspăt cu zei subţiri ca nişte ace de pin ce se înfig în suflet fără nici o durere deschizând evantaie, filme dupăamieze de iubire tot ce lipseşte acolo jos. Intermezzo De la un microfon înalt de unsprezece metri vă spun că patria e sublimă (măi Spancioc mai ţine-ţi gura că te sparg cu-mpuşcătura) că străluceşte ca o mărgică în mintea mea de găină rătăcitoare care se urcă uneori pe gardul dinspre vie ca să admire până departe glia pitorească (băi Spancioc o să te trezeşti c-un pumn în cioc!) şi sunt convinsă că în următorul cincinal o să producem cu toţii destulă mătase pentru un steag care să ţină de cald trupului răstignit între Carpaţi şi Mare cu toate celelalte ramificaţii sfinte pe care abia şi le mai simte şi acum scuzaţi-mă puţin am ceva de discutat cu Spancioc! Design interior Cu trei perne şi un câine absent am creat un ambient în care să ne simţim trădaţi traşi pe sfoară interioară de toţi cei apropiaţi adăugând câteva suflete de panteră am încropit o atmosferă şarmantă care ne intra pe o ureche şi ne ieşea pe cealaltă lustruind creierul care se comporta ca un pantof desperecheat şi învârtind capul de grifon a început să vină aer din Monolimon o noapte plină de inspiraţie: îmi aud scrisul urcând pe perete lung şi cu milioane de picioare pe care naiba ştie cum şi le coordonează de ajunge în vârful sufletului şi mă flagelează de acolo învârtindu-şi frânghiile strălucitoare de care atârnă cuţite îngrozitoare. Nopţi portocalii Mutam panouri reflectorizante cu siluete foarte elegante în dreptul bălţilor din cartier încoronate cu spini până când proiectau pe cer imagini ultra-impozante al căror sistem circulator se aprindea sărbătoreşte atrăgându-l pe Cupidon iar eu văzându-l ca ţinteşte îl convingeam cu baliverne să-ndrepte vârful îndulcit spre pieptul tău descoperit în care se vedea cum creşte senzaţia de fân cosit pe pantă-n jos pe un teren de jar pe care orele se coc ca nişte mere înconjurate de biosfere oranj cu începuturi de zile fluturând în zare atât de departe şi atât de picturale. Tone mai mici Tone mai mici de peşte pescuit mai vii în mişcările lor argintii- un mod splendid de a obosi de a intra în pictură răsuflînd greu pe lîngă gură devenind natură statică pe un fotoliu brodat înrudit cu brocardul de pe pat tone mai mici de granit tăiat pentru bucătării pe care vom pune farfurii mai delicate mai puţine aparate – un mod splendid de a încetini pe la spate lăsând animalele să zburde pe câmpii tone mai mici de nisip extrase de excavatoare mai multă linişte pe plajele romantice un mod superb de a adormi la soare cu infinitul vălurind discret la picioare în aşteptare. Trebuie să iubeşti Ttrebuie să iubeşti aceşti ursuleţi care au înotat toată noaptea prin cafea prin sufletul anului 2014 ce se varsă încet-încet în istorie cu toate pânzele sus cu toate luminile aprinse cu orchestrele cântând isteric în atmosfera lor electrică plină de fum cu camere care se înclină brusc spre eternitate cu neveste pe jumătate dezbrăcate ce văd peşti la ferestre cu îndrăgostiţi care au făcut un Contract de Iubire Eternă cu două ghemotoace de păr într-o cutie de abanos reprezentând două suflete încâlcite în lichidul universal siropos trebuie să iubeşti aceşti ursuleţi oricum mai presus de realitate ca şi cum ţi-ar purta sufletul prin porţile de diamante reci ale fiecărei clipe încălzindu-l în lăbuţele lor de pluş. Notă: anul se va trece in creion ca să poată fi actualizat în fiecare an astfel încât Poezia să nu îmbătrânească niciodată, și noi cu Ea.... Am făcut un Ananas! Helas! Cât am muncit la Ananasu’ ăsta nici dracu’ nu ştie fără simbrie producând o revoluţie solară într-o chilie trăgînd cu gheara-n jos tot ce-i luminos omorând sfinţi în zi de sărbătoare cu un fir blond de păr pentru ca Ananasul meu să nu semene cu un Măr a trebuit să folosesc a treia imaginaţie de rezervă în care culorile galbene se sărută pe gură şi sucul dulce erupe întrupat în păuni de lămâie răcoritori măturători de nori înhămaţi la o procesiune de imitaţii cosmince ale lucrurilor mici mereu prezente înţepătoare mâncătoare de oxigen poetic şi printr-un imens efort mimetic m-am mutat în Ananas. Pe cine să promovăm Nu-i nimic de făcut: să-i promovăm pe toţi cei care s-au născut în picioare purtând fulare cu autografe de la zei şi au trecut prin uleiul verde din Monolimon traşi de embrioni în extaz care-şi schimbă culorile argintii de praz între ei fără invidie fără ură fără acuzaţii de plastografie ieşind deseori să se usuce la soare pe insule de hârtie albă imaculată unde lasă o pată inconfundabilă de Creatură Ghemuită pregătită pentru saltul stelar prin smulgerea intestinelor din calendar şi smulgerea cordonului ombilical din pământ scuturându-l de furnici şi transformându-l în bici. Febră perlată Nu mai ştiu câte picioare am simt că merg pe geam, pe lumina tăiată dorind să ies pe partea cealaltă deşi ştiu că va fi la fel că văzând camera abandonată voi intra în panică, în caramel, într-o urgenţă lipicioasă în care ziua de ieri şi-a lăsat câteva pene albe ce sub răsuflarea fierbinte se apleacă spre eternitate spre eternita spre eter spre ete na! Nu moare nimeni aici n-avem destule furnici în acest moment dement şi nu avem nici un monument (tocmai le-am dezamorsat şi le-am ascuns sub pat) doar dacă nu cumva te mulţumeşti cu o serenadă de Brahms cântată de un greiere suficient de religios ca să întoarcă sufletul pe dos în bălării unde se aruncă sticle goale şi hârtii. Cu o mânecă scurtă Înaintam în Literatură pe burtă cu o mânecă scurtă pe care scriam poezii şi o mânecă lungă pentru proză folosind cerneala mov din echimoză şi fantasticul condiment făcut din toamnă uscată măcinată proaspăt în inimă între pereţi verticali de Monolimon care-i transmit o paloare verde de primăvară văzută în oglindă din tren în timp ce citeşti un roman de Duiliu Zamfirescu nefiresc purtat de serafimi prin apusul ce curge îndărăt spre Neanderthal trecând printr-un salon de coafură care-l învolburează natural şi te zgribuleşti te aduni din plopi îmi telefonezi aşa de chichi pentru plăcerea de a umple aerul cu vorbe. Ce învaţă românul în străinătate Învaţă demnitatea de a nu fi mereu între fraţi între prieteni, între cumnaţi între naşi graşi şi bronzaţi între sarmale şi mămăligă între topor şi baltag între ”te iubesc„ şi „mi se fâlfâie... steagul” între Moldova şi Transilvania între Mama şi Tata care formează cu mâinile un umbrar de verdeaţă şi răcoare plin de Laudanum şi de absenţe nemotivate în timp ce se încolăceşte pe tine un alfabet lasciv alungit cu vocale deschise spre moarte ca niste guri rotunde care vomită dulce inconştient împodobind cu spumă uşoară întregul Faliment cu rădăcina lui amară înfiptă în trei plăci tectonice la aceeaşi adâncime la care sunt înfipte sufletele conice ale strămoşilor. Se vede! Se vdede cotorul la radiografie înconjurat de o tăcere de păpuşă care îl încurajează din toate direcţiile se vede interiorul de catifea al rugăciunii- acolo este o lume foarte asemănătoare numai că lucrurile care ne plac formează o piramidă pestriţă înecăcioasă ce ar vrea să-l gâdile pe Dumnezeu la picioare cu moţul ei tremurător şi dacă nu s-ar prăbuşi toată pe covor chiar s-ar auzi un hohot de râs în cer se vede un somnifer transparent în care somnul îşi înghite coada devenind tot mai spiralat se vede luna martie la etajul întâi al unui mare hotel atârnând pe geam cu limbile ei umede şi verzi scoase gustând aerul nostru învechit se văd în sfârşit reziduuri diafane de iubire în apa cu care am spălat venele mici nimfe inconştiente care mai comunică alb cu sufletul trimiţând informaţii îndepărtate şi imagini ofilite din insula unde ne-am cunoscut şi unde am lăsat buruienile să crească şi păsările roz să se sălbăticească să inventeze un ţipăt acut care pentru un străin poate să pară un fluierat de locomotivă ce nu îşi găseşte gară şi înaintează prin beznă printre becuri portocalii rare printre câini uscaţi cu partea lătrătoare în sus spre Isus şi în compartimente se simte o putoare de veac apus. Muntele de patriarhi Oh, Pământul devenise sfânt ca un Paradis rece şi toţi purtam haine lungi fără anatomie cafenii în dungi în care sistemul locomotor făcea toată treaba pe degeaba în drum spre Muntele de patriarhi aurii crescuţi direct din stâncă ce predicau minunăţii din regnul mineral mişcându-şi capetele fără odihnă pe tulpina vertebrală paleolitică prin care se înrudeau cu dinozaurii sfinţi şi în lipsa noastră Diavolul ardea chiar în sufragerie ca un brad de Crăciun cu ochii funcţionând în ambele direcţii – înafară şi înăuntru – transmiţând imagini triste din şifonier şi de sub pat unde timpul mănâncă praf şi s-a îngrăşat dreptunghiular. Picioare larvare Ne aflăm acum sub mişcare, sub Monolimon în lava verde din care izbucnesc primăveri în bietul Pom adormiţi în deformare bilaterală ca două glande comunicante pline de vise lichide cu efemeride efectuând o inversare galantă o escaladare cu picioarele larvare care ne cresc peste tot atât de simţitoare leşinătoare flauşând sufletul până la bot de parc-ar fi fecioare născute-n lapte vegetal în uterul floral al lunii mai prilej plăcut de sufocare de rostogolire pe ţepi de cauciuc care aleargă pe ore fără să le spargă. Poezia Poezia îşi înfige rădăcinile ei de iută în creierul meu obosit făcându-mă să cred uneori că am murit de moarte îngerească roz ca un porumbel pe o grămadă de moloz peste care cerul, într-o operaţie de rutină toarnă un sac de lumină criselefantină plină de obiecte divine sfărâmate şi mă trezesc privind în gol cu 3,14 şi alte tâmpenii lipite de tâmple crescând în jos deschizînd la capăt un ciucure pufos care mătură strada inconştient facturi, preţul la benzină un restaurant fosforescent care aleargă pe retină cade în stomac iese cine-ştie pe unde buimac trăgându-şi rochiile lungi din memorie lăsând prin copaci vişine confiate sau poate ochi de drac îndulciţi curioşi scăldând în raze violete turma de păcătoşi care coboară spre centru claxonând impetuoşi... Corp Comun Am încredere în corpul nostru comun autoimun care se ţine de Galaxie atent să nu se taie la inflorescenţa digitală cu care pipăie toate denivelările dezvirginează depărtările scrie o singură poezie în limbajul nostru comun pe care şi-o recită stând pe toate vinele făcând-o să curgă dintr-o ureche-ntr-alta ca supa fierbinte de pui în universul interior căptuşit cu papile gustative am încredere în acest mare Devorator cu buchete de limbi ofilite atârnând din sicrie pe care nu scrie nimic e desenat doar un Faraon naiv a cărui monumentalitate se autodepăşeşte când el păşeşte de pe o stea pe alta stingându-le ca pe nişte chiştoace halucinogene filtrând prin şiruri nesfârşite de gene Întunericimea, Eu am rămas aici Eu am rămas aici băi Şapcă-Albastră m-am dat bătută mi-am pus plămânii la uscat sub coasta asta abruptă cu care Cel-de-sus m-a înzestrat ca să fiu şi eu cornută şi s-alunec în păcat pe burtă şi de-i întâlni pe vreunul ce mă cunoaşte să-i spui că lucrez la Paşte să-l fac mai oval mai uşor de ieşit din Găină că Ea n-are nici o vină în plan religios şi n-aş vrea s-O văd întoarsă pe dos cu toate penele-n burtă cu peisajul în guşă cu mamaie şi tataie scufundaţi în rumeguş de la subţiori putrede de prun din care au zburat toţi ceilalţi strămoşi spre Începutul Lumii printre genele rugăciunii. Dormind în vocale S-a terminat Liniştea cu seriile ei diagonale de buze închise şi inimi negre au cărat acasă carnea grasă în ciorapi de plasă şi tot localul s-a ridicat pe pene curate cu fete cuminţi dormind în vocale vorbind prin somn cu limbi lungi şi subţiri cu care pescuiau Miri fierbinţi pe care-i digerau într-o cavitate fără dinţi îi măcinau între mărgele de malachit îi ţineau la dospit în vinuri albastre cu visele făcute ghem încât toamna părea un şir de glastre în care se dezvoltau Faraoni contemporani cu trăsăturile noastre. Se face Poeziuă Mi se face Poeziuă cu fisuri trandafirii fir-ai tu în veci să fii vrăjitoare maladivă care storci melancolie dintr-un corp uscat în straturi despărţite prin hârtii de pe care nu te saturi să mănânci litere vii să le simţi cum mişcă înainte de-a înţepeni în structura neagră ce lărgeşte ora şi transformă Aurora într-o eprubetă cu embrioni de draci din care deocamdată se vor dezvolta doar maci pe lângă şina ferată ce duce spre Monolimon agăţându-se din pom în pom verde şi strălucitoare împrimăvărând ostreţe cu beteala-i mişcătoare ce mă ţine înhămată la Carul Mic şi la Carul Mare la amândouă de o data tinzând să mă rupă-n două cu tot cu Splendoarea asta ah, se face Poeziuă şi vreau să deschid Fereastra!